Végel László
Voivodina retro
Căderea zidului de la Berlin ne-a proiectat imaginea unei Europe noi, însă s-a văzut repede că transformările petrecute în fața ochilor noștri nu pot fi reduse doar la schimbarea sistemului politic. Schimbarea sistemului a scos la iveală paradigmele culturale și de civilizație existente, care nu numai că au frînat procesul transformării politice, dar adesea i s-au și opus. Au ieșit astfel la suprafață nu doar problemele nerezolvate ale unui sistem, ci ale unui întreg secol. Războiul din Bosnia reprezintă în acest sens un simbol. Toate acestea indicau faptul că dacă dorim să prevenim apariția în acest spațiu a altor tragedii, poate chiar mai mari, trebuie să fim pregătiți pentru o lungă perioadă zbuciumată și de frămîntări.

La începutul acestei lungi perioade, provincia nordică a Iugoslaviei, respectiv a Serbiei - Voivodina, ajunsese într-o situație paradoxală. ën timp ce în numeroase alte regiuni mixte din punct de vedere cultural și etnic ale Europei de mijloc, s-au intensificat brusc tendințele de europenizare, avînd forță promotoare în cadrul statal dat - între acestea numărîndu-se și exemplul edificator al Transilvaniei -, în Voivodina s-a produs un fenomen contrar: oportunitățile asigurate de sistemul multipartidist au dus la îndepărtarea radicală de Europa. Astfel, nu Voivodina a fost cea care a europenizat Serbia, ci, dimpotrivă, Serbia a balcanizat Voivodina.

Rolul promotor al regiunilor mixte din fostele țări socialiste se explică printr-un factor extrem important: integrarea europeană avantajează tocmai sistemul de valori hibridizat și heterocosmosul. S-a observat și faptul că aderarea la structurile europene nu asigură neapărat ruperea de ordinea mondială impusă la Yalta, așa cum nu netezește nici calea de întoarcerea la idealul de stat național decis de ordinea mondială de la Versailles, chiar dacă noile elite politice înclină spre acest ideal, crezînd că istoria trebuie continuată de acolo de unde a întrerupt-o comunismul. Fostele țări socialiste au luat dezorientate la cunoștință faptul, că lumea occidentală a trecut deja de stadiul discursului centralizat, purtat pe tema statului național, și se concentrează mai nou asupra conceptelor de integrare sub- și transnațională. Parte componentă a acestor concepte este și regionalismul european.
Cheia europenizării acestor țări este ascunsă așadar în configurația mozaicală formată din elementele descompuse ale propriului lor trecut.

Mișcările pentru drepturile omului născute în Europa după procesele de emancipare din '68 au îmbrățișat ideea recunoașterii alterității și diversității apărute sub semnul pluralismului, și s-au dedicat problemelor majore ale multiculturalității. ën societățile occidentale aceste valori se afirmă în prezent din ce în ce mai pregnant. Societățile în cauză au devenit deja atît de complexe, încît ele pot funcționa doar adoptînd o structură de mozaic. Chiar și Franța, cu centralismul său tradițional, a trecut deja la descentralizare și regionalizare. ënsă în timp ce țările și regiunile aflate la granița est-europeană a Occidentului căutau să se armonizeze cu prezentul pluralist și multicultural al său, ele au recunoscut, vrînd-nevrînd, că aceste valori au în societățile lor o tradiție de secole, cauzînd de multe ori traume și conflicte. Regionalismul și multiculturalismul lor propriu apărea astfel în fața lor ca o normă europeană inevitabilă. Viitorul părea să fie o nuvelă "retro".

În această privință, șansele teoretice ale Voivodinei se arătau a fi extrem de promițătoare. Aflată între Europa Centrală și Balcani, Voivodina este o regiune divizată atît din punct de vedere etnic cît și din punct de vedere al civilizației și al culturii, simbolizînd îmbinarea dintre Est și Vest. După ocupația otomană, politica privind plasarea populației a făcut din ea o regiune multietnică. Date fiind situația sa geopolitică, tradițiile culturale și politice, respectiv componența sa etnică, se presupunea că ea va juca un rol însemnat printre celelalte regiuni mixte ale Europei de Est în procesul de schimbare pluralist, plecîndu-se de la ideea că afirmarea pluralismului întărește sistematic și afirmarea identității regionale. Toate acestea erau accentuate și de faptul că Voivodina aparținuse pînă în 1918 de spațiul central-european, cu alte cuvinte deci, comparativ cu Balcanii, aici demarase deja procesul de apariție a burghezimii, existînd deja o anumită legalitate și afirmîndu-se alte coduri culturale.

Introducerea sistemului multipartidist a favorizat însă apariția unor procese opuse, de omogenizarea națională în Voivodina. Acest lucru nu poate fi însă trecut în contul regimului dominant, deoarece, la sfîrșitul anilor optzeci, în cursul manifestațiilor de masă din Iugoslavia, mișcările populiste care s-au opus nomenclaturii de partid dedicată apărării intereselor celor din Voivodina și tinzînd să sprijine reformele sub anumitele ei aspecte, s-a dezvoltat tocmai în această regiune. ën mod caracteristic, populismul din Serbia nu fusese îmbrățișat de provinciile înapoiate, cum era de așteptat, ci de regiunile mai dezvoltate industrial, de orașele aflate deja pe calea modernizării: în primul rînd și deasupra tuturor Belgradul, și într-o măsură mai mică orașele din Voivodina. Nu locuitorii Serbiei centrale și de sud au inițiat această mișcare, ci elitele economice, culturale și politice, precum și clasa mijlocie întărită în condițiile socialismului. Ne putem pune pe bună dreptate întrebarea: de ce au luat evenimentele o asemenea întorsătură?

În perioada interbelică, printre sîrbii din Voivodina - la fel ca și în Transilvania - a crescut simțitor acel ressentiment în favoarea autonomiei, care din punct de vedere ideologic se lega de tendințele separatiste ale sîrbilor din Voivodina secolului trecut, respectiv de promisiunile neonorate și de deziluzia provocată de anexarea la Serbia. Bineînțeles, mișcarea aceasta era plină de contradicții, pentru că era clădită pe un program politic realizat, dar care nu reușea să-și reformuleze tradiția, nefiind în stare nici să producă un plan regional modern. Așa se explică faptul că în perioada interbelică partidele minoritare din Voivodina, și ne referim în primul rînd la maghiari și germani, nu au reușit să se alăture mișcărilor autonomiste. §i nu puteau să o facă în ciuda faptului că își doreau foarte mult acest lucru. Astfel s-a înrădăcinat paradigma balcanică tipică: concepția politică a autonomiei teritoriale sîrbe, bazată pe criterii etnice, ai cărei adepți au susținut de mai multe ori în cursul polemicilor publice de după schimbările din 1989, că dezbaterea privind autonomia Voivodinei este de fapt o dezbatere dusă în sînul națiunii sîrbe.

Această tradiție s-a intersectat de conceptul de autonomie care se leagă de numele lui Tito, și care s-a cristalizat în 1974 prin introducerea în Constituție a statutului dublu acordat provinciilor Kosovo și Voivodina. Statutul dublu a însemnat că atît Kosovo cît și Voivodina reprezentau în cadrul Serbie unități teritorial autonome, avînd constituție și for legislativ propriu, astfel încît și la nivelul fostei federații iugoslave cele două provincii se bucurau de un statut aparte. Conceptul pleca de la modelul sovietic, cu timpul însă a reușit să fructifice și experiențele central-europene, cu atît mai mult cu cît tradițiile politice ale mai multor națiuni și unități federale din fosta Iugoslavie își aveau originile în istoria acestei regiuni. Aici ne gîndim în primul rînd la Croația și Slovenia. Socialismul autoguvernant creat de Tito s-a folosit și de această tradiție, asigurînd un echilibr care a contracarat hegemonia Serbiei în cadrul federației iugoslave. ëntre 1918-1941 această hegemonie își dovedise o dată inoperabilitatea, producînd ideologii extremiste și dînd naștere inevitabil unor războaie civile sîngeroase.

Spiritul iugoslav, clădit pe bazele regionalismului mozaicat, a propulsat țara într-o situație relativ avantajoasă, asigurînd nu numai o dezvoltare economică, ci transformînd oarecum și totalitarismul comunist în "absolutism luminat". Echilibristica politică a fost avantajoasă și pentru minoritățile din Serbia, pentru că s-a formulat o politică identitară "decentă", a cărei semnificație, cu 33% din populația Serbiei aparținînd minorităților naționale, nu putea fi pusă sub semnul îndoielii. De aceea, nu este întîmplător faptul că după căderea acestui sistem minoritățile au început să simtă un fel de ressentiment titoist.

Echilibrul acest putea fi menținut însă doar atît timp cît garanția stabilității erau personalitatea carismatică și puterea autoritară a lui Tito. ën perioada zbuciumată de după moartea sa, începutul crizei iugoslave și caracterul acesteia erau semnalate tocmai de pierderea autonomiei Voivodinei și a regiunii Kosovo. Aceasta datorită faptului că elitele sîrbe au adoptat prin consens punctul de vedere conform căreia, autonomia subminează înainte de toate statalitatea Serbiei, urmînd ca această ideologie să definească și populismul din Serbia. Puțini sînt gata să recunoască însă, că desființarea autonomiilor a dat cale liberă filosofiei politice lui Milosevic, și că mitul populist al puterii s-a înrădăcinat adînc în națiunea sîrbă tocmai din această cauză. Așa a început și desprinderea celorlaltor republici federative. O dată cu desființarea autonomiilor, republicile federative nu s-au mai simțit în siguranță.

Nu încape îndoială că autonomia introdusă de Tito a fost una artificială. ën privința desființării ei, societatea din Serbia s-a pronunțat în unanimitate. Nu există nici măcar un singur partid la Belgrad care să se fi dezis de punctul de vedere declarat de Milosevic în 1988. Majoritatea covîrșitoare a intelectualilor independenți se bazează și astăzi pe această moștenire a regimului Milosevic. ën ultimii zece ani tabăra celor care au gîndit altfel lucrurile sau masele eterogene, nemulțumite deseori din cauze radical opuse, s-au pronunțat la unison refuzînd ideea de autonomie. ën punctele cele mai sensibile ei nu pot așadar să se rupă de sistemul pe care vor să-l înlăture. §irul lor de insuccese se explică prin faptul că nu vor să se rupă de o cultură politică, ci doar de o nomenclatură. Miezul problematicii autonomiei îl reprezintă însă tocmai schimbarea culturii politice.

Nici eșecul din Kosovo nu a dus în această privință la tragerea unor învățăminte. După atîtea înfrîngeri aproape comice, Zoran Djindjic a și recunoscut deunăzi acest lucru: "Nu Milosevic este cel răspunzător, ci noi. Dacă n-am avea atît de mult din «Milosevic» în genele și mentalitatea noastră, atunci Milosevic n-ar fi rămas atîta timp la putere" - declara la 20 mai 2000, președintele Partidului Democrat într-una din emisiunile postului de radio B2-92. Doar cîteva partide mai mici din Voivodina și un număr neînsemnat de organizații civice încearcă reconsiderarea democratică a tradiției titoiste. Este demn de remarcat și faptul că tocmai acestea sînt partidele care s-au opus consecvent, încă de la început, extinderii pe bază națională a granițelor Serbiei.

Ideea regionalismului modern a fost respinsă deci cu obiecția că ea ține de moștenirea tristă a regimului comunist. Trebuie remarcat însă, că diplomația occidentală neinfestată cu "virusul comunist" face deseori referiri la acest punct de plecare, respins aproape în unanimitate de politicienii sîrbi "de dreapta", aflați în opoziție, ca și de cei independenți.
Locul autonomiei bazate pe tradițiile central-europene este luat cel mult de formularea unor concepte care pun accentul pe dimensiunea etnică a regionalismului, adică vor să dea o nouă interpretare tradiției fostei Voivodine Sîrbești, plecînd de la ideea că în cadrul națiunii sîrbe, alteritatea culturală reprezintă baza autonomiei acestei regiuni. Gradul de toleranță ridicat al sîrbilor din Voivodina ține de această alteritate culturală, putînd intra în calcul prin urmare și recunoașterea drepturilor minorităților. Drepturile izvorăsc deci din toleranță, și nu din forma instituționalizată a pluralismului. Adepții acestei concepții se opun însă categoric acordării drepturilor colective minorităților, deoarece regionalismul sîrb bazat pe criterii etnice, în mod paradoxal, este dispus să recunoască doar cetățenii, drepturile fiind deci asigurate exclusiv doar indivizilor. Această concepție vrea de fapt să valorifice instrumentarul liberalismului național regional sau al naționalismului civic.

O altă pată de culoare pe această paletă o reprezintă viziunea care dorește afirmarea diversității etnice și culturale în cadru regional, încercînd să interpreteze tradiția Voivodinei Sîrbești prin prisma regionalismului modern european. Din acest punct de vedere se dorește și o reglementare justă a situației minorităților. Minoritățile la rîndul lor sînt deschise unor asemenea abordări, chiar dacă partidele lor cîntăresc cu scepticism șansele de izbîndă. ën opinia lor, recunoașterea drepturilor colective a minorităților este compatibilă cu autonomia Voivodinei doar în cazul în care vor exista condițiile reale ale acesteia, adică atunci, cînd majoritatea va opta pentru autonomia euroconformă a provinciei.
Acest scepticism este de înțeles, pentru că în alegerile de pînă acum, partidele care au cîștigat fără drept de apel se opun sau conferă doar un rol simbolic autonomiei. Acest aspect este accentuat și de extinderea însemnată în Voivodina a influenței Partidului Radical condus de Seselj. Pe de altă parte însă, în rîndurile populației se simte din ce în ce mai pregnant o identificare afectivă cu autonomia Voivodinei, acest lucru reflectîndu-se cu precădere în privința mentalității și a stilului de viață, avînd deci un anumit caracter cultural. Toate acestea duc la concluzia că politicul și cultura se află într-o flagrantă contradicție. Aceeași contradicție se poate observa și în cazul intereselor economice și al punctelor de vedere politice. Contradicțiile arată că problema autonomiei n-a fost decisă definitiv pe termen lung, și îndată ce Serbia se va afla în context european, rolul factorilor culturali și al intereselor economice vor avea un cuvînt mult mai greu de spus.



2000.06.01.

articolul în format *.pdf