Joschka Fischer
Federația europeană
Quo vadis Europa? Nu este pentru prima dată cînd în istoria continentului nostru se pune această întrebare. Iar răspunsul europenilor - în măsura în care vor binele lor și al copiilor lor - nu poate fi decît următorul: înainte, pînă la desăvîrșirea integrării europene. Misiunea în fața căreia ne aflăm nu este tocmai ușoară. Avem nevoie de toate forțele disponibile, căci în cei zece ani care urmează va trebui în linii mari să ducem la bun sfîrșit lărgirea spre est și sud-est a Uniunii, ceea ce va duce pînă la urmă la o dublare efectivă a numărului de membri. Totodată, pentru a putea face față acestei provocări a istoriei, și pentru a putea integra noile state membre în organizația noastră - fără a periclita astfel semnificativ capacitatea de funcționare a Uniunii - trebuie să așezăm și această ultima cărămidă a construcției europene, și anume, integrarea politică. Necesitatea organizării în paralel a acestor două procese constituie probabil cea mai mare provocare cu care s-a confruntat vreodată Uniunea de-alungul istoriei sale.

Integrarea europeană s-a dovedit a fi pînă acum un proces extraordinar de reușit, cu un singur defect, hotărîtor - datorită în fond constrîngerilor istoriei -, acela că nu era vorba de întreaga Europă, ci numai de partea liberă a ei, Occidentul.

Problema a fost sesizată cu o claritate excepțională de Robert Schumann încă în 1963: "Europa unită trebuie creată nu numai în interesul popoarelor libere, dar și pentru a putea include în această comunitate popoarele Europei de Est, cînd, eliberindu-se de jugul sub care suferă în prezent, vor căuta sprijinul nostru moral și posibilitatea aderării. Le sîntem datori cu exemplul unei Europe unite și frățești... Vor avea nevoie de ajutorul nostru în schimbările pe care vor trebui să le realizeze. Datoria noastră este să fim pregătiți pentru asta."

După destrămarea Imperiului Sovietic, Uniunea Europeană s-a văzut nevoită să se deschidă către Est, altfel ar fi subminat însăși ideea integrării europene, și în cele din urmă ar fi distrus-o. O Uniune limitată la Europa de Vest s-ar fi confruntat pe termen lung cu o disociere a sistemelor de stat în Europa: în Vest cu integrarea, iar în Est cu vechiul sistem de echilibru, cu orientarea sa națională constantă, cu presiunile clasice de coalizare a politicilor de interes și cu pericolul permanent al ideologiilor și al confruntărilor naționaliste. O Europă cu un sistem de state divizat și fără o ordine cuprinzătoare ar face din acest continent ținutul insecurității continue, iar liniile tradiționale de conflict ale Europei de Est s-ar extinde din nou în Uniune.

Drept răspuns la această întorsătură cu adevărat istorică, Uniunea Europeană a inițiat un proces de transformari profunde. La Maastricht s-a întîmplat pentru prima oară ca unul din pilonii de bază ai suveranității statului național modern (sistemul monetar, securitatea internă și externă) să fie pus explicit pe seama unei instituții europene. Introducerea monedei unice "euro" a însemnat nu numai încununarea integrării economice, dar ea a constituit totodată un act prin excelență politic. Întrunirea Consiliului Europei de la Tampere a marcat începutul unui nou proiect de proporții în cadrul integrării și al edificării unui spațiu comun al legalității și al securității interne. La Kčln și Helsinki, statele europene au căzut de acord - tocmai sub impresia războiului din Kosovo - în privința unui nou obiectiv: elaborarea unei politici comune de securitate și apărare. Tot la Helsinki s-a discutat și planul concret de lărgire a Uniunii. Este de așteptat, ca la sfîrșitul procesului de lărgire, Uniunea Europeană să numere 27, 30 sau chiar mai mulți membri, aproape tot atîți, cîți a numărat și OSCE la înființare. Din această cauză Uniunea se află în acest moment în fața unei sarcini extrem de dificile, trebuind să realizeze în paralel două mari proiecte: 1. derularea în cel mai scurt timp posibil a procesului de integrare și 2. menținerea capacității sale de acțiune.

Tranziția spre parlamentarizarea integrală
Lărgirea va face mai tîrziu indispensabilă reforma fundamentală a instituțiilor europene. Cum poate fi imaginat un Consiliu al Europei cu treizeci de șefi de stat și de guvern? Cum putem împăca treizeci de interese, să luăm decizii și să mai și acționăm în actuala structură de organizare instituțională a Uniunii? Cum vrem să evităm ca Uniunea să nu devină total confuză, iar compromisurile să nu fie tot mai stranii și tot mai greu de sesizat, și în ultima instanță, gradul de acceptabilitate în rîndul cetățenilor acestui spațiu să nu ajungă cu mult sub punctul de îngheț.

O serie de întrebări la care, desigur, există un răspuns foarte simplu: Uniunea trebuie să treacă - prin extinderea sistemului parlamentar - de la uniunea statală la o federație europeană, soluție revendicată de Robert Schumann încă acum 50 de ani. Ceea ce înseamnă nici mai mult nici mai puțin, decît un parlament și un guvern european, care și-ar exercita efectiv puterea executivă și legislativă în cadrul federației. Această federație în schimb trebuie să se bazeze pe un contract constituțional. Proiectul amintit va putea fi dus pînă la capăt, în ciuda toturor greutăților, numai în cazul în care integrarea europeană va îngloba statele naționale în această federație, dacă instituțiile acestora nu se vor devaloriza sau nu vor dispărea cu totul. Finalizarea integrării europene poate fi dusă la bun sfîrșit numai dacă se va baza pe o divizare a suveranității între Europa și statele naționale. Tocmai acest fapt se ascunde în spatele conceptului de subsidiaritate atît de disputat peste tot în zilele noastre.

La ce trebuie sa ne gîndim de fapt cînd vorbim de "divizarea suveranității"? După cum am mai spus, noua Europă nu va lua ființă într-un spațiu politic gol, căci diferitele culturi naționale și politice, și opinia publică a acestora constituie elemente importante ale realității europene. Tocmai din acest motiv parlamentul european va trebuie să asigure mereu o dublă reprezentare: cea a statelor naționale și cea a cetățenilor Europei. Acest lucru devine posibil numai dacă parlametul european reușește într-adevăr să împace elitele politice și opinia publică a diferitelor națiuni.
Cele schițate mai sus se pot realiza după părerea mea doar dacă parlamentul european va fi bicameral, cu una din camere formată din reprezentanți care sînt în același timp și membri ai parlamentelor naționale. Astfel nu vor apărea contradicții între parlamentul european și parlamentele naționale. Cît privește cea de-a doua cameră, trebuie ales între un model de senat format din senatori ai statelor aleși în mod direct, sau un consiliu federal asemănător celui existent la noi (Bundesrat).

În privința executivului european avem, tot așa, două alternative. Fie optăm pentru transformarea Consiliului Europei într-un guvern european, ceea ce ar însemna ca acesta să se constituie din guvernele naționale, fie, plecînd de la structura actuală a comisiei, se trece la alegerea directă a unui președinte, președinte care va fi împuternicit cu atribuții executive considerabile. Bineînțeles, pot fi concepute și soluții intermediare.

La acest punct s-ar putea obiecta însă, că Europa este în momentul de față și așa prea complicată, devenind pentru cetățenii Uniunii prea confuză, iar acum unii vor să o facă și mai complicată. Din contră. Divizarea suveranității între statul național și federație presupune un contract constituțional, care la rîndul său stabilește ce trebuie reglementat atît la nivel european cît și la cel al statelor naționale. Această reglementare clară a atribuțiilor referitoare la federație și la statele naționale - în cadrul unui contract constituțional european - ar avea menirea să împuternicească federația cu rezolvarea problemele de bază legate de suveranitate, și cu partea care poate fi coordonată în mod necesar doar la nivelul întregii Europe. Restul ar urma să rămînă în sfera de competență a statelor naționale. O astfel de Federație Europeană ar fi absolut suverană, proporțională și în același timp capabilă de acțiune; o construcție care în plus se sprijină pe state naționale conștiente, ca membre ale federației. Ar fi vorba deci despre o federație care, găsind soluția la problema deficitului de democrație, va deveni pentru cetățenii săi absolut transparentă și inteligibilă.
Toate acestea nu înseamnă însă suprimarea statului național. Acesta - grație tradițiilor sale culturale și democratice - va fi de neînlocuit pentru federația de mai tîrziu, pentru că numai el va putea legitima o uniune a cetățenilor și a statelor care să fie pe deplin acceptată de către oameni.

Chiar și in privința finalității proiectului european vom ramîne așadar tot englezi, germani, francezi și polonezi. State naționale vor exista și pe mai departe, iar rolul lor în spațiul european va fi semnificativ mai important decît cel pe care îl joacă landurile din Germania. Într-o astfel de federație, principiul subsidiarității va ajunge la rang de principiu constituțional.

Rezolvarea problemei democrației, respectiv cerința restructurării fundamentale a competențelor - atît pe plan orizontal, adică între instituțiile europene, cît și pe cel vertical, între Europa, statele naționale și regiuni, va avea șanse de izbîndă doar dacă vom reclădi constituțional Europa. Nucleul constituției europene trebuie să îl constituie stabilirea drepturilor fundamentale, a drepturilor omului și a drepturilor civile, asigurarea unui echilibru între instituțiile europene, și o delimitare clară între competențele Europei și cele ale statelor naționale.
Dacă acceptăm ideea că Uniunea Europeană, confruntată cu cerința de neocolit a lărgirii spre est, nu are de ales decît între erodare sau continuarea integrării, atunci UE se va afla în următorul deceniu în fața unei alternative pe care o putem semnala prin întrebările de mai jos. Se implică oare majoritatea statelor membre în proiectul integrării totale, și vor fi ele de acord cu crearea unei federații europene bazat pe un contract constituțional? Sau, dacă acest lucru nu se va întîmpla, drumul acesta va fi oare parcurs de un grup mai mic, de avangardă, al statelor mebre? Asta ar însemna, însă că cele cîteva state vor forma un fel de centru de gravitație, care pe substratul unei convingeri europene ferme este gata și în stare să facă pașii necesari integrării politice.

Faza intermediară: o grupare de avangarda non-exclusivistă
Luînd în considerare situația schițată, dezvoltarea pe mai departe a Europei - într-o perspectivă care depășește cu mult deceniul următor - ar putea fi concepută în două sau trei faze.

Înainte de toate este nevoie de o conlucrare mai accentuată între acele state, care sînt gata pentru o cooperare mai strînsă. Prin aceasta am putea progresa în mai multe domenii: în transformarea pe mai departe a proiectului Euro-11 într-o Uniune politico-economică, în protecția mediului, în lupta împotriva infracționalității, în elaborarea unei politici comune de imigrare și a refugiaților și, bineînțeles, în politica de externă și de securitate.

Un posibil pas intermediar spre finalizarea uniunii politice l-ar putea constitui apoi crearea unui centru de gravitație, a unui grup de state, care ar încheia un nou contract european de bază - un act care ar constitui nucleul constituției federale de mai tîrziu. Acest contract ar face posibilă crearea propriilor instituții, a unui guvern (care în cadrul Uniunii ar putea reprezenta poziția statelor membre ale grupului în cît mai multe probleme posibile), a unui parlament puternic, cu un președinte ales în mod direct. Un astfel de punct gravitațional ar trebui să fie motorul integrării politice, un fel de avangardă care să conțină toate elementele federației de mai tîrziu.

Astăzi nu se poate da încă un răspuns la întrebarea, care sînt acele state care ar putea lua parte la un astfel proiect: statele fondatoare ale Uniunii, membrii Euro-11 sau un alt grup. Atunci cînd reflectăm asupra centrului de gravitație ca opțiune, un lucru trebuie să ne fie clar, și anume, că această avangardă nu poate fi niciodată exclusivistă. Din contră: ea trebiue să se deschidă tuturor statelor membre și candidate, în măsura în care acestea din urmă își vor declara pînă la o anumită dată dorința de participare. Pentru toți cei care doresc acest lucru, dar nu au încă create conditiile necesare, trebuie elaborate modalitățile de aderare. Transparența și decizia prealabilă de colaborare sînt condiții de bază pentru fiecare membru al UE, ca și pentru candidați, tocmai în scopul realizării și acceptabilității proiectului. Iar acestea trebuie să fie valabile și pentru cei care doresc să adere în viitor.

Ultimul pas ar fi finalizarea integrării sub forma unei federații europene. Ca să evităm neînțelegerile: întărirea colaborării nu duce automat spre acest obiectiv, fie că e vorba de un centru de gravitație, fie de majoritatea membrilor Uniunii. Pasul care ne conduce de la o colaborare întărită spre un contract constituțional - căci numai aceasta poate constitui garanția integrării totale - presupune un act de refondare politică conștientă a Europei.
Iată așadar viziunea mea personală asupra viitorului: colaborare întărită, contract constituțional european și realizarea grandioasei idei federative a lui Robert Schumann. Aceasta ar putea fi calea!

Versiune prescurtată a prelegerii susținute la 12 mai 2000 la Universitatea Humboldt din Berlin.



2000.06.01.

articolul în format *.pdf