Daniel Vighi
Tablou cu șăptic
Faptul că literatura, în raport cu ideea (fie ea și aceea din excursurile politologice erudite) încurcă, nu descurcă, încîlcie, nu descîlcie, implică, nu explică mi s-a impus din vremea studenției (am mai scris asta), cînd Livius Ciocârlie a spus într-un tren în drum spre București că scriitorii trebuie să fie și puțin "proști". Așa și cu problema transilvană, socot că ar trebui să dăm seamă și prin prostia literaturii despre alteritatea care-i dă culoare. Diferența și diferențierile pot fi povestite. Așijderi și uniformizarea în degradare.

Transilvania și Banatul (administrate centralist în decenii-lumină), ajunse aidoma unui tren din acelea primite de la redegiști prin anii '80, un tren de pe linia secundară Radna-Timișoara, cu compartimente pline de coji de semințe de floarea-soarelui, hîrtii de napolitane de la Kandia, fîșii din ziarul județean, un tren burdușit de navetiști mirosind a sudoare și a closete cu ușile descleiate. Mare minune cum se petrec toate în vagoanele astea, cu cipeizări care se suduie strașnic la șăptic, zbiară gros cu vorbe specifice, zic de tromfi, de dube, de chețamul de ghindă, o păsărească pe care numai ei o știu, pe cînd drezina tocmai se aburcă spre Gomila - o haltă de dincolo de satul Alioș, în drum spre defileul Mureșului.



2000.06.01.

articolul în format *.pdf