Al. Cistelecan
Il tifoso și spiritul locului
Tacitus a promovat în dezbaterea secolelor ce i-au succedat conceptul de saeculum (care, pe românește, a dat ceva aproximativ - "spiritul timpului"), un concept care diferenția în diacronie și unifica în sincronie. Om al imperiului, cu elegante nostalgii republicane, Tacitus o fi fost și el exasperat de localismele antice, de diferențele întreținute de spiritul locului și a căutat, deasupra lor, un registru de întîlnire, în care elementele centrifugale să fie mai estompate, dacă nu de-a binelea mîntuite. În civilizația noastră, saeculum acționează planetar, construind, chiar dacă nu pe linii strict politice, un nou imperiu (poate mai spiritualizat, dar sigur mai eficient), în cadrul căruia localismele apar ca lesturi anacronice. Cultura ultimelor decenii, inclusiv registrul ei politic, alertată de voalarea diferențelor, a intrat la disperare și a început să militeze, cu o frenezie de final presimțit, dacă nu iminent, pentru salvarea diferențelor. În vreme ce trend-ul civilizator merge fatal spre omogenizare, retorica se zbate, agonic, pentru diferențiere. Problema "integrării" o ridică de îndată pe cea a salvării patrimoniului de specificitate. Integrarea nu e văzută ca o sinteză, ci doar ca o sumă pozitivizată, dezantagonizată, de diferențe. Retorica ei spune că, prin integrare, nimeni nu pierde, ci toată lumea cîștigă și că, pe aceeași autostradă sau cu același tren confortabil, se va putea face un turism inițiatic prin localisme drastice, mîndre de identitatea lor. Europa va fi o simfonie în care se vor auzi, în partituri de o echitate eclatantă, toate instrumentele, naiul sau fluierul nostru nu mai puțin - și nici mai încet - decît orga nemțească sau cimpoiul scoțian.

Angoasa României politice e să aibă un instrument (unul și bun, cu talentul aferent) și nu să se prezinte la repetiții - sau chiar la concertul de gală - cu o întreagă orchestră. Nu se poate admite o prezență pestriță, neomogenă, cu voci care să interpreteze altfel decît la unison. România se teme de cultura diferenței (interioare) și judecă omogenitatea în termeni de monolit. Românii sînt, cu toții, tifosi ai Naționalei. După cum se știe, însă, ca să ai o Națională trebuie să ai în prealabil un campionat intern, în cadrul căruia valorile locale să poată emula. La meciul echipei locale se manifestă cel mai clar spiritul locului. Dacă e vorba de o echipă ce reprezintă o localitate multietnică, suporterii acesteia se întîlnesc într-o emblemă în care diferențele "divergente", subsidiare, au sublimat într-un partizanat transetnic. Localismul își are valorile lui comunionale, care nu suprimă, dar sublimează celelalte determinări diferențiatoare. Chiar dacă e un caz de fanatism, de patologie, il tifoso care-și însoțește echipa în toate locurile e agentul acestui orgoliu local. El vrea să-și vadă valorile triumfînd, din exces de afectivitate pentru spiritul locului. Fotbalul e o bună metaforă pentru condiția concurențială a diferențelor, pentru emulația dintre diversele spirite ale locului (în pofida mercenariatului, capacitatea lui "emblematică" n-a scăzut).

Spiritul locului se naște din cultul unor valori, din atașamentul față de acestea, atașament care produce o cultură și un comportament. Afectul localist iradiază și e promovat printr-o dialectică a cercurilor concentrice. El merge dinspre propria localitate spre propriul ținut, dinspre ținut spre provincie, dinspre provincie spre țară și dinspre țară spre continent. În toate aceste cercuri, intensitatea lui e modulată și adesea o ipostază depinde de alta, ba e chiar generată de alta. Dintr-o perspectivă, mergînd din aproape în departe, aceste cercuri reprezintă o ordine de integrare. Din cealaltă, venind din departe spre aproape, ele reprezintă o ordine de diferențiere. Dintr-o parte, determinările se estompează, din cealaltă - se accelerează. Dintr-o perspectivă, valorile "integrative" stau sus, din cealaltă, protagoniste sînt valorile "disociative". Cultura emulativă a amîndurora, ca sumă de determinări cu grad diferit de impact, e cea care asigură funcționarea binomului. Localismul nu poate fi, riguros vorbind, identitar, definitoriu. Dar el trebuie să intre în chimia identității și să se comporte acolo ca orice element aflat într-o reacție: determinant și cooperant. La descompunere, el trebuie să poată fi regăsit intact.



2000.06.01.

articolul în format *.pdf