Kolumbán Gábor
Europa regiunilor
La summitul Uniunii Europene desfășurat la sfîrșitul anului trecut la Helsinki, decizia politică luată poate și pe baza experienței din Balcani a fost începerea tratativelor de aderare și cu România. Decizia a fost una evident politică, pentru că nivelul pregătirii României nu justifica inițierea negocierilor de aderare nici în privința reformei economice și nici în cea a armonizării jurisdicției. Negocierile au început de atunci, și atenția, în mod firesc, se îndreaptă spre sarcinile guvernului în acest sens, adică spre rezolvarea problemelor instituționale și procedurale ale aderării. Munca este uriașă, îndeplinirea Acquis Communitaire este poate cea mai însemnată provocare socială a istoriei moderne a țării.
Puține cuvinte se rostesc însă, despre procesul de integrare văzut ca o schimbare socială radicală și aproape nici nu se pomenesc efectele aderării privind mentalitatea, cultura și atitudinea comunitară. Viziunea Uniunii Europene legată de extinderea Uniunii s-a schimbat mult în ultimii ani și se schimbă și în continuare. Poate nu greșesc caracterizînd accepțiunea actuală din sînul UE vizavi de aderare, că Uniunea s-a angajat să ducă la bun sfîrșit un proces de formare sau de "dresaj" (coaching, training), inițiind programele de preaderare pentru țările Est Europene (SAPARD, ISPA, PHARE ACCESS). "Dresajul" înseamnă că în cadrul elitei politice românești lipsa consensului - mai mult sau mai puțin evidentă și pentru opinia publică - privind dorința, sprijinul și finanțarea integrării euroatlantice va fi înlăturată printr-un ghidaj extern.

În același timp este clar că și UE va trebuie să se transforme radical în vederea aderării cu succes a țărilor candidate. Se poate observa deopotrivă în modul de raportare al ambelor părți mentalitatea izvorîtă din logica statică a statelor naționale, respectiv abordarea precaută a problematicii aderării. UE vorbește de extindere, iar țările aspirante pomenesc de integrare, ca și cum procesul ar fi un fel de puzzle jucat pe harta colorată a Europei. Dar toți vor rămîne în același loc, numai societățile lor se vor schimba radical și sub aspect calitativ. Fără urmă de dubiu, UE extinsă, avînd ca membri țările din Europa Centrală și de Est, va fi diferită de cea de astăzi.

Se vehiculează mai multe păreri privind imaginea de viitor a Uniunii Europene, atît în Occident, cît și în Est. Poate va începe și o apropiere a acestor opinii, devenind posibilă conturarea unei imagini comune - identice - a Europei, la început doar teoretic, iar apoi și în practică.

Pentru mine cea mai simpatică imagine de viitor este cea în care Europa este o comunitate multicoloră, bazată pe valori, unde primează dreptul și echilibrul dezvoltării este asigurat, iar individul și comunitatea se pot dezvolta conform năzuințelor proprii.

Acest articol este partea introductivă a unui studiu dedicat analizei efectelor scontate ale procesului extrem de complex de integrare europeană asupra vieții comunităților locale și regionale. Abordarea mea se va axa în principal pe aspectele calitative și "moi" (soft) ale procesului, și rămînînd pe tărîmul valorilor, al culturii sociale, al atitudinii comunitare și al creării paradigmelor, va considera acestea ca definitorii în privința fundamentării și succesului proceselor "tari" (hard). Voi examina aspectele guvernamentale, instituționale și procedurale ale integrării, respectiv cerințele Acqui Communitaire doar din punctul de vedere al efectelor lor indirecte. Convingerea mea este că integrarea va avea succes și dezvoltarea atinsă va putea fi susținută doar dacă la proces vor participa activ, modificîndu-l eficient, atît cetățenii ca indivizi, cît și comunitățile locale și regionale. ën asta constă Europa Regiunilor.

Autonomia locală în România; motivele pentru care batem pasul pe loc cu elan.
Administrația publică locală și dezvoltarea regională sînt domenii definitorii ale integrării europene. După decenii de negocieri și proces legislativ Uniunea Europeană a reușit în ambele domenii să creeze paradigma europeană potrivită abordării pe baza unui concept unic a sistemelor de administrație publică ale diverselor țări și a diferențelor în dezvoltarea diverselor teritorii. Aceste paradigme influențează profund sistemul de stat, iar aplicarea lor are implicații de drept constituțional.

Instituția de bază a creării de paradigme - și dedicată fundamentării valorilor Uniunii Europene - este Consiliul Europei, deschis țărilor aspirante la aderare. Dintre documentele concepute de către Consiliul Europei și recunoscute astăzi ca un acord european, Charta Europeană a Autonomiei Locale, sau pe numele său mai cunoscut Charta de la Strasbourg, este unul dintre acordurile internaționale care în mod obligatoriu trebuie ratificat premergător aderării, de către toate țările candidate. Charta prezintă opțiuni (meniu á la carte) privind principiile fundamentale de funcționare a unei administrații locale moderne și europene. Consiliul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat Charta de la Strasbourg în 1985, și pînă în momentul de față documentul a fost ratificat de parlamentul a 33 țări din cele 44 membre CE.

Sistemul administrației publice din România este caracterizat atît prin supraviețuirea elementelor moștenite de la regimul de dinaintea schimbării sistemului politic, cît și de procesul modernizării. Parafrazîndu-l pe Caragiale, putem spune că modelul "să modificăm domnilor, dar să nu se schimbe nimic" rămîne valabil și astăzi. Legea administrației publice a fost adoptată de Parlamentul României înainte de Constituție, în 1991. Legea cadru creată în spiritul Chartei de la Strasbourg deja în vigoare în acea perioadă, însă neratificată încă de România, reglementează doar cadrul general al administrației publice. Legea enunță că în România administrația publică se organizează pe principiul autonomiei locale și al descentralizării serviciilor publice. Această definiție a fost ulterior introdusă și în Constituție.
Specificul românesc n-avea să întîrzie mult, pentru că legile efective care confereau substanță legii cadru urmau să apară ulterior, iar harta administrativă nu s-a schimbat, deși mai multe localități și județe desființate de regimul Ceaușescu revendicau acest lucru.

Țara a trebuit să aștepte pînă în 1998, cînd a fost adoptată legea finanțelor publice locale, iar după un an de aplicare cu succes, la inițiativa Ministerului de Finanțe guvernul a modificat-o printr-o ordonanță de urgență în spiritul centralismului, revocînd dreptul administrațiilor publice locale să colecteze impozitul pe venitul global, cauzînd grave disfuncții la nivelul bugetelor localităților din provincie și ale orașelor mici. Parlamentul a votat în 1999 legea privind statutul funcționarilor publici, dar nici pînă astăzi această lege nu se aplică din cauza lipsei hotărîrii privind aplicarea ei. Legea privind patrimoniul administrațiilor publice locale a fost adoptat în 1998, dar nici pînă astăzi nu s-a redat nimic din patrimoniul de stat în proprietatea comunităților locale.

În același timp, trecerea atribuțiilor de la guvernul central la nivelul administrației publice se face în mod constant, omițîndu-se însă plasarea fondurilor necesare îndeplinirii acestora. Administrația publică locală asigură din ce în ce mai multe servicii publice în paralel cu descreșterea anuală a valorii reale a bugetului lor. Toate acestea se pot asigura, bineînțeles, doar în detrimentul investițiilor publice necesare dezvoltării.

După acestea, poate, ar fi bine să ne întrebăm, de ce reforma administrației publice a durat zece ani în România, - în pofida existenței paradigmei europene relevante, care ar fi putut fi folosit drept model - cînd în Ungaria și Cehia au fost suficienți doi ani, iar Polonia și-a creat între timp și nivelul regional al administrației publice?

Răspunsul firesc la întrebare ar fi că nici în alte domenii reforma n-a fost mai rapidă, nu există voință politică, tradiția centralismului este mult prea puternică, și oricum birocrația centrală are interese opuse. Dacă nu vă mulțumește răspunsul, puteți încerca să identificați la nivelul mentalității și al culturii politice trăsăturile definitorii care în opinia mea au frînat procesul și de care dacă nu ne debarasăm, aplicarea normelor europene va fi doar superficială și formală.



2000.06.01.

articolul în format *.pdf