Daniel Vighi
Lincolnul lui Iorga sau cine e domn în casă
Oricît ar părea de subversiv-federalist ceea ce voiesc a spune, afirm tranșant, și în deplină cunoștință de cauză, că România este plurală și că a vorbi despre ea în termenii unei abstracțiuni declamatorii este un atentat al specificității, o simplificare primitivă, un recviem al culturii. O să mă explic(e) viața de ce prin, iată, imaginea unui sat dobrogean, a unuia de lîngă Caracal, a altuia din Harghita, din Buzău, de pe lîngă Oradea Mare sau de aiurea. În viața de zi cu zi nu există România, ci Provinciile României. Prin ele, și prin cultivarea în libertate a diversității acestora, se poate dobîndi unitatea în diversitate, liber consimțită și contractualistă, construită natural și în acord cu viitorul comun european. Politicile centraliste atentează la o diversitate (încă) vie a țării și la o bogăție implicită căreia vor să-i șteargă chipul. "Operațiunea" se întîmplă prin tabuizarea oricăror discuții despre regionalizare prin vigilența unor jandarmi ideologici care nu ațipesc niciodată la fruntariile unei Românii de album, o Românie mută și indistinctă. Spre exemplu, orice discuție legată de faptul că anume provincii istorice (Transilvania, Banatul, Bucovina de Nord) au avut șansa unei administrații superioare încă din vremea iluminismului iozefinist al secolului al XVIII-lea este resimțită ca o lipsă de cuviință față de restul țării. Mai apoi, pe cale de consecință, această "făloșenie" îngust-localistă este susceptibilă de secesiune teritorială. Pe de altă parte, elita intelectuală de dincolo de munți se solidarizează (și bine face!) cu "balcanismul-pe-nedrept-disprețuit". Tot ea însă, se simte agasată de către caraghios-pretinsa "superioritate europocentristă" a ardelenilor. Eu, cu voia elitei, spun altceva: discuția în acești termeni este irelevantă și naivă prin faptul că își construiește propria ambuscadă, contribuind la tabuizarea discuțiilor despre specificitățile provinciilor României. În ce mă privește, mă consider un fan al "expresivităților balcanismului"; mai mult încă: socotesc că Banatul își datorează o parte a specificității faptului că a fost 164 de ani pașalîc. Alt exemplu din istorie: în mai 1605, europocentralul Németi Gergely, unul dintre emisarii lui Ștefan Bocskai, a călcat în copitele cailor, alături de Sarhoș Ibrahim-pașa, părțile Vienei încît, după cum spune cronicarul turc Ibrahim Pecevi, "au stricat acele ținuturi în așa măsură, încît dacă s-ar povesti nu ar crede nimeni" (vezi Cronici turcești privind țările române, Editura Academiei RSR, 1966) Ce concluzie să tragem de aici? Cu cine să ne solidarizăm, cu ardeleanul Németi sau cu tovarășul său Sarhoș-Ibrahim? Eu propun să-i privim pe amîndoi fără inflamări subiective și să ținem aproape de cerințele unui discurs pragmatic.

Una dintre temele acestuia ar putea fi tocmai faptul dacă pretinsa superioritate a provinciilor intrate în componența României după 1918 mai este și astăzi o realitate și care ar putea fi avantajele generale ce decurg de aici. Există aceasta, sau este o fantasmă subiectivă a unor inși provinciali care își oblojesc așa frustrările? Nu intenționez să dau un răspuns tranșant acestei întrebări, pentru că nu vreau să particip la ambuscada de care vorbeam înainte. Doresc tot binele cu putință fiecărei provincii a țării; în consecință, cred că o descentralizare eficientă ar putea să asigure prosperitatea Banatului și a Transilvaniei. Înteresul meu față de cele două provincii cred că este de înțeles întrucît trăiesc aici și viața a făcut să aparțin prin părinți ambelor regiuni: unul din ei a trăit în Radna, la dreapta Mureșului, (în Ardeal) iar celălalt, în stînga lui, la Lipova (în Banat, adică). Sper, de asemenea, sincer că această solidaritate a mea (și a altora care gîndesc și simt la fel) cu lumea în care m-am născut nu va alimenta, la scară națională, mitul caprei vecinului. Să mă explic: nu aș dori nicidecum ca în cazul în care capra prosperității Vechiului Regat ar fi să fie mai puțin voinică, să devină (prin centralismul alocărilor bugetare) și aceea ardelenească la fel.

*

Ar mai fi de spus, în respectul adevărului, că istoria României de după Unire nu a fost scutită de o anume alteritate confrontaționistă româno-română. Iată, spre exemplu, în ziarul "Vestul" din Timișoara - un oficios PNŽ interbelic creat de Sever Bocu, guvernatorul (cum i se spunea) Banatului - o serie de articole poartă supratitlul "scandalos", însă vrednic de pomenire: "Exploatarea provinciilor alipite". Într-unul din articole ("Vestul", 17 septembrie, 1931) cronicarul este indignat de incorecta (atunci ca și acum) dirijare a bugetului centralizat. Textul poate fi auzit și azi pe ulițele Provinciei: "De șapte ani", spune interlocutorul nostru de acum șapte decenii "Banatul varsă anual milioane, contribuind (la subvenționarea școlilor de ucenici din România, n.n.) cu cea mai mare cotă - date fiind industria și comerțul său odinioară în floare - la augmentarea fondului de ucenici. Din cele peste 25 de milioane (vărsate la buget, n.n.) s-a dat o singură dată, pentru îmbrăcămintea ucenicilor (din Timișoara, n.n.), numai 200 000 lei".
Surprizele din paginile publicației apar și din felul în care se redecupează raporturile dintre provincii și din modul în care se modifică anumite solidarități identitare în raport cu centrul. În anul 1931, turneul Teatrului din Iași este întîmpinat, de aceeași publicație timișoreană, cu un articol de bun venit împodobit cu un subtitlul entuziast: "Întotdeauna, noi bănățenii ne-am simțit mai aproape, mai strîns legați sufletește, de moldoveni". Este de înțeles aici o distanțare critică față de regățeni dar și, paradoxal, față de Ardeal, resimțit de bănățenii vremii exclusivist și întors cu totul spre propriile interese.

Astăzi lucrurile stau altfel. Între timp, în Banat, s-a consumat o adevărată "istorie" a conlocuirii intraromânești. O să încerc să o schițez sumar. În timpul ofensivei Armatei Roșii spre România, în Banat s-au stabilit basarabeni refugiați din fața frontului, mai apoi au imigrat aici aromâni din Cadrilater, după cedarea acestei regiuni Bulgariei. Acest prim val de imigranți români de după război au primit case ale nemților deportați în Rusia. Raporturile lor cu băștinașii nu au diferit de cele ale tradiționalei conlocuiri interetnice non-conflictuale cu germanii, ungurii, bulgarii catolici, sîrbii, croații, slovacii sau pemii. Mai apoi basarabenii, aromânii și bănățenii băștinași au avut parte, în 1951, de masive deportări în Bărăgan.

Tensiunile intraromânești au apărut în Banat după deceniul șase, cînd și-au făcut apariția imigranții olteni. Nașterea acestor tensiuni nu se datorează băștinașilor, ci noilor veniți care s-au comportat ca într-o țară străină și au adîncit alteritatea pînă la dimensiuni confrontaționiste. Afirmarea unei pretinse superiorități intelectuale, sentimentul solidarității de grup, mitul priceperii native a olteanului de a se descurca pentru a reuși în viață au alimentat frustrări ale populației autohtone. Cu dispreț amuzat, bănățeanul spunea, în anii vechiului regim, că oltenii "musai să fie directori". Adesea băștinașii erau cadorisiți de noii veniți cu epitetele deloc măgulitoare de inși cam limitați, dacă nu de-a dreptul proști, greoi la minte, individualiști pînă la desfigurare morală, trăind în mirajul spaisului. Celebră, înaintea declanșării revoluției din 1989, fusese afirmația unui prim secretar județean, oltean desigur, care și-ar fi propus să golească burdușitele cămări de alimente ale bănățenilor. Reacția acestora nu s-a lăsat așteptată; oltenii (regățenii, în general) erau (sînt încă) socotiți oameni care nu-și țin cuvântul, șmecheri și superficiali în muncă. E de remarcat că, în ciuda acestor identificări reciproce prin excluderi negative, conlocuirea a sfîrșit (paradoxal) prin a se armoniza datorită unui nou val masiv de imigrări începînd din anii șaptezeci și optzeci a moldovenilor în satele șvabilor plecați în Germania. Acum tensiunile intraromânești au atins în Banat cote maxime; pentru bănățeni, cei veniți din Moldova sînt primitivi, dedați bețiilor și tuturor actelor sociale reprobabile. Moldovenii din Banat sînt văzuți astăzi de mulți autohtoni ca țapi ispășitori ai ratării acestei provincii.

Pe de altă parte, această brutală tensiune a solidarizat etniile din Banat printr-o diferențiere supraetnică, de felul băștinași și/sau coloniști. În mentalitatea locului, românul, sîrbul, neamțul sau ungurul bănățean se simt solidari, prin legătura de apartenența la tradiția și valorile propriei lor Provincii, față de olteanul sau moldoveanul bănățean.
Potențialitatea agresivă a acestor incompatibilități mi s-a "revelat" în timpul unei discuții în comuna Variaș, celebră odinioară prin bogăția ei, locuită de sîrbi și nemți. Astăzi partea germană a localității este o paragină locuită de imigranți. Realitatea aceasta a smuls sîrboaicei Radovanca, un prosper om de afaceri din comună, o caracterizare, mărturisită neaoș agentului agricol, inginerul neamț Tibi Neu din satul Biled. Sinceritatea ei fusese stimulată și de faptul că numele meu a făcut-o să creadă că aș fi ungur sau slovac. Prin urmare ne-a făcut părtași la următoarea constatare: "Uitați-vă voi cum arată partea nemțească a satului față de cea sîrbească; românii ăștia sînt cel mai înapoiat popor dintre toate, nu merită decît să-i pui să curețe closete". Neamțul Tibi care știa că sînt român a găsit următoarea explicație: "Bine, bine, da' ăștia-s coloniști moldoveni, nu sînt bănățeni". Amară constatare, trist adevăr! Realități pe care le trecem cu vederea sub umbrela unei omogenizări în care România se scufundă în abstracțiuni ideologice. La urma urmelor, coloniștii aceștia nu sînt vinovați pentru că vandalizează satele șvăbești; ei trăiesc acolo într-un provizorat și o precaritate întreținute de o politică centralistă care nu poate da seamă de realitățile Provinciilor administrate.

*

În istoria administrației interbelice, descentralizarea și impunerea unor libertăți locale s-au concretizat instituțional doar în anii, puțini, ai Directoratelor. Acestea au fost un fel de autoguvernări locale promise provinciilor alipite României în programul electoral al lui Iuliu Maniu. În Banat, Directoratul s-a aflat sub conducerea lui Sever Bocu, figură exemplară a politicilor de descentralizare și impunere a unor libertăți provinciale cît mai largi. Guvernatorul Bocu era susținătorul unor principii valabile și astăzi: "Centralismul", spunea el, "nu are naționalitate; el a dus, fie că a fost unguresc sau românesc, la aceleași concluzii logice: exploatare sau sărăcie" (Sever Bocu, Drumuri și răscruci, vol.II, p. 234). ën viziunea lui Bocu, viitoarea organizare a statelor va trebui să acorde mari libertăți locale, singurele în măsură să pună capăt exploatării unei regiuni prin alta, a Provinciei de către Centru" (vezi Ioan Munteanu, Sever Bocu, Editura Mirton, Timișoara, 1999).

Acestei politici i s-a opus cu fermitate funestă guvernul Iorga, stîrnind protestul din 16 mai 1931 al publicației "Vestul" în articolul cu titlul incendiar Popor român din Banat, trezește-te! Iată o frază numai: "Puneți (popor din Banat n.n.) întrebarea, că ce preț poate oare pune pe tine dl. Iorga care a scris numai ast-vară că «O ULIȚĂ DIN BUCUREȘTI VALOREAZĂ MAI MULT DECÎT TOATE SATELE DIN BANAT ȘI ARDEAL»."

Într-atît de convins a fost prim ministrul Iorga de acest adevăr încît, după ce a vizitat, în vara anului 1931, Timișoara, în suita regelui Carol al II-lea, a decis să rechiziționeze pentru guvernul central automobilul Lincoln, cumpărat de localnici pentru nevoile de eprezentare și protocol ale proaspăt desființatului Directorat al Banatului. Atît și nimic mai mult, în privința centralismului. E de ajuns!



2000.06.01.

articolul în format *.pdf