Marius LAZĂR
"Subiectivisme" transilvane în trecerea de la utopie la știință
S-o recunoaștem: uzanțele publicării - la noi - a sondajelor de opinie nu impun și obligativitatea comentării lor din partea celor care le realizează. Pentru a-și păstra imaginea de neutralitate, sociologii se feresc să producă ei înșiși interpretări ce trec dincolo de un comentariu tehnic, de specialitate, chiar dacă familiarizarea cu cifrele destinate consumului public îi recomandă drept cei mai indicați să schițeze concluzii. E o defensivă explicabilă, desigur, prin agresivitatea mediului politico-mediatic, unde iminența fatală a acuzațiilor de manipulare - ca orice fel de incriminare nedovedită, de altfel - tinde să sufoce inițiativa publică a experților în științe sociale. E de notat, astfel, reculul pe care îl cunoaște discursul argumentat în fața celui persuasiv, astăzi, greu de protejat în fața aceluia a cărui misiune este să convingă, nu să explice. O retragere a cărei persistență, totuși, induce, în timp, efecte perverse.
"Nișa" comunicațională este, astfel, din abundență saturată de verbiajul recent-apăruților "analiști politici": o competență relativ nouă atribuită unui tip de jurnalism pentru care vizibilitatea de rutină, socialmente recunoscută, a comentariului "la zi", tinde să se substituie spiritului de analiză ca atare. Pe acest teren performanțele sînt, fără îndoială, de calități diferite: în fond, sub aceeași umbrelă sînt așezați și politologii convertiți la jurnalism și jurnaliștii convertiți la "expertiză" politică. Diferențele de abordare sînt de la sine înțelese, dependente fiind de nivelele diferite de raportare la noțiunea de profesionalism. Și, uneori, și de respectul acordat specializării. ën ambele situații, totuși, funcționează o limitare autoimpusă: aceea de a nu încălca granița dintre producătorul de informație socială acreditată și re-producătorul interpret. Cînd ea apare, se dovedește adesea dependentă de clișeele în uz și vizibilitatea cercetării sociale - între care sondajul de opinie ca activitate privilegiată în ansamblul muncii sociologului, de pildă, reprezintă una din deformările cele mai curente.

Așa se înfățișează ideea și într-o formulare dintre cele mai ambițioase, în ultima carte a Alinei Mungiu-Pippidi (Transilvania subiectivă, Humanitas, 1999). Autoarea își asumă aici sarcina dificilă de a deconstrui cu instrumente proprii psihologiei sociale cele două "subiectivisme" (în fapt, etnocentrisme, dar Alinei Mungiu pare să îi scape aici termenul) ce fondează naționalismele român și maghiar din Transilvania, devaluînd totodată metodologia cantitativistă ce stă la baza atîtor cercetări. Trebuie menționat în context că, de formație psihiatru - și cu o excelentă priză la motivația psihologică a comportamentului individual - Alina Mungiu s-a impus ca o vedetă a publicisticii politice de după 1989, prin pătrunzătoarele sale comentarii din "Opinia studențească" sau "22", extrem de personale și nu de puține ori în răspăr cu tendințele conformiste manifestate în interiorul elitei intelectuale românești din epoca opoziției anti-iliesciene. Copil teribil al noii jurnalistici, autoarea s-a distins printr-un temperament intempestiv și imprevizibil, făcînd din fulgurația imaginativă și vehemența opiniei atuuri redutabile în desele confruntări în care s-a angajat.

Noua anvergură intelectuală, mult mai ambițioasă, pe care o angajează luările ei de poziție începînd cu Românii după '89 au aruncat-o însă pe un teren unde intuiția trebuie să facă casă bună cu sistemul - și spiritul de observație, abundent, cu respirația teoretică mai largă. «mpărțită însă între activismul civic - ce-i motivează interesul pentru reflecția politică și aspirațiile de expert - și nevoia de profesionalizare într-o zonă în care formația academică inițială are cel mult o valoare propedeutică (fiindcă practica jurnalistică, în sine, nu te face mai savant, așa cum viața doar trăită nu te face filosof!), Alina Mungiu s-a văzut nevoită să-și convertească capitalul simbolic al liderului de opinie într-o formă de capital intelectual ce aspiră la autoritate științifică. Conversia s-a făcut utilizînd o dublă strategie: una ce valorifică poziția de "opinion leader", pentru a-și consolida credibilitatea judecăților asupra stării de fapt a societății - iar alta, autopromovantă, a substituirii competenței specifice profesiunii prin cumulul (prezumtiv înnobilant) de referiri la stagii de cercetare în străinătate sau lucrări proprii anterioare.

Este poziția din care - utilizînd mai mult argumente de autoritate decît demonstrații - autoarea dezvoltă față de cercetarea sociologică de la noi (și față de metodologia sociologică în general, în contrast cu aceea, presupus mai întemeiată, a socio-psihologiei!) un discurs în care critica globală a unui întreg domeniu alternează cu autoreclama pentru propriile produse. Identificînd cercetarea sociologică cu aplicarea de sondaje - și nefăcînd nici măcar noțional distincția între un sondaj sociologic și o anchetă - autoarea poate astfel să declare fără să clipească: "Nu există la noi o școală care să conceapă sondaje pentru analiză, ci doar sondaje descriptive sau simple măsurători ale unor răspunsuri la întrebări - acestea nu pot fi numite nici atitudini, nici credințe, nici evaluări, nici reprezentări sociale, nici valori, de cele mai multe ori. Cu excepția opțiunii electorale și a cîtorva alte opțiuni de acest gen (?! - nedumerirea îmi aparține, M.L.) - sondajele nu ne-au spus pînă acum lucruri prea relevante despre cultura noastră, mai ales că nu sîntem încă destul de experimentați să le construim întîi pentru a le analiza mai pe urmă." (p.20)

Există o rațiune, totuși, pe care se sprijină acest șir de afirmații: credința că mai adecvat decît investigația pe bază de eșantion este interviul de grup (focus-group) - sondajul avînd valoare mai mult pentru testarea ulterioară a ipotezelor formulate pe parcursul acestora, decît pentru proiectare. Este un punct de vedere care, privit cu seriozitate, poate fi luat în seamă. (Deși nu mă pot abține să nu bifez aici o altă afirmație simptomatică pentru strategia persuasivă a autoarei: "în Românii după '89 ... - scrie ea la pagina 17 - am utilizat pentru prima dată în România grupurile focus pentru o investigație științifică"! Nu am alte comentarii!) Alina Mungiu își construiește astfel teoria pornind de la realizarea unui număr de 15 interviuri de grup, pentru care "rezultatele nu sînt reprezentative, ci ilustrative pentru populația studiată", cum recunoaște chiar ea. Reprezentativitatea concluziilor rămîne, atunci, în sarcina unei anchete distincte ("sondaj", cum îi place ei să spună) - o a doua fază a colectării datelor care, în Transilvania subiectivă, e descrisă astfel: "Un sondaj propriu realizat pe un eșantion reprezentativ pentru populația Transilvaniei în iulie 1998. Populația investigată a cuprins județele Cluj, Alba, Covasna, Harghita, Mureș, Satu-Mare, Sălaj, Sibiu, Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, Maramureș, Hunedoara. Eșantionul a cuprins 597 de persoane în vîrstă de peste 15 ani și a fost reprezentativ pentru structura populației județelor mai sus menționate în ce privește variabilele vîrstă, structură etnică, reședință, sex. Sondajul a fost efectuat între 18 și 24 iunie 1998, prin metoda chestionarului poștal cu autocompletare. Rezultatele obținute au fost comparate cu alte sondaje realizate pe eșantioane mai mari, și în toate cazurile au fost consistente.... Rata de eroare pe total eșantion este de 3-5%" (pp.19-20 - sublinierile îmi aparțin)

Iată un fragment care merită discutat puțin, fiindcă dă seama asupra improvizației care minează din interior studiul publicat de Alina Mungiu. Este vorba despre singurul pasaj în care se face descrierea tehnică a anchetei, descriere menită, în literatura de specialitate, să convingă asupra corectitudinii datelor ce stau la baza analizei și să ofere instrumentele verificării concluziilor formulate. Or: Cum poate fi un eșantion de 597 de persoane "reprezentativ pentru structura populației județelor mai sus menționate" nu se precizează. Este el reprezentativ la nivelul fiecărui județ? (Asta, în fapt, nu e posibil.) Sau pentru ansamblul județelor - mai exact, pentru Transilvania ca întreg? (E mai plauzibilă a doua variantă).

Cei 597 de subiecți eșantionați pot da o reprezentativitate pentru Transilvania ca populație de referință în întregul ei, dar nu și pentru cele două etnii dominante - românii și maghiarii din provincie. Și, de fapt, cîți maghiari există în eșantion nu se menționează. La ponderea de 20-21% a acestora ar trebui să existe, pe întreg eșantionul, între 120-125 de subiecți de etnie maghiară, un subeșantion insuficient pentru inferențe statistice valide sociologic.

"Metoda chestionarului poștal cu autocompletare" prin care sînt selectați subiecții nu este cea mai adecvată, mai ales că nu exisă nici o indicație asupra numărului de chestionare expediate destinatarilor și numărul de non-răspunsuri. Este elementul care poate distorsiona cel mai mult reprezentativitatea, și tocmai despre aceasta știm cel mai puțin.

Și, în sfîrșit: o "rată de eroare" de "3-5%". Iată o exprimare care îmi scapă! Fiindcă, ce poate să însemne, aici, "rată de eroare": numărul de subiecți - dintr-o sută, fiindcă e o rată! - care au răspuns eronat la întrebări? Nu cred că asta s-a urmărit... Sau poate s-a dorit să se spună "risc" sau "marjă de eroare" - ceea ce este altceva! Iar aici ar fi trebuit să se știe că marja de eroare este un interval definit pe o axă numerică cu valori negative și pozitive (de genul: +/- 3%), care descrie cu cît la sută se pot abate valorile procentuale descrise de eșantion în populația de referință totală studiată. Ar mai fi trebuit adăugată probabilitatea (95%?, 97%?) cu care este adevărat să extindem la nivelul populației de referință concluziile pe care le formulăm pornind de la eșantion. Pentru selecția Alinei Mungiu - în condițiile în care ea este, într-adevăr, corect efectuată - marja de eroare maximă ar trebui să se situeze între +/- 4%, cu o probabilitate de 95%. (Și dacă raportul dintre români și maghiari, în eșantion, ar fi cel din realitate, atunci marja de eroare maximă - la același nivel de probabilitate - ar fi de +/-4,6% la români și +/- 8,9% la maghiari!) Nu avem destule indicii pentru astfel de calcule, una dintre regulile esențiale de redactare a studiilor de o atare natură - care trimite la obligativitatea întocmirii unei fișe tehnic-metodologice a cercetării - fiind cu totul neglijată.

Urmează de aici că tot ceea ce se afirmă pe baza anchetei realizate de Alina Mungiu este greu de susținut - și nu întîmplător datele statistice cel mai des utilizate provin din alte surse decît cele proprii: IMAS sau CCRIT (ultimului - Centrul de Cercetare a Relațiilor Interetnice din Transilvania - nici măcar o dată nefiindu-i pomenită corect titulatura!). Dar "reprezentativitate", "marjă de eroare", "anchetă" sau "sondaj" - toate acestea nu sînt decît niște flecuștețe tehnice care pot fi ignorate în interpretare. Deși - poți să te întrebi - ce relevanță mai poate avea, astfel, orice generalizare?

Din păcate, același tratament îl au alte concepte de notorietate în literatura teoretică a problemei - precum perechile: primordialism vs. instrumentalism, esențialism vs. relaționism, pentru care confuzia noțională e potențată de neglijența deconcertantă a formulărilor. Ea se proiectează negativ și asupra a ceea ce constituie centrul de interes al cărții: exemplificările abundente și analizele răspunsurilor subiecților intervievați. Se dovedește aici și intuiție și capacitate de a sesiza rapid nucleul problematicii complexe din care evoluează relațiile româno-maghiare. Cercetarea pune accentul pe problemele identitare, reprezentarea trecutului și a spațiului istoric transilvănean, pe percepția relațiilor dintre cele două etnii și raportările la situațiile de conflict etnic. O problematică aparte o acoperă elitele politice și rolul acestora în definirea și orientarea naționalismelor grupurilor proprii. Un program de analiză, finalmente, dintre cele mai provocative.
«ntreaga tramă a lucrării este, însă, una conflictualistă: în centrul ei stă ideea diferendului româno-maghiar și a liniilor de separație între cele două etnii transilvănene. Seducția temei conflictului nu este una doar jurnalistică, ci ține, fără îndoială, de importanța problemei stabilității politice a Transilvaniei și evitării derapajelor generatoare de dezechilibre. Se simte, însă, că atenția acordată regiunii amestecă efortul meritoriu de a ieși dintr-o perspectivă "bucureșteano-centrică" - efect al unei culturi centralizatoare obișnuite să ignore detaliul regional și, prin urmare, autolimitativă - cu perplexitățile naive ce însoțesc "învățarea prin descoperire" a problematicii provinciei. Efect: limbajul esențialist ce însoțește procesul autoedificator al autoarei tinde să fie și unul reductiv. Este interesant de constatat, de aceea, că, pentru a fi mai lesne definite, cele două grupuri etnice sînt văzute mult mai omogen decît sînt ele în realitate: nu se discută serios diferențierile majore ce îi separă pe românii ardeleni unii de alții, punîndu-i aproape în situația de a forma două "națiuni" distincte la nivelul culturii politice și al mentalității, chiar dacă Alina Mungiu evidențiază în alt context "conflictul" intra-etnic. (Cum funcționează el în context ardelenesc, aceasta ar fi una dintre întrebările ce pot conduce spre clarificări capitale). La fel, maghiarii sînt tratați fără să se poată sesiza tendințele și curentele de opinie contradictorii din interiorul societății civile maghiare. E ușor, de aici, să vorbești despre maghiari ca de un subiect cu o intenționalitate politică univocă, ușor amendabilă din perspectiva unei impersonalități "corecte politic". Alungate pe ușă, prejudecățile (precum aceea a constantului iredentism maghiar, de exemplu) tind să se întoarcă pe fereastră, în tentația de a "pune la punct" iluziile celuilalt.

Este limpede, astfel, că, în ciuda efortului de obiectivare, Transilvania rămîne în continuare, pentru Alina Mungiu, un tărîm exotic, marcat de tot felul de bizarerii. "Subiectivitatea" la care trimite titlul cărții tinde să fie folosită și cu înțelesul de perspectivă "iluzorie", "deformată", "incorectă" etc. Spre deosebire de punctul de vedere al analistului care - nu-i așa? - este și cel corect... Românii și maghiarii sînt adesea cuprinși de fandacsii caraghioase - cum ar fi de pildă regionalismul, care trebuie amendat, preventiv, imediat. "Ceea ce a pierdut în mod ireversibil Transilvania în decursul istoriei, și ce trezește nostalgia cea mai vie, este ideea de "centru" - cultural, spiritual și politic. Raportată fie la Budapesta, fie la București, Transilvania este marginală." (p. 74), subliniază autoarea. Dublu marginalizată, ea nu ar putea fi atunci generatoarea unei reconstrucții "care transcende elementul etnic/național", anulînd prin aceasta șansele "pentru o abordare mai regională a organizării administrative din România" (p. 67). Este elementul care face în continuare din Transilvania o provincie condamnată la provincialism.

Nu știu dacă aceasta este într-adevăr problema. Dar nu poți să nu constați angoasele discrete din care se hrănește punerea ei în scenă, relativ la tentativele de reformare ale actualului centralism. ënafara observațiilor formulate la adresa cărții, nu se i poate refuza, totuși, autoarei buna credință. Tentativa ei de demontare minuțioasă a proiectului mental naționalist și a autoînșelărilor la care conduce este una indiscutabil curajoasă. Chestiunea nerezolvată a unor astfel de studii rămîne, însă, aceea a instrumentalizării concluziilor pe care le formulează - și tocmai de aceea este bine ca, prin ele, să fim atenți la nuanțe. Nu știm niciodată dacă acestea reușesc în cele din urmă să neutralizeze naționalismul sau doar să îl reformuleze, dîndu-i doar o patină "științifică" și un alt ambalaj. Cu alte cuvinte, dacă îl depășesc sau fac din el - așa cum se vede din unele semne - un naționalism mai spilcuit.


Traducerea:
2000.08.28.

articolul în format *.pdf