Ágoston Hugó
Bucureștiul, precum o provincie


Dar astea erau numai serile. Ziua aveam Bucureștiul provincial. ën blocul în care am primit o oarecare garsonieră de serviciu, aproape toți locatarii erau "proaspeți" bucureșteni. Provinciali, țărani stabiliți în cea mai mare parte recent în București. ën Piața Obor, de unde obișnuiam să mă aprovizionez, precupeții și cumpărătorii, dar chiar și sticleții și majoritatea gospodinelor emanau cu toții un puternic aer de oameni provinciali. Un coleg din Oltenia, redactor la România literară mi-a povestit că tatăl său atunci cînd l-a vizitat pentru prima dată la București, urcînd în lift, a izbucnit în plîns de bucurie că fiul său ce cameră frumoasă are, cu oglindă pe perete.
Dar nu numai eu îi consideram provinciali, la fel se considerau și ei. Iar pe mine, pe ziaristul maghiar, precum pe o persoană din capitală. Ceea ce, desigur, nu însemna că reușisem să mă integrez organic în mediu; dimpotrivă, multitudinea diferențelor mai degrabă m-a izolat de acesta. Această împrejurare în schimb mi-a permis să observ comportamentul bucureștenilor oarecum din exterior și "de sus". Iată însemnarea unei întîmplări ciudate de atunci.

Accidentul
În autobuz, în dimineața aceea însorită, stăteam pe scaunul de lîngă șofer, în față, în fața ușii, la mijloc, și în spate, în picioare, ținîndu-mă de bară. Din aceste trei locuri, concomitent, precum și dintr-al patrulea, de undeva de sus - loc pe care nu pot să-l definesc, pentru că era și înăuntru și în afară - vedeam totul foarte bine.

Tocmai treceam prin fața unei biserici, oamenii își făceau cruce cu sîrg, în momentul în care autobuzul a frînat brusc. Printre rîndurile de scaune, călătorii au țîșnit precum niște sprinteri dornici să ajungă primii la linia de sosire. Un bătrîn foarte slab, cu fața nebărbierită, o femeie scundă și grasă, cu ceafa asudată, care ținea în mînă o plasă de rafie, două tinere cu fustă scurtă și cu rucsac în spate, un profesor universitar care gesticula cu brațele și care avea o înfățișare de broască țestoasă (cu cîteva minute înainte sporovăisem cu el despre ascendenții noștri), o gașcă de adolescenți cu cercei în ureche și în nări, o femeie cu buzele subțiri, ca de papagal, cu un cîine în brațe, un soldat încălțat cu bocanci prăfuiți, iar în final, conturul sub formă de curcubeu a ceva indescriptibil.

Autobuzul a frînat pentru că altfel s-ar fi tamponat cu o mașină de pompieri. Mașina mov de pompieri venea din stînga și în ultima secundă a frînat și ea. Motiv pentru care din sicriul de pe capotă a zburat - rotund și cu viteză, precum o ghiulea - o lubeniță. Lubenița a nimerit pe trotuarul celălalt, pe umerii cerșetoarei cu niște țîțe imense, care se certa cu vînzătoarea de bomboane agricole, cerșetoarea a scăpat copilul pe care-l ținea în brațe, iar acesta a căzut în cap.
Totul s-a petrecut într-o secundă și jumătate, cel mult două. șoferii au înmărmurit, s-au uitat unul la celălalt, apoi spre cer, după care și-au dat întîietate reciproc. Apoi totul a continuat în mod firesc, de parcă Pămîntul aflat în mișcare ar fi sărit peste clipa aceea.

Am în față două picturi ale lui Sandro Botticelli: Nașterea lui Venus și Sfîntul Augustin. Ambele reprezintă timpul, dăinuirea - clipei și a eternități. Le privesc și nu mă interesează ce s-a întîmplat, ce se întîmplă și ce se va întîmpla.



2000.06.01.

articolul în format *.pdf