Mircea Boari
Adevăruri simple despre naționalism
(CHAPEAU)
Interesul suprem al oricărui om stă în propria sa bunăstare și fericire. Acest interes este în același timp dreptul său suprem și esența libertății sale. Naționalismul le aneantizează pe amîndouă. Scopul acestui articol este de a arăta cum se întîmplă aceasta. Căci astăzi, în România, această posibilitate este departe de a fi eliminată.
Argumentul de față derivă din următoarea propoziție simplă: cu cît mai multă putere este pusă în mîna autorității politice, cu atît mai puțină libertate se află sub jurisdicția directă a individului. Naționalismul reprezintă unul din mijloacele cele mai eficace prin care puterea autorității politice crește pe seama și împotriva libertății individuale.

Scurt tablou sinoptic al naționalismului
Explicația acestei stări de lucruri este simplă. În miezul oricărui discurs naționalist stă ideea unei amenințări; naționalismul, ca orice formă de gregarism, începe cu o spaimă. Naționaliștii se văd amenințați în multe moduri: și amenințarea specifică determină categoria de care aparțin. Cei asemeni lui Vadim Tudor își imaginează pericolul sub formă "vitalistă", ca amenințare la adresa vieții biologice a "românilor" de către alte entități biologice, "ungurii" de pildă. Naționaliștii asemeni d-lui Paler sau d-lui Pruteanu se simt amenințați emoțional, în ceea ce ei cred a fi "specificul" lor național sau "spiritualitatea" lor de români. În naționalismul de tip UFD sau PUNR, ceea ce sînt amenințate sînt privilegiile corporatiste ale majorității, românii deținînd respectivele privilegii în mod "natural", prin simplul fapt de a fi majoritari; după cum tot în mod natural, "ei", românii, pot, dacă vor, să nege sau să suprime drepturile oricărei minorități care are ghinionul istoric de a trăi printre ei. În naționalismul de tip PDSR, amenințarea vine pe calea capitalului străin, a corporațiilor multinaționale sau a instituțiilor financiare internaționale - într-un cuvînt, pe calea "sistemului" capitalului mondial, care atacă "suveranitatea națională". Așadar, într-o clasificare didacticistă și schematică, naționalismul poate fi vitalist, sentimentaloid, corporatist sau suveranoid-autohtonist. Însă în realitate, indiferent de categorie, naționaliștii împrumută unii din "temerile" altora; și este inevitabil ca lucrurile să stea astfel, căci de fapt ceea ce îi leagă este mai important decît ceea ce îi desparte. Pentru naționaliștii de diverse inspirații, "pericolele" coexistă realizînd desene complexe. Cu cît mai numeroase și cu cît mai bine articulate pericolele imaginate, cu atît naționalismul devine mai paranoid și mai agresiv. Adică, cu atît el devine în mod real mai periculos pentru libertatea individuală.

Puterea asupra vieții și a morții
Conform unui aforism clasic, cel care deține puterea asupra morții unui individ va deține orice putere asupra vieții acestuia. Cînd autoritatea politică se simte îndreptățită să ceară oamenilor să moară, ea este de facto îndreptățită să le dicteze acestora cum să trăiască. Cine consimte la prima propoziție, pune în mîna autorității politice mijloacele de a o executa coercitiv pe a doua. Puterea pe care naționaliștii o au derivă din dreptul individual asupra propriei vieți. Acest drept este smuls de sub jurisdicția individuală și convertit în obligația indivizilor de a face sacrificii în numele idealului gregar: "sacrificiul suprem" fiind un maximum în raport cu care nenumărate sacrificii mărunte le sînt impuse. Această idee limită reprezintă baza de suținere a puterii naționaliste. Ea va fi periodic afirmată, astfel încît condiționarea gregară să rămînă viabilă. Cine dorește să verifice această propoziție nu are decît să rememoreze istoria puterii iliesciene, cînd periodic erau înscenate evenimente, la o scară mai mare sau mai mică, menite să întărească cercul condiționant al supunerii gregare. Iar moartea nu a lipsit din unele episoade...

Dincolo de această zonă limită a acutizărilor tactice, naționalismul reprezintă o metodă cronică de guvernare. Efectele guvernării naționaliste cronice derivă logic din premisa sa primă. Atmosfera politică naționalistă, marcată persistent de prezența "amenințării" subliminale, este menită să slăbească pe multiple planuri reflexul natural al libertații individuale. Pericolul potențial vehiculat de naționaliști diminuează intensitatea reclamării drepturilor individuale și îi obișnuiește pe oameni cu continua lor încălcare; el creează o atmosferă de nesiguranță cu privire la cele mai potrivite politici - șarlatania și reaua-voință politică vor fi mereu și mereu prezentate ca rezultat al primordialității "factorului național". Cetățenii vor ajunge astfel să se acomodeze cu un nivel redus de exigență în ceea ce privește performanța politicienior lor aleși; conștiința drepturilor lor civile va scădea; exercițiul lor critic își va pierde tăișul; ei vor uita că sursa ultimă a suveranității este libertatea lor și vor accepta transferul celei dintîi în mîinile celor care nu o iubesc pe cea de-a doua. În ultimă instanță, ei vor ajunge să accepte prerogative ale autorității politice pe care aceasta nu ar fi trebuit niciodată să le aibă.

Bătălia pentru conștiință
Astfel se produce creșterea puterii politice și a gradului de control pe care autoritatea politică îl are asupra indivizilor. Naționalismul îngăduie puterii politice să își extindă aria de ingerință în treburile publice și să adîncească nivelul de pătrundere în zona autonomiei individuale. Astfel, naționalismul face anumite drepturi individuale de nediscutat: de exemplu, refuzul serviciului militar. El permite creșterea intensității pedepselor pentru cazurile de exprimare a libertății de conștiință atunci cînd acestea nu sînt recunoscute ca legitime de legislația curentă: de exemplu, libertatea preferinței sexuale. Politica naționalistă favorizează un proces de centralizare a identității politice: fațete ale existenței individuale pur private, care reprezintă sanctuare inviolabile ale libertății, precum preferința religioasă, ajung să devină teritorii pe care se dă bătălia dintre facțiuni naționaliste pentru aproprierea identității. "Conștiința națională" crește parazitic pe corpul identității subiective unice și irepetabile a indivizilor. "Creșterea" ei se face cu prețul diminuării conștiinței de sine. Identitatea națională devenind monopolistă, mutilează sursele personale și singurele reale de identitate. Astfel, pentru naționalistul care se respectă, românii sînt de patru feluri: ortodocși, uniți, catolici și protestanți; dar cei mai români dintre români sînt doar primii; și, la limită, ei s-ar putea să devină singurii "cu adevărat" români - mai ales dacă nu sînt homosexuali.
Dar să nu ne pierdem vremea cu aspecte secundare. În ciuda înțelepciunii convenționale a teoreticienilor temei, chestiunea identității nu este centrală naționalismului, ci derivată. Identitatea ține de domeniul conștiinței private a indivizilor: cînd ea ajunge să fie discutată în termeni tribali, colectiviști și gregari, cînd ajunge pe agenda "legislativă", aceasta înseamnă că deja lucrurile stau foarte prost.

Primari și taxe: centralismul administrativ și financiar
De cînd oamenii trăiesc în societăți politice, puterea înseamnă în mod esențial două lucruri: confortul de a sta în spinarea altuia și satisfacția de a trăi din roadele creativității sale laborioase. De fiecare dată cînd un guvern își depășește atribuțiile minime pentru care este investit, putem fi siguri că despre așa ceva e vorba. Cu cît un guvern e mai departe de acest minim de putere, cu atît capacitatea sa de a dispune de bogăția creată de alții este mai mare - și mai discreționară. Naționalismul construiește pîrghiile necesare pentru aproprierea de bogăție privată - și, simultan, condițiile prin care acest proces să fie aproape imposibil de controlat. Naționalismul centralizează nu doar identitatea: ci și exercițiul puterii pe teritoriul republicii, colectarea contribuțiilor individuale la bugetul public, alocarea resurselor. Naționalismul centralizează, așadar, administrativ și financiar.

Centralizarea administrativă înseamnă îndepărtarea agenților de decizie de cetățeni: cu cît cei dintîi sînt mai departe de cei din urmă, cu atît eforturile acestora din urmă de a afecta decizia celor dintîi sînt mai zadarnice. Poate cititorul își amintește de acel reportaj TV în care o săteancă din Apuseni chema guvernul să repare o punte luată de viitură. Este fals să credem, așa cum intelectualii autohtoni susțin fără să se gîndească prea mult, că acest exemplu ilustrează "mentalitatea etatică" a românilor: românii nu sînt mai etatici decît alții. Oricare cetățean, de oriunde, va reacționa la fel atunci cînd puterea de a face îi este sustrasă. Cînd primarul este "înstrăinat" de cei care l-au ales și autoritatea lui legată de birocrația de stat, iar responsabilitatea lui subordonată birocrației de partid, puterea oamenilor de a face lucruri prin intermediul lui dispare. O punte luată de viitură nu mai poate fi reparată pentru că primarul nu are puterea de decizie sau nu îl interesează să facă uz de ea; sau pentru că primăria nu are banii necesari.
Acum vedem cum centralizarea administrativă merge mînă în mînă cu centralismul financiar. Banii pentru repararea punții distruse de ape nu există pentru că taxele colectate special pentru acest fel de treburi au plecat la bugetul central - și nu s-au mai întors niciodată înapoi. De ce? Pentru că banii din taxe au luat alte căi. Să vedem care.

Nefuncționînd pe o bază obiectivă de calcul, precum necesitatea de a fi profitabil, un guvern este un cheltuitor imposibil de controlat. Cheltuielile unui guvern sînt arbitrare din punct de vedere economic, oricîte reguli de gestiune s-ar inventa. Cum poate fi stabilit salariul unui funcționar sau parlamentar? Pe ce bază? Pe nici una: de aceea, arbitrare fiind, salariile lor sînt și discreționare, după cum bine știm. Salariul unui bugetar nu depinde decît de un singur lucru: de mărimea bugetului. Iar mărimea bugetului nu depinde decît de un singur lucru: de sustragerea legalizată de bani din avuția creată de indivizii industrioși prin taxe. Cu cît mai mulți bani în buget, cu atît mai mulți bani în buzunarul bugetarului. Cu cît mai mulți bani în buget, cu atît mai mulți bugetari. Puterea unui guvern asupra cetățenilor depinde de numărul celor al căror venit ține strict de discreționarismul guvernamental. Dacă doriți să aveți un guvern necorupt, luați-i cele două puteri din care corupția se hrănește: dați-i cît mai puțini bani pe mînă și cît mai puțină putere de a crea slujbe "bugetare".

Cînd vă gîndiți la furt și la corupție politică, nu trebuie neapărat să aveți în vedere sensul propriu al acestor cuvinte. Se întîmplă și asta. Dar există mijloace mult mai sigure pentru a obține același lucru: prin lege. Prin acele legi care transferă puterea oamenilor de a face lucruri, de pildă de a repara punți luate de viitură, în mîinile guvernanților. Prin legile funcționării guvernului, a administrării teritoriului și a guvernării locale, prin cele care stabilesc nivelul și modalitățile de taxare. Orice guvern va încerca să își sporească puterile în aceste direcții. Un guvern naționalist o va face mai mult decît un guvern orecare pentru că el are o justificare suplimentară: zisa "amenințare".
Așadar, "pericolul" de care se simt amenințați naționaliștii este mai mult decît o "emoție", o "clarviziune" sau o probă de luciditate politică. Înainte de a fi o temere rațională, "amenințarea" este un instrument eficace pentru realocarea de resurse - putere și bani. Ceea ce, trebuie să admitem, este un lucru foarte rațional cînd ajungi să îl înțelegi cum trebuie. În virtutea "amenințării", puterea reală și banii necesari oamenilor pentru a face lucruri sînt luate din mîna acestora și date pe mîna "apărătorilor" de circumstanță ai "interesului național". Nu există de fapt decît un singur interes național: ca ambele, puterea și banii, să revină celor cărora de drept le aparțin - indivizii concreți și liberi, care creează bogăția și o folosesc după cum le dictează înțelepciunea proprie.

Paradoxul "statului puternic" și naționalizarea libertății

Înțelegem acum de ce naționalismul este prin vocație etatist. Doar un sistem etatic puternic, centralizat, este capabil să dreneze eficient resursele din mîna celor care le posedă. Un "stat puternic" și "întărirea autorității statului" sînt obiectivul oricărui naționalist, indiferent de persuasiune. Lucru de care vă puteți ușor convinge ascultîndu-le discursurile: exemplele sînt atît de abundente, încît singura dificultate va fi cea de a le alege pe cele mai ilustrative. Ideea de "stat puternic" conține în ea un paradox care înmărmurește - într-o primă fază. Căci în a doua fază, paradoxul dispare și ideea, rămînînd în nuditatea ei, determină doar revulsie. America este o țară puternică, în mod sigur cea mai puternică de-a lungul ultimului secol; dar ea are, în orice evaluare empirică, statul cel mai puțin puternic din lume. §i aceasta a fost și mai valabil decît azi în perioada construcției puterii americane. China sau India, pe de altă parte, sînt țări de mîna a șaptea - și în pofida fanilor de moment și pentru motive legate de structura argumentului de față, așa vor și rămîne. În schimb, ele au state puternice.

Înțelegem acum natura paradoxului de care pomeneam: "un stat puternic" nu se referă la grandoarea sau măreția lui în arena mondială. Un stat nu este "puternic" în raport cu alte state, acolo de unde amenințări foarte reale ar putea să survină: ci un stat se spune că este "puternic" în raport cu propriii săi cetățeni. Naționaliștii, în măsura în care li se poate concede măcar atîta onestitate, ar trebui să își dorească o țară puternică în rîndul altor țări puternice. Dar, în realitate, nu din afară resimt ei "amenințarea" care stă în centrul politicii lor - ci dinăuntru; pericolul pentru ei nu sînt "alte țări" ci, în fapt, propriii lor "compatrioți". "Statul puternic" al naționaliștilor este, așa cum am văzut, statul care îi deprivă pe propriii săi cetățeni de puterea elementară de a face lucruri. Puterea lui nu derivă, așadar, din puterea agregată, însumată a indivizilor liberi - ci din puterea birocrației, care se substituie acestora și care se nutrește din banii lor. "Statul puternic" este, într-un cuvînt, rezultatul colectivizării și naționalizării libertății individuale. Or, libertatea nu poate fi naționalizată decît într-un singur fel: prin distrugerea ei. Iar distrugerea libertății, așa cum vom vedea mai jos, se realizează prin privarea oamenilor de instrumentul principal al apărării ei: puterea de a produce.

Un român mai bun ca altul: economia privilegiilor clientelare
În pasul următor al raționamentului nostru vom putea înțelege că nu e deloc întîmplător faptul că statul naționalist "puternic" este, atunci cînd vine vorba de economie, corporatist sau socialist. Căci puterea indivizilor, precum și libertatea lor, își au ca sursă ultimă abilitatea naturală a acestora de a crea bogăție prin muncă liberă. Dar munca liberă nu creează bogăție decît pe o piață liberă, acolo unde abilitățile de producător de servicii sau de bunuri sînt supuse unui proces natural de selecție și de perfecționare. Prosperitatea este recompensa pe care consumatorii bunurilor și serviciilor o oferă fiecărui producător în mod diferențiat, în funcție de succesul cu care acesta răspunde nevoilor lor. Întrucît pe piață fiecare este alternativ consumator și producător, piața este locul geometric în care se creează o formă de putere dispersată și echilibrată între indivizi. Fiecare om deține în mod natural această putere: puterea de a produce și, prin urmare, puterea de a-și genera propria prosperitate servind prosperitatea altora.
Dar această putere orizontală nu are cum să fie pe placul naționaliștilor, căci ea nu corespunde cu conceptul lor de "stat puternic". Este adevărat, ea generează o țară puternică dar, cum am văzut, nu aceasta este problema de fond a naționaliștilor. De aceea statul acestora va fi întotdeauna un stat regulativist, interferențial, dacă nu pe față ostil economiei libere.

Dacă statul puternic al naționaliștilor s-ar mărgini doar la a regula în exces piața muncii și a producției, el nu ar fi decît un stat maximalist sau intervenționist, în accepțiunea curentă a termenului. În locul unei piețe fluide, flexibile, unitare, statul intervenționist creează prin constrîngere enclave izolate, un fel de sub-piețe doar parțial permeabile una față de cealaltă. El divizează astfel piața și, în felul acesta, creează perturbații în fluxurile de bani. Gradientele de capital sînt naturale în funcționarea unei economii de piață liberă: dar gradientele create prin regulație sînt artificiale, așadar arbitrare și discreționare. Adică exact așa cum am văzut că se întîmplă lucrurile în sfera puterii administrative, ca efect al centralizării. În locul unei piețe auto-ajustabile, economia regularizată de la centru va produce carteluri, monopoluri, grupuri speciale de interese.

Statul naționalist introduce un element în plus față de statul intervenționist "simplu", element care derivă din însăși definiția naționalismului. Naționalistul "teoretic" este gregarian-în-general. Dar un naționalist concret, corporeal, în-carne-și-oase, este gregarian tot așa, adică în mod concret, corporeal și vizavi de persoane la fel de în-carne-și-oase ca și el. Etatismul naționalist va genera așadar carteluri, monopoluri și privilegii într-un mod intens personalizat și neformalizat. Cartelurile personalizate se numesc clici; monopolul personalizat este descris corect drept clientelism; iar grupurile speciale de interese devin grupuri speciale de privilegii. În esența lui, etatismul în versiune naționalistă este mafiotic. Statul naționalist folosește pîrghiile de control legislativ pentru crearea unui surogat de economie, în care doar elita naționalistă are de cîștigat.
Așadar, statul "puternic" naționalist nu este, cum afirmam mai sus, "împotriva cetățenilor" tout court: el este împotriva unora mai mult decît împotriva altora. Naționalismul creează elite artificiale: după cum românii ortodocși vor fi mai buni români decît românii protestanți, la fel, în rîndul ortodocșilor unii vor fi mai "patrioți" decît alții. Aceștia vor avea privilegiul de a deveni beneficiari fie ai slujbelor create de stat în virtutea centralizării administrative, fie ai nișelor de profit create pentru ei prin regulații și/sau centralizare economică. Dacă pe piața liberă prosperitatea proprie se creează servind prosperitatea altora, oligarhia naționalistă își creează propria prosperitate sabotînd prosperitatea altora.

Logica naționalismului: puterea de a face lucruri versus grimase față de fantome
Ar fi bine dacă problema etatismului economic naționalist s-ar pune doar în termenii unei inegalități prin design a veniturilor. În adevăr, lucrurile stau mult mai grav, căci clientelismul economic, generat în versiunea naționalistă a intervenționismului, este de tip prădalnic. Logica puterii naționaliste nu redistribuie veniturile după șablonul statului redistributiv clasic: bani luați de la cei care produc mult pentru cei care produc mai puțin. Ci: bani de la cei care produc cîte ceva pentru cei care nu produc deloc, în speță birocrațiile "statului puternic" și rețelele clientelare private ale deținătorilor puterii. Pusă în cuvinte simple, această idee ar suna astfel: nu "bani de la bogați pentru săraci", ci "bani de la săraci și relativ săraci pentru îmbogățirea apărătorilor națiunii".

Asocierea dintre mizeria economică și naționalism a fost adeseori făcută. Dar rareori această observație a fost corect interpretată: nu mizeria crează furiile naționaliste; mizeria, sărăcia nu generează decît un singur lucru, și anume dorința de a scăpa de ele. Asta dacă e cu putință. Dar din întreg raționamentul de mai sus a apărut că tocmai acest lucru devine imposibil în contextul unei ordini politice naționaliste. Logica naționalismului: transferul puterii de a face lucruri și al banilor de la indivizi la aparatul statului "puternic" naționalist este cel care îi privează pe indivizi de capacitatea de scăpa de mizerie. Ea răpește indivizilor toate mijloacele prin care aceștia s-ar putea scăpa singuri de mizerie. Așadar, prosperitatea elitei naționaliste nu se obține doar prin sabotarea prosperității altora, cum aflaserăm provizoriu mai sus, ci prin interzicerea ei de facto. În adevăr, etatismul naționalist generează în mod legic mizerie - și aceasta este rațiunea de a fi a "dușmanului amenințător", oricare va fi acesta. "Pericolul" invocat de naționaliști este cauza a posteriori inventată pentru a masca adevărul naționalismului: că acesta este o ordine oligarhică în care omul este privat de dreptul de a-și produce bunăstarea și în care singura libertate lăsată individului este cea de a se schimonosi furios la fantasma unui "dușman" închipuit.

Anti-patria naționaliștilor
În ultimă analiză putem conchide următoarele. Naționalismul este îndreptat împotriva individului pentru că îi răpește acestuia instrumentele prin care se reali-zează, prin care deține practic dreptul său fundamental: cel de a fi producătorul propriei sale bunăstări prin muncă liberă. Siluiți libertatea de producător a unui individ reducînd-o la jumătate prin regulații menite să favorizeze pe un altul; luați ca taxe jumătate din ceea ce rămîne și, prin intermediul bugetului de stat, transferați banii creați de el în buzunarele unui funcționar de "capitală" sau ale unui client-profitor; mai puneți-l să plătească și salariul deloc modest al unui primar redus la nimic prin subordonare birocratică și de partid; a, da - să nu uităm, fărîmele rămase pe fundul sacului pot contribui la construirea unei catedrale a "mîntuirii neamului", care să dea consistență halucinației naționale. După toate acestea, nu numai că el nu va face un gest ca să repare puntea luată de viitură; dacă e un om sănătos la minte, va înceta pur și simplu să mai muncească.

Oamenii nu sînt, din fericire, ființe ideal-altruiste. Nefiind astfel, nici unul nu va munci pentru un altul cu voioșie și cu elan, necum pentru abstracții demagogic numite "națiune". Oamenii dau numele de "patrie" locului unde propășesc, unde își pot atinge idealul propriu de fericire, acolo unde ideea lor de viitor capătă materialitate - și nu acelui loc de care îi ține legați fatalitatea unei nașteri pe care ajung să o vadă ca un blestem. "Conștiința națională, de limbă, neam sau teritoriu" nu este "înnăscută" în om, așa cum le place naționaliștilor de toate persuasiunile să o creadă. Ea apare ca sentiment de obligație morală față de structura politică a unei comunități în care fiecare e liber să-și construiască activ identitatea sa privată și viitorul său așa cum știe el mai bine. "Patria" e locul unde acest interes fundamental al fiecărui om este recunoscut, clamat ca drept inalienabil și celebrat ca expresie a libertății. "Patria naționaliștilor" este o "patrie vitregă", o anti-patrie - pentru că ea există prin negarea acestui interes, prin interzicerea acestui drept și prin distrugerea acestei libertăți.



2000.06.01.

articolul în format *.pdf