Ágoston Hugó
Bucureștiul, precum o provincie
Aceste rînduri reprezintă doar o introducere. Lansarea unui experiment. Trebuie să recunosc că nu este foarte original ca bucureștean fiind să scriu despre București. Dar așa, cu acest titlul - Bucureștiul, precum o provincie - poate că voi reuși. În schimb trebuie să mă justific.

Ține de domeniul precedentelor faptul că în revista A Hét am avut deja o rubrică intitulată Viața bucureșteană în imagini. Între 1996-1999 chiar am adunat aceste scrieri într-un volum, care cred că o să apară post mortem. Pentru că această carte ar fi prea subțire în sine, are/va avea douăsprezece prefețe. Într-una din ele se afirmă că: „Ágoston Hugó este un escroc. A furat și a devastat un oraș, pe care apoi l-a reclădit în altă parte, după bunul său plac." Acest lucru mi-l reproșează cel mai tînăr autor al uneia dintre prefețe, o persoană care locuiește în centrul Clujului, care încă n-a fost niciodată la București și susține că nici nu va călca în acest oraș, pentru că în opinia lui „există locuri unde omul nu ajunge niciodată, intuind acest lucru încă în momentul nașterii". Am notat toate acestea pentru a-l menaja pe cititorul maghiar și român să nu se aștepte la cine știe ce studii de sociologie urbană sau de grup - acestea sînt mici însemnări personale, file de jurnal pline de ironie și de spirit participativ, de angajament comunitar și de o tristă indulgență melancolică despre viață.

Oare am intuit „încă în momentul nașterii" că la 26 de ani voi ajunge la București? Că din intimul meu orășel natal în care încă în anii copilăriei se vorbeau trei limbi, în care se trăia într-o atmosferă patriarhală, voi ajunge - via Aiud, Tîrgu Mureș și Cluj - în Capitala zgomotoasă și aglomerată? Nici vorbă! Dar în zilele noastre omul nu poate să știe ce se va întîmpla cu el nici măcar cu o săptămînă, cu o zi înainte, ce să mai vorbim de ani…

Destinul mi-a fost de așa natură că de 30 de ani trăiesc în Capitală. Mai mult de jumătate din viață mi-am trăit-o la București, aici mi-am întemeiat familia, aici am supraviețuit marelui cutremur din 1977 și celorlalte mai mici care i-au urmat. Și tot aici îl aștept și pe cel atît de mediatizat din acest an. Aici am fost martorul evenimentelor din 1989 și-mi amintesc extrem de bine de vizitele minerilor…

Familia mea locuiește de 12 ani la Budapesta. Mă străduiesc să fiu cît mai des cu ai mei, să-mi împart timpul între cele două capitale (vezi baza de comparație). În ultimii 4-5 ani, luna martie am petrecut-o la Budapesta.

Anul acesta, în 16 martie, într-o berărie de pe strada Thököly, în apropiere de Gara de Est, puneam la cale cu Molnár Gusztáv lansarea publicației Provincia. Lui îi place extrem de mult să facă planuri, plăcîndu-mi și mie, iată, deja de 30 de ani, să-l ascult cum plănuiește. În mintea lui era deja foarte bine conturat, în cele mai mici detalii, primul - iar în linii generale chiar și al doilea - număr al acestei publicații. Mi-a dat să traduc scrierea Sabinei Fati, spunîndu-mi că ar fi bine să fiu prezent în Provincia nu numai în calitate de traducător, dar și de autor.

În ultima vreme particip destul de des la „nașterea" unor publicații și știu că niciodată nu se vor concretiza acele planuri care au existat inițial (temă de meditație). În schimb nici prin gînd nu mi-ar fi trecut atunci că voi ajunge în compania unor autori români și maghiari atît de apreciați de mine, bașca cu tematica din acest titlu, ba mai mult, cu tematica acestui serial, astfel că voi putea fi găsit mereu cu încredere în coloanele acestei atît de distinse ultime pagini. Și iată, acum exact acest lucru începe…

Să mă explic încă din start: cînd scriu despre București precum despre o provincie, în nici un caz n-o fac într-un mod peiorativ - ar fi chiar prea de tot să se întîmple acest lucru într-un supliment în care noțiunea de provincie are o conotație viguroasă și unanim pozitivă. Dar din cel puțin două puncte de vedere Bucureștiul poate fi perceput într-adevăr ca o provincie: 1). față de capitalele europene situate mai înspre vest (o realitate „obiectivă" de care cred că nimeni nu se îndoiește); și 2). față de Ardeal, din moment ce consider arealul tinereții mele drept „Capitală" spirituală sau, dacă vreți, transcedentală (ceea ce e mai discutabil, avînd puternice accente de subiectivism, dar, în ce mă privește, e mai aproape de realitate).

În concluzie, în această rubrică vor vedea de acum înainte lumina tiparului însemnările unui publicist care-și are Capitala spirituală în altă parte, dar sufletul căruia a adoptat și acel loc unde a trăit timp de 30 de ani, pentru că nu se putea altfel.

Despre ce anume veți putea citi în această rubrică, iată o mostră, adică un prim episod.

Marcarea domiciliului. Se spune că Bucureștiul este foarte frumos dacă privești orașul de pe acoperișul Casei Presei Libere, pentru că de acolo nu poți vedea tocmai clădirea de pe care contemplezi. Adevărul este că monstrul din beton, care te duce cu gîndul la Universitatea Lomonosov - „Casa Scînteii" cum s-a numit ea din 1951, anul construcției, pînă în decembrie 1989 - nu e chiar cel mai șic loc de muncă. Părerea mea este că în București există totuși mai multe clădiri de pe acoperișurile cărora panorama Capitalei este de-a dreptul pitorească. Una dintre ele este Foișorul de Foc. Toți maghiarii din București - sau maghiarii care au trecut prin Capitală - și cu care am vorbit s-au mirat cînd au auzit cum este denumită această clădire. La început m-am mirat și eu, pentru că am asociat cuvîntul „foișor" cu o „foaie mică", cu o foiță, deși, conform Dicționarul Explicativ al Limbii Române, foișor înseamn㠄construcție izolată mărginită de stîlpi sau de coloane, ridicată în grădina unei case, într-un parc etc.; turn care servește drept post de pază sau observație pentru descoperirea incendiilor", iar din punct de vedere etimologic cuvîntul a sosit în limba română - da, țineți-vă bine - prin metamorfozarea cuvîntului „folyosó", cuvînt care în limba maghiară înseamn㠄coridor".

Locuiesc aici, în apropierea acestui turn care odinioară era cea mai înaltă clădire a orașului, aici se stătea la pîndă pentru a descoperi din timp izbucnirea unui eventual incendiu. Din strada Traian, vizavi de fereastra de pe fațada casei mele, începe strada Timpului, fapt pe care îl pun pe seama destinului, pentru că întotdeauna m-a preocupat timpul, avînd mereu probleme cu el. În vara anului 1970, cînd am descins în Capitală, în calitatea mea de tînăr redactor am avut domiciliul de holtei tot în apropierea Foișorului de Foc, într-un bloc din strada Oborul Nou, în spatele Școlii maghiare, o veselă insulă a Provinciei, loc de refugiu pentru fete și băieți aflați în tranzit, pentru jurnaliști din Ardeal, pentru plasticieni, profesori și sportivi. Era o viață lejeră, fără probleme sau mai degrabă inconștientă. Nu ne prea preocupa mediul „românesc". De altfel, în perioada profesoratului meu de la Reghin, înainte de-a veni la redacția din Capitală, vorbeam mai mult românește decît după stabilirea mea în București. Dar cu localnicii mă înțelegeam bine. Doamne, cît de familiare erau (deși în Ardeal nu auzisem așa ceva) strigătele melodioase care mă treziseră în prima dimineață după ce mă mutasem în București: se oferea spre vînzare pămînt pentru flori („Pămînt de flooori! Pămînt de flooori!"), se cumpărau sticle goale („Sticli goali cumpărăăăm! Sticli goali cumpărăăăm!") și operele lui HEINE… nu se știe dacă prin prima sau a doua ofertă („Haine vechi! Heine vechi!"). Eram foarte vesel și extrem de mulțumit de mine însumi cînd am început să înțeleg și să cunosc această lume. Era suficient să rostesc cîteva cuvinte și oameni își dădeau imediat seama că sînt ardelean, dar nu și de faptul că sînt maghiar.

Apoi foarte repede am ajuns la concluzia că toată povestea asta este mult mai complicată.



2000.06.01.

articolul în format *.pdf