Szokoly Elek
Tîrgu-Mureș, martie '90 - conflict interetnic?
Dacă e să ne punem din nou, după zece ani, întrebarea: "Ce s-a întîmplat în martie '90 la Tîrgu-Mureș?", ne-am putea interoga dacă rememorarea faptelor mai are, astăzi, aceeași importanță, faptele fiind, în mare, oricum cunoscute, chiar dacă nu puse cap la cap de către autoritățile competente, responsabile în a investiga și elucida corect și obiectiv evenimentele. Prin autorități responsabile înțeleg aici mai puțin comisiile parlamentare, instituții politice, cît, mai ales, instanțele judiciare, datoare să investigheze și acest caz, cel puțin în limitele modestelor tentative făcute în cazul mineriadelor. Faptele sînt cunoscute, ziceam, chiar dacă distorsionarea și mistificarea lor se dovedește direct proporțională cu gradul de vinovăție al autorilor și chiar dacă nu sînt lesne de demonstrat, în absența probelor care ar fi trebuit să fie identificate de aceleași autorități competente.

Faptele sînt cunoscute, repet, în pofida scenariilor veșnicului "pericol maghiar" sau a "conspirației mondiale împotriva neamului românesc", ce se vehiculează, iată, (de Gelu Voican Voiculescu, spre exemplu) chiar și după zece ani, în răspăr cu cel mai elementar bun-simț. Tot atîtea subterfugii vinovate, de fapt conforme unor rețete de succes, căutînd vinovățiile în altă parte, ce nu fac decît să acopere și să deturneze atenția de la adevăratele vinovății și adevărații vinovați. §i dacă filmul evenimentelor, deși bine cunoscut, este astăzi mai puțin important pentru noi, cu atît mai importante mi se par a fi concluziile pe care le-am putea trage din diferitele zone atitudinale recepționate în acele zile, săptămîni sau chiar luni. Intrăm, iată, în domeniul moralei.

Din păcate, după zece ani, problema impunității rămîne perfect actuală. Actuală nu pentru că ar oferi satisfacția primitivă a "răstignirii" vinovaților sau a execuțiilor publice, ci, alături de aspectul moral, esențial, pentru un motiv simplu și pragmatic, acela că impunitatea naște noi acte vinovate și noi vinovați. Nepedepsirea crimelor naște rădăcina celor de mîine. Societatea noastră poartă și astăzi, o știm cu toții, stigmatul nepedepsirii crimelor din decembrie '89, martie '90, iunie '90 ș.a.m.d. Una din cauzele confuziei de valori ce paralizează România.

Pe de altă parte, ar fi trebuit să ne punem întrebarea dacă o întreagă comunitate, în cazul de față o comunitate minoritară, poate accepta la infinit o sentință atît de nedreaptă ca aceea care i-a fost aplicată după evenimentele din martie. Dintre cei peste 50 de condamnați la sute de ani de închisoare în urma evenimentelor, abstracție făcînd de cîteva mii care au luat calea băjeniei, majoritatea covîrșitoare au fost concetățeni de-ai noștri, maghiari și rromi. Numai doi au fost etnicii români condamnați, de ochii lumii, la cîte un an, cu executarea pedepsei la locul de muncă. Fiind condamnate de fapt victimele, sentimentul revanșei este deductibil. Comunitatea lovită a suportat cu demnitate și destul calm dubla agresiune. Nerecurgerea la acte nesăbuite de răzbunare, opțiunea pentru afirmarea revendicărilor în cadrul constituțional sunt, spre onoarea unei raționalități, posibile. Trebuie să concedem așadar că, privind și la ce se petrece în imediata noastră vecinătate balcanică, comunitatea maghiară din România a dat dovadă de înțelepciune și real patriotism.

Se vădește totodată că iluzia, conform căreia întreaga opinie publică românească ar fi putut trage concluzii mai corecte și ar fi putut emite judecăți mai drepte față de evenimentele din martie '90, a fost la fel de nefondată ca și aceea referitoare la elucidarea evenimentelor din decembrie '89. Cum să fi reușit o societate îndoctrinată decenii la rînd și manipulată pînă în adîncul sufletului de o întreagă pleiadă de luminători, de la activiștii de partid, pînă la cler și de la mass-media pînă la anonimul dascăl de țară, cu un naționalism profund anti-maghiar, să digere, chiar și după acel miracol al regăsirii întru fraternitatea morală, aproape metafizică, din decembrie '89, scenariul profesionist regizat al "conflictului interetnic"? Trebuie oare să ne mirăm că pînă și elita elitei democratice a privit cu suspiciune comunitatea maghiară și, cu excepția unor autentice rara avis, și-a păstrat pînă astăzi rezervele discrete față de opiniile și revendicările minorității, inclusiv privind elucidarea evenimentelor din martie? Pare încă dificil de acceptat că o comunitate "blîndă" și "pașnică" ar putea fi agresorul unei comunități taxate prin tradiție ca fiind "barbară", "violentă", "recalcitrantă" și "imperială". Prejudecățile au dominat evidența și au stăpînit percepția românească asupra evenimentelor de la Tîrgu-Mureș, cel puțin pînă la zdrobirea Pieții Universității prin mineriada din iunie '90. Atunci abia intelectualitatea bucureșteană, cu pondere semnificativă în formarea opiniei publice românești, a simțit pe propria-i piele că democrația poate fi victima unor conflicte montate profesionist. În martie '90, comunitatea democratică tîrgumureșeană, româno-maghiară, a fost singură, izolată, ghetoizată, fără acces la media, fără solidaritate. Dacă miza evenimentelor din martie ar fi fost înțeleasă și asumată la timp, naționalismul agresiv nu ar fi făcut, în România, cariera cu care azi, vai, se poate lăuda.

După zece ani sîntem, firește, mai edificați, mai înțelepți, mai informați. O mulțime de lucruri s-au clarificat între timp. Dacă atunci, în martie '90, aveam încă îndoieli în privința identității diferitelor personaje publice, astăzi poziția lor pe harta politică românească a devenit cît se poate de clară. Dacă atunci unii mai aveau îndoieli privind gradul de responsabilitate a lui Ion Iliescu în mineriada avant la lettre de la Tîrgu-Mureș, prin refuzul său de a se implica personal în aplanarea conflictului, astăzi, după dezvăluirea, prin propria-i mărturisire, a calității de membru fondator al Vetrei Românești (a cărei a zecea aniversare a și onorat-o recent cu un mesaj de solidaritate, trimis la Tîrgu-Mureș), atitudinea sa de atunci ne este pe deplin explicabilă. Nu sînt îndoieli nici în privința poziției pe eșichierul politic a personajelor din camarila lui Ion Iliescu, unii figuri sinistre ale Vetrei Românești sau ale PUNR-ului. Hîrtia de turnesol a lui martie '90 a relevat identitățile ascunse, aducînd un plus de claritate în spectrul politic românesc.

Astăzi se înțelege mai bine și de ce au apelat "regizorii" lui "martie negru" la țăranii de pe valea Mureșului Superior, înregimentîndu-i în miliții populare asemenea celor minerești: zona fusese decenii la rînd unul din rezervoarele predilecte ale politicii de cadre a nomenclaturii ceaușiste din județ. Complicitatea dintre poliție (încă foarte "miliție") și liderii locali ai agresorilor din văi a fost o evidență și este explicabilă prin simplul fapt că majoritatea milițienilor fuseseră recrutați tocmai de pe acele meleaguri, resursă a clientelei de încredere a nomenclaturii comuniste. O încrengătură de rudenii și loialități care merită o analiză aparte. Chiar dacă nu toți locuitorii zonei se lăsaseră îmbrobodiți de comunism ("Pînă aici socialismul, de aici Ibăneștiul și Hodacul"), clienții politici ai nomenclaturii au reușit, în martie '90, să colporteze mirajul naționalismului. În definitiv, perioada cea mai dură și agresivă a comunizării și colectivizării se suprapusese pentru acești munteni rebeli și pătimași în apărarea avutului propriu cu epoca Regiunii Autonome Maghiare, cînd majoritatea executanților zeloși ai directivelor centrale de partid erau tovarăși unguri (chiar dacă anecdota din epocă susținea că "Mașina-i ungurească, dar șoferu-i român"). Adăugată la rănile horthysmului, colectivizarea "ungurească" a facilitat diabolizarea în bloc a maghiarimii, tehnică folosită cu succes încă din anii dictatorului Ceaușescu. Or, revendicările școlare ale comunității maghiare, ce au precedat evenimentele din martie, erau lesne de instrumentat, pe acest teren propice, de către profesioniștii diversiunii, ca tendințe de reinstaurare a regiunii autonome de tristă amintire pentru țăranul român. Cu atît mai mult cu cît dl. Iliescu s-a grăbit să implanteze în imaginarul colectiv termenii de "segregație" și "separatism". Cu aceeași ocazie, noțiunea de autonomie a primit o lovitură de moarte, chiar dacă beneficiile ei se adresează în primul rînd majorității, și abia în al doilea rînd minorității.

Azi este clar că forțele care au stat în spatele organizării tragediei de la Tîrgu-Mureș nu sînt altele decît cele care doreau continuarea unui regim ceaușist fără Ceaușescu.

Pornind de la clasificarea lui Karl Jaspers privind gradele de vinovăție ale societății germane din timpul nazismului, mă întreb totuși dacă astăzi, pentru noi, mai importantă este culpa juridică sau cea morală?
Faptul că în locul adevăraților vinovați au fost condamnate victimele, oricît de revoltător și de dureros, mi se pare astăzi mai puțin grav (eroare judiciară?!) decît culpa morală care atinge straturi mult mai adînci ale societății românești, complice prin tăcere la o judecată și o sentință nedreaptă.

Drama, care mai ieri s-a putut întîmpla cu o comunitate etnică, se poate întîmpla mîine unei comunități de idei, unei comunități culturale, unei comunități politice. E relevant că după "afară cu ungurii din țară!" a putut să urmeze îndată acel "moarte intelectualilor!". Derobarea de la analiza profundă a mecanismelor antimaghiarismului latent nu face decît să expună societatea românească la pericolul unor alte forme de intoleranță. Românii, ca și alți europeni, de altfel, ar trebui să învețe înțelepciunea lui l' autre c'est moi. Cu cît mai devreme, cu atît mai bine.

«n fine, revine întrebarea: a fost martie '90 la Tîrgu Mureș un conflict interetnic?
Faptul că cei care au provocat și au instrumentat conflictul au fost de naționalitate română nu mi se pare esențial, după cum nici faptul că marea majoritate a celor agresați erau de naționalitate maghiară. Căci dacă obiectivul aparent al agresiunii a fost calitatea etno-lingvistică a celor agresați (dovadă și distrugerea tuturor inscripțiilor și numelor ungurești întîlnite în cale), motivul profund al violenței fizice sau verbale a fost și este opțiunea antidemocratică a celor ce, temîndu-se de pierderea privilegiilor obținute în slujba dictaturii și a operațiunilor sale de omogenizare etno-lingvistică, au lovit în unguri ca să lovească de fapt în români, otrăvindu-le sufletul cu mătrăguna urii, fricii și neîncrederii în vecin, soție, coleg. În definitiv și azi, la zece ani de la evenimentele din martie, ținta predilectă a mediei și politicii naționaliste rămîn românii care au avut curajul să denunțe operațiunea și refuză să tacă sau să se lase intimidați. Sînt și ei într-un fel de detenție, captivi ai unei imagini de trădători de neam. Ignorați de presă, izolați și marginali. Absenți de zece ani pînă și de pe micul ecran al unei televiziuni aflate "în mîna democraților".

Nu de puține ori, rectitudinea lor morală e etichetată, chiar și în lumea bună, drept radicalism și li se caută, la o șuetă, alogenii din genealogie.

«n opinia mea, cel mai grav fals se săvîrșește atunci cînd, în legătură cu evenimentele din martie, se folosește sintagma de români sau unguri la modul general și abstract. Nu "românii" au agresat maghiarii ce-și revendicau drepturi legitime. Ca atare, revelarea vinovaților nu are cum să conducă la un stigmat împotriva românilor. Dimpotrivă, ar pune capăt sentimentului de vinovăție colectivă, ar permite reclădirea încrederii între români și maghiari și ar stimula, probabil, asumarea și de către maghiari a unor responsabilități pe care azi, ca răspuns la impunitatea absolută a "românilor", le trec sub tăcere.
Cui prodest? Cine a cîștigat de pe urma conflictului provocat în martie '90 ? Să privim în jur. Agresivitatea de astăzi, la zece ani de la evenimente, a vinovaților nepedepsiți, impunitatea cărora este încă o dovadă a democrației noastre originale, este direct proporțională cu gradul lor de vinovăție. §i cu groaza de a fi trași la răspundere!

Deturnarea evenimentelor din martie '90 spre o interpretare exclusiv interetnică, convenabilă celor care își ascund vinovățiile în spatele "neamului românesc", este nu numai o interpretare simplistă și confortabilă, dar în cele din urmă și profund nocivă, pentru că de fapt deturnează atenția de la conflictul fundamental al societății noastre. Un conflict care nu este nici interetnic, nici interconfesional, nici lingvistic. Ci o falie între forțele democratice proeuropene și cele autarhice, etnocentrice, antieuropene.
Dacă culpa juridică trebuie investigată și condamnată de către autoritățile competente ale statului de drept în funcție de faptele fiecăruia, culpa morală ne privește pe toți. Oportunismul moral al unei mari felii a societății românești a blocat timp de zece ani analiza național-comunismului, pe care Karl Jaspers o efectuase la un an de la căderea național-socialismului. Prețul va fi, fără îndoială, extrem de ridicat.



2000.06.01.

articolul în format *.pdf