Gabriel Andreescu
Minoritățile naționale: tactici ale UDMR, tactici PDSR
Printre primele persoane care au luat cuvîntul la întîlnirea din 21 martie 2000, consacrată "Consolidării cadrului democratic privind minoritățile etnice din România" (sub întreita egidă a Comisiei pentru Integrare Europeană, a Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale și a Grupului de Lucru al Asociațiilor Rromilor din România) a fost Mădălin Voicu. Mare parte din intervenție el a repetat că "rufele se spală în familie" și a perorat împotriva celor care, în afară, aduc atingere imaginii țării. "Rufele" pe care Mădălin Voicu le avea în vedere erau, desigur, plîngerile și contra-plîngerile din jurul situației minorităților naționale de la noi. Subiectul acesta care a hrănit viața politică internă din România timp de zece ani, cu conținuturi și cu stiluri variabile, a hrănit nu mai puțin reacțiile comunității internaționale față de România. Ideea "spălării rufelor în familie" a fost - chiar dacă nu în forma aceasta frustă - și obsesia regimului Iliescu, din 1990 pînă în 1996, perioadă pe care naționalismul românesc poate să o considere una dintre epocile sale de glorie.
Pe Mădălin Voicu opinia publică a avut ocazia să-l urmărească prin intervențiile sale, nu rare, din mass-media. Eu unul i-am păstrat puternic în memorie mai ales una dintre manifestări, un discurs ținut în fața unui auditoriu mai restrîns: un grup de lideri rromi. De la tribună, parlamentarul li s-a adresat cam așa: înmulțiți-vă, trebuie să devenim majoritari și atunci o să le arătăm noi lor! "Lor", adică actualei majorități.
S-a mai auzit oare, cîndva, undeva, un asemenea discurs? Unul care invocă co-naționalii (în particular, femeile) ca o masă gîndită să se înmulțească asemenea unui șeptel? În scopul augmentării forței colective? Aura fascistă a discursului său de atunci era absolut șocantă. Am întrebat și în jurul meu. Nu fusesem singurul care realizase natura disursului.

Ceea ce nu înseamnă că era prima dată cînd mă iritau intervențiile liderului rrom. De-a lungul anilor, el a luat constant cuvîntul pentru a-i ataca pe maghiari. Ultima oară, în plină campanie îndreptată împotriva unei universități separate. Dacă maghiarii vor universitate, atunci vrem și noi, spunea el. Contraproductiv, pentru sponsorii săi politici, de vreme ce comparația era chiar ea un excelent argument în favoarea diferențierii politicilor din învățămînt.

Iată însă că recent mi s-a vorbit despre una dintre tacticile posibile ale PDSR, probabilul partid de guvernare începînd cu toamna anului 2000. Alianța anunțată între PDSR și Partida rromilor a însemnat, desigur, o negociere. Împărțirea unor poziții. Unul dintre puncte: eventuala numire a lui Mădălin Voicu la conducerea Departamentului pentru protecția Minorităților Naționale. Implicațiile acestei tactici ar fi considerabile. Faptul că în fruntea DPMN ar veni un lider rrom ar putea fi exploatat de partidul lui Ion Iliescu cu o satisfacție vecină cu perversitatea. Ce vor mai zice criticii noștri "din afară"? Mădălin Voicu ar avea mînă liberă pentru a face lucrurile cele mai urîte. O politică antimaghiară făcută de PDSR cu mîna unui lider rrom! Cu greu am putea gîndi o altă formulă atît de eficace pentru luarea unor măsuri atît de grave, cu atîta libertate de acțiune și cu atîta entuziasm. Cu greu ar putea fi crescută starea de tensiune inter-etnică din România, cu atîta determinare, cu atîta precizie și cu atîta spălare de responsabilitate cum s-ar realiza prin aducerea lui Mădălin Voicu ca ministru al DPMN.

Se va merge pe o astfel de tactică? Satisfacția victoriei imediate ar echivala ea, oare, marile costuri din viitor? România va fi oricum atît de instabilă din punct de vedere economic, încît a introduce alte surse de criză numai pentru a controla lucrurile poate fi considerat un risc prea mare; inclusiv pentru cei care au folosit, anii trecuți, metoda pompierului care aprinde focurile pentru ca tot el să le stingă.

Dar dacă totuși...? Pun această întrebare pentru a explica anvergura mizei. Datoria generației noastre este să salveze procesele de integrare. România a început negocierile de aderare la UE, se află pe o listă de așteptare a NATO... Fără ca trecerea timpului să fi adăugat mai mult capital acestor demersuri. Din contră. Scăderea în continuare a resurselor interne și erodarea principiilor - lucru pentru care actuala guvernare are o majoră responsabilitate - produce confuzie și aventurism. O negociere cu PDSR, care să îndepărteze acest partid cît se poate de grupările anti-occidentale reprezintă, după opinia mea, o obligație (chiar o obligație) a partidelor care, astăzi, lasă în urma lor un teren mlăștinos.

Una dintre ideile vehiculate în culise ar fi chiar eventuala participare la guvernare a UDMR-ului, într-o alianță "contra naturii" cu PDSR, dar necesară pentru salvarea lucrurilor care tocmai au fost cîștigate. Își poate imagina cineva o astfel de posibilitate, după ce actualii lideri ai UDMR au primit atîtea critici în interiorul Uniunii, datorită alianței făcute cu CDR?

Puțin probabil, spun cei care cunosc chimia internă a organizației reprezentative a maghiarilor din România. În absența unui consens cu totul excepțional, un astfel de pas ar putea pune în pericol unitatea UDMR-ului. Iar acest lucru nici un lider maghiar nu și-l poate asuma. Aș susține însă că negocierea dintre UDMR și PDSR nu înseamnă, obligatoriu, o aliere-aliniere guvernamentală. Ea ar putea căpăta diverse forme, de la stabilirea unui cadru legislativ și la definirea unor politici față de minorități, pînă la neutralizarea unor poziții din Executiv - precum aducerea unui independent în fruntea DPMN. Pentru asta, Uniunea are ce oferi: un comportament flexibil al grupului UDMR din Parlament și, mai ales, o atitudine cooperativă în cadrul relațiilor sale internaționale.

Teoria privind necesitatea ca formațiunile politice "democratice" să fie deschise față de PDSR are șansa să arate complet desuetă în raport cu planurile reale ale partidului lui Ion Iliescu. De la declarațiile lui Ioan Mircea Pașcu pînă la ieșirile liderului, de tipul "trebuie să-i plesnim pe toți peste bot ca să stea în banca lor", vom găsi peste tot semne că PDSR se simte cel mai bine lîngă PRM ori PUNR. §i totuși, ușa "democraților" trebuie să rămînă deschisă. Numai astfel "culpa" va putea fi definită, peste patru ani, cum trebuie. Pentru societățile moderne, posibilitatea de a identifica precis responsabilitățile politice este o componentă a logicii democrației. Negocierea, astăzi, cu PDSR, în scopul asigurării unei minime stabilități României și continuării proceselor de integrare, în următorii patru ani, ține de responsabilitatea întregii clase politice; de capacitatea ei de a înțelege miza și de voința ei de a-și asuma obligațiile.



2000.06.01.

articolul în format *.pdf