Traian Stef
Provincia noastră
Mă întreb adesea de ce Transilvania este privită ca o problemă, de ce sîntem agresați de diverși politicieni cu proclamații, de ce îi preocupă atît de mult soarta noastră, de ce se tem atît de mult pentru noi. Întrebările mele sînt retorice pentru că știu: nu vor decît voturile noastre. Mai ales politicienii de stînga sînt îngrijorați pentru că nici acum, cînd sondajele îi situează destul de bine în restul țării, aici nu au majoritatea. În loc să caute soluția, ei continuă să mizeze pe demagogie, diversiune, trîmbițarea dezastrului național și a pericolului federalist. Problema Transilvaniei, în ceea ce poate fi rezolvat de la București, este foarte simplă: a i se permite să se dezvolte economic cu viteza cu care este în stare, într-un concept autentic de autonomie administrativă. În rest, relațiile noastre de aici sînt de natură culturală, civică, iar teoria unuia care ajunge, la bătrînețe, prima dată în Oradea, de exemplu, și i se pare frumos orașul, dar cu prea mulți unguri, nu stîrnește decît o mirare ironic îngăduitoare. Lucrurile au evoluat, însă, și în acest sens. De la a ține sub covor ideile descentralizării și autonomiei locale s-a ajuns, mai ales după 1996 - și acesta e un semn de evoluție politică în sensul democratizării - la o privire mult mai senină, cînd se teoretizează, și la primii pași pe calea subsidiarității.

De obicei, definim provincia raportînd-o la capitală, la un centru. Este un loc mai îndepărtat, de rangul doi, cu instituții subordonate prin lege sau inerția unor practici. Există, deci, un raport de putere între capitală și provincie sau un centru politic (care poate fi inclusiv o instituție europeană) și provincie. Această situație, care se definește politic, a creat și complexele inevitabile: de superioritate, respectiv inferioritate. Chiar și atunci cînd provincialul are cîte o tresărire de orgoliu este ironizat, aplicîndu-i-se și mai apăsat eticheta provincialistă. O cultură se definește prin valorile constitutive și prin unitatea de stil. Între valorile culturale se găsește și politicul. Diferențele dintre culturi sînt date și de preponderența uneia dintre valori. În acest sens, mi se pare că astăzi, în România, mai mult decît atunci cînd Mircea Eliade ajunsese la această concluzie, cea mai mare cantitate de energie intelectuală se cheltuie pentru politică. Politicul domină toate relațiile, inclusiv dintre cetățeni. Societatea civilă nu a ajuns încă la stadiul în care poate contracara această figură a baricadei ce are de o parte puterea, iar de cealaltă opoziția. Inclusiv relațiile interetnice sînt așezate pe această dihotomie, mai ales că și etniile sînt reprezentate prin partide politice. Tocmai de aceea este necesară o dezbatere din perspectivă culturală, civilă, a relațiilor din societatea românească. Aceasta ar putea determina o democratizare a relațiilor cu centrul al cărui efect va fi, în ultimă instanță, creșterea rolului sferei private, presupunînd aici și creșterea rolului deciziei locale.

Locuitorii României trăiesc într-o cultură cu un grad mare de omogenitate. Această omogenizare este dată de instrucție, la rîndul ei inclusă în sistemul totalitar. Am mai spus și altădată că după instaurarea comunismului am trăit, de fapt, într-o ideologie, nu într-o cultură. În această situație, nici nu putea fi vorba despre dreptul la diferență, despre diversitate, despre multiculturalitate. În acel cadru ideologic, totuși, s-au putut percepe și unele "voci". Acestea se distingeau prin limbă, mai ales maghiară sau germană, prin memoria etnică, tradiții colective și obiceiuri familiale. De asemenea, în ce privește civilizația, apar diferențe datorate și influențelor venite de la popoarele de la care minoritățile se revendică. În continuarea acestei logici, diferențe apar și între provincii, cauzate de experiența istorică și conviețuirea cu celelalte etnii. Scriind cele de mai sus, am fost, bineînțeles, cu gîndul la Transilvania. A nu se confunda, însă, situația imigranților - care au de ales între asimilare și segregare - cu a minorităților naționale, care sînt pămîntene. Acestea din urmă aparțin, de fapt, culturii națiunii din care fac parte. Cu trăsăturile comune și diferențele firești. Noile teorii în domeniul culturii vorbesc tot mai mult despre diferență și plurivocitate în detrimentul culturii naționale. Și asta, cu atît mai mult cu cît Europa se va defini ca proiect cultural fundamentat pe un set de valori și nu prin granițe politice.

Efortul maghiarilor de a se defini este de înțeles. Ei trăiesc de două ori în provincie: într-una românească și într-una ungurească. Poate tocmai de aceea, imediat după Decembrie 1989, au înțeles care va fi rolul politicului în noua situație și au constituit un grup redutabil de lideri, au mizat pe reprezentarea politică, pe înființarea de instituții, pe revigorarea unor simboluri, pe învățămîntul confesional, au ridicat monumente, au înființat edituri și au editat cărți, reviste culturale, ziare în regim privat sau cu sprijin guvernamental. Starea emoțională de la început tindea spre o vecinătate paralelă, unde românul și ungurul nu mai aveau nici timp, nici dispoziție unul pentru celălalt. De data asta, nemulțumirile lor erau diferite. Înainte se plîngeau de aceleași neajunsuri și aveau aceleași forme de rezistență, iar singura diferență era de limbă, ușor de surmontat, însă. A-ți redobîndi identitatea colectivă este un proces mult mai dificil. Și aici românii au avut suspiciunea că aceasta este spre cîștigul Ungariei, că se urmărește slăbirea națională și anexarea apoi a Transilvaniei. Industria scenariilor de acest fel nu a falimentat. De aceea este nevoie de dialog. Nu de unul formal și plin de respect, politicos, ci de unul creator. Nu de unul peste umăr, fiecare stînd cu fața spre altă capitală, ci față în față, sau umăr lîngă umăr într-un cor pe mai multe voci. Acest dialog civil înscrie deja Provincia noastră în modelul european.



2000.06.01.

articolul în format *.pdf