Bakk Miklós
Logica deconstrucței
Pentru că UDMR-ul, ca organizație politică integrată în sistemul de partide din România, nu are nici un interes să piardă voturile și mandatele reprezentanților locali, chiar dacă în ce privește sarcina sa principală - apărarea intereselor comunitare ale etniei maghiare - ea nu trebuie să-și facă griji că la Ciumani viitorii consilieri locali nu vor fi din rîndul comunității maghiare.

Pentru cele întîmplate există mai multe explicații. Printre altele se vorbește de divizarea comunității sătești și de pierderea autorității organizației locale a UDMR-ului. Un lucru însă este cert: UDMR-ul nu poate da răspuns - cel puțin în sensul programului său inițial - la toate provocările locale cu care se confruntă comunitățile maghiare unde acestea formează majoritatea.

Criza aceasta amintește oarecum de însăși criza sistemului politic românesc. Pentru că devine tot mai clar că partidele din România nu pot oferi un răspuns corespunzător la provocarea regională cu care se confruntă țara. Această provocare are o dublă rădăcină. Pe de o parte, ea provine din presiunea integraționistă venită din partea Uniunii Europene, care rezultă din logica ei de dezvoltare și de finanțare, și care evită în mare măsură mecanismele de distribuție centrale, iar pe de altă parte, rezultă din "diferența eliberată" ca urmare a sistemului administrativ local românesc ce se conturează acum.

Acest sistem, deși criticat de mulți, este fără îndoială unic în istoria modernă a României. Împotriva tuturor chingilor centralizatoare existente încă, așezările din România încep să se plaseze pe o traiectorie de dezvoltare autonomă și, mai mult, comunitățile lor sînt din ce în ce mai conștiente de această posibilitate. La nivel național s-a declanșat un proces de deconstrucție cu totul nou, problema ridicată fiind deci aceea de a afla care sînt modalitățile de abordare a diferențelor apărute pentru anii sau deceniile următoare. În acest sens, consider că pe lîngă calitățile istorice și sociale ale României, politica regionalismului ar putea fi mijlocul care - luînd locul centralismului - ar putea rezolva cu succes problema tensiunilor apărute ca rezultat al deconstrucției.

Recunoașterea acestei realități întîmpină astăzi, în primul rînd, obstacole ideologice. Punctul de vedere al actualelor partide de guvernămînt care sprijină integrarea europeană - Partidul Național Žărănesc Creștin și Democrat, Partidul Național Liberal și Partidul Democrat - este, pe scurt, următorul: sprijinim descentralizarea, dar respingem orice regionalism care ar duce la schimbarea ordinii constituționale a țării. Acest punct de vedere însă nu reprezintă altceva decît poziția naționalismului civic.

Fără îndoială, și aceasta este tot o moștenire europeană. Ca ideologie de stat își are rădăcinile în Pacea de la Vestfalia din 1648 - un acord apărut pentru împărțirea puterii teritoriale între statele existente atunci și care se baza pe maximizarea intereselor legate de aceste teritorii. În sistemul de echilibru definit de "paradigma vestfaliană", statele sînt formal egale și constituie unitățile de bază absolute ale acțiunii politice de pe arena internațională. Statele egale din punct de vedere formal erau unități teritoriale care se ciocneau asemenea bilelor de la biliard, fără însă a pătrunde dincolo de "coaja tare" a fiecăruia. În interiorul acestor "coji tari" însă - în numele suveranității, adică al apărării comunităților politice - statele dețineau serioase competențe "de reglementare" a societății lor, și rolul istoric al naționalismului nu era altul decît acela de a legitima cerințele de loialitate concepute în interesul protejării acestei "coji tari". Punctele de vedere ale acestei protecții legitimau în același timp și omogenitatea absolută a structurii de stat. Naționalismul civic al secolului 19 a pus astfel, practic de acord, omogenitatea și loialitatea caracteristică ei cu funcționarea și cu sistemul instituțional al democrației.

Naționalismul civic, ca modă intelectuală, nici n-ar trebui să surprindă pentru o viață politică românească atît de săracă doctrinar. În schimb, el necesită neapărat explicații suplimentare. Tradiția - de care, de altfel, nu se poate rupe nici măcar un analist de talia lui Horia Roman Patapievici - este destul de încăpățînată, chiar dacă din punct de vedere istoric poate fi înțeleasă. Ea este urmarea faptului că fundamentele "cojii tari" a statului modern român, cît și ale sistemului instituțional democratic intern al său, au luat practic ființă în același moment istoric, devenind astfel principii tradiționale de legitimare reciprocă a gîndirii politice. Felul, însă, în care o caracteristică instituțională proprie, pe lîngă tradiția menționată mai sus, conservă un naționalism civic amintindu-ne de secolul 19, face deja subiectul unei analize separate, și anume a sistemului de partide existent azi în România. Sistemul de votare bazat pe liste proporționale, care investește birocrația de partid cu o putere extraordinară, s-a dovedit practic a fi, de-a lungul ultimului deceniu, canalul ascuns al centralismului.
UDMR-ul, confruntat cu provocarea de la Ciumani, va trebui evident să examineze felul în care se va raporta atît la naționalismul civic, cît și la acest sistem de partide din România, care reproduce ethosul centralist. Problema se pune - probabil nu întîmplător - tocmai datorită rolului asumat în coaliție de către UDMR. Asumarea acestui rol a fost fără îndoială utilă României, întrucît a demonstrat Occidentului că sistemul politic românesc poate crea gradul de stabilitate politică necesar începerii procesului de integrare. Ca urmare a acestui fapt însă, UDMR-ul a fost atras într-o capcană guvernamentală, putînd deveni o pradă ușoară a ei. Această cale (strategie) este propagată de către tot mai mulți, în primul rînd de către cunoscuți publiciști și analiști politici din București. Printre ei o întîlnim - nu întîmplător - și pe una din reprezentantele de marcă ale naționalismului civic, Alina Mungiu-Pippidi, care consideră includerea UDMR-ului în guvern unica soluție posibilă la "problema maghiară".

Dacă UDMR-ul va alege această cale, ea va sprijini implicit și realizarea viziunii naționalismului civic luminat. Cu aceasta, criza ei pare să se împlinească: după ce, prin programul său "național" (cu alte cuvinte, "etnic"), este incapabilă să ofere soluții politice eficiente și realizabile la provocările venite din partea comunităților maghiare locale, prin programul său "democratic" devine susținătoarea unui model statal pe care, în fața alegătorilor săi, nici măcar ea nu îl consideră acceptabil.

Există vreo cale de ieșire din criză? Tot mai mulți înclină să creadă că da: cele două componente existente ale programului Uniunii - cea "națională"/"etnică" și cea "democratică" - trebuie concepute într-o nouă sinteză, această problemă putînd fi rezolvată doar prin elaborarea unei "strategii regionale".



2000.06.01.

articolul în format *.pdf