Molnár Gusztáv
Regionalism civic (I)
1.
În primul număr al Provinciei mai mulți autori aduceau argumente că "naționalismul civic" nu mai reprezintă o alternativă viabilă în lumea postnațională (Occidentală) a sfîrșitului de secol și mileniu, iar unde națiunea pare să dăinuie ca o forță vie, adică în Europa de Est și în alte zone și mai îndepărtate de Occident, acest concept este folosit mai mult ca un paravan de către politicienii descurcăreți și deciși să-și atingă scopurile.

Cîțiva dintre noi - în numărul precedent Bakk Miklós, Sabina Fati și cu mine, iar în numărul prezent Kolumbán Gábor, Dejan Janca din Voivodina și Mihai Fusu din Chișinău - văd regionalismul, tendința de creare a unor entități politice substatale și subnaționale, apărută în mai multe locuri din lume, dar existentă cu precădere în Europa Occidentală, ca o posibilitate teoretică și practică de a soluționa rezonabil și problemele de structură statală cu care se confruntă aproape toate țările din Europa Centrală și de Est.

Statul național - deși continuă să fie unul dintre factorii de marcă ai sistemului internațional - poate funcționa din ce în ce mai puțin ca un "polis", ca și o comunitate politică. Unul dintre motive ar fi că identitatea națională începe să se transforme din instrumentul identificării necondiționate cu substanța colectivă a națiunii și purtătorul viu, "neînfricat" al statalității într-o problemă personală, adică asemenea convingerilor religioase sau a lipsei lor declarate, se retrage treptat în sfera existenței personale.

În această situație, din punctul de vedere al democrației și al tradiției europene a conviețuirii umane, crearea și consolidarea, în paralel cu apariția diverselor structuri "imperiale", a regiunii sau altfel spus a statului local ca și comunitate politică, a devenit o problemă vitală.

Deoarece Transilvania din naștere este o regiune multietnică, locuitorii săi pot forma o comunitate politică doar ca o comunitate civică și nu ca o comunitate etnică sau națională. Se ivește însă problema de bază, că dacă nu acceptăm naționalismul civic ca alternativă, atunci pe ce considerente credem că regionalismul civic și constituirea unei comunități civice este posibil și dezirabil în Transilvania.

2.
Sensul original (din Evul Mediu sau din Era Modernă timpurie) al sintagmei de societate civilă exprima opoziția nu față de statul ca atare, ci mai degrabă față de o structură statală dată, construită de sus în jos, și care treptat se deplasa spre absolutism. Însă cele mai diferite comunități civile (orășenești, asociative sau teritoriale) erau în sensul cel mai complet al cuvîntului și comunități politice. (De aceea, interpretarea conform căreia societatea civilă - la modul general - este o societate politică, este potrivită.)

Caracterul politic al societății civile s-a manifestat în două feluri: acolo unde statul a reușit să rămînă suficient de transcendental (de pildă, Imperiul Romano-German), și prin urmare, - deși fără îndoială și-a păstrat "supremația" - nu dorea cu orice preț exclusivitatea și să cîrmuiască nemijlocit fiecare comunitate locală, societatea civilă s-a mulțumit să funcționeze ca o entitate politică autonomă într-un cadru politic suprem, legitim și mai larg. Legitimitatea transcendentală s-a potrivit foarte bine cu legitimitatea imanentă a entităților politice locale și a comunităților locale bazată pe tradiție și pe voința cetățenilor. Acolo însă unde statul voia să obțină puterea absolută și exclusivă și nu suporta existența paralelă a nici unui for politic autonom, cum s-a întîmplat de pildă, în Anglia condusă de casa Stuart (1) sau în Franța și Prusia secolului XVIII, și alternativa politică a societății civile a devenit inevitabil absolutistă (a se vedea dictatura lui Cromwell introdusă în "apărarea lui Dumnezeu", teroarea iacobină sau constituția prusacă, denumită de Tocqueville "monstrul gotic" pentru că amesteca absolutismul cu principiul voinței poporului.

Structura politică definită de Stein Rokkan (2) ca o țesătură a consociațiilor statelor-orașe sau mai simplu spus, ca Europa statelor-orașe, întinsă de la Barcelona de-a lungul Rhone-ului și a Rhinului pînă în țările de Jos cuprinzînd și orașele Hansa de odinioară de pe coasta Mării Nordice este, de fapt, axa Occidensului, respectiv a urmașului său, Uniunea Europeană. Aria federativă formată pe ruinele Imperiului Romano-German dezintegrat (dezintegrarea fiind premisa creării Occidentului, în aceeași măsură în care continuitatea imperială a contribuit la apariția Europei de Est de tip bizantin), este locul nașterii și a statului de tip "societas" descris de Oakeshott, și amintit de Bakk Miklós.

Epoca modernă sau post-westfaliană (urmată semnării tratatului de pace de la Westfalia din 1664) cum este ea denumită în teoria relațiilor internaționale, a degradat axa federativă la un fel de spațiu mort, transformînd-o într-o periferie a absolutismelor regale, iar mai apoi naționale învecinate. Situația europeană actuală pare să reașeze aria federativă în poziția sa centrală de odinioară. Discursul ministrului afacerilor externe german, Joschka Fischer, în orice caz sugerează că Europa ori va fi federativă ori nu va fi deloc.

Esența federalismului constă în pluralitatea puterii exercitate asupra unui teritoriu dat. Acest lucru este tocmai aspectul neînțeles sau neacceptat de cei care consideră și astăzi monolitismul teritorial de sorginte absolutistă a statelor naționale o normă validă. (3) Este relevant faptul că Béatrice Giblin, personalitatea de frunte a școlii geopolitice franceze grupate în jurul lui Yves Lacoste și redactorul șef al excelentei reviste de geopolitică Hérodote, vorbește despre "naționalisme regionale" în Europa de astăzi. Adepții ideologiei "stat unitar-teritoriu unitar-națiune unitară" descoperă în autonomia scoțiană, catalană sau flamandă versiunea la scară mai mică a viziunii lor monolitice, și identifică astfel în noile regiuni politice niște ministate pe măsură, care - deoarece orice națiune tinde "prin natură" să aleagă un conducător din rîndurile proprii - sînt "predestinate" la suveranitate, adică la segregare. (4)

Această concepție complet eronată în condițiile actuale, caracteristică perioadei primului război mondial, nu vrea să înțeleagă faptul că autonomia scoțienilor sau a catalanilor este rezultatul devoluției conștiente a statului centralizat și izvorăște din pluralizarea deliberată a puterii publice. Astăzi, la fel ca în perioada premodernă, diviziunea puterii publice și suprapunerea entităților politice de diverse niveluri sînt lucruri firești, asemenea identităților multiple aferente acestora. Iar poziția care etichetează dreptul la o altă identitate culturală ca o percepție etnică a națiunii sau chiar rasism, temîndu-se pentru unitatea statului și a națiunii, poate fi considerată ca venind de-a dreptul din epoca de piatră. Charles Lambroschini, editorialistul cotidianului Le Figaro, merge mai departe, spune de exemplu că reapariția terorismului breton este legată de recunoașterea identității culturale a bretonilor. "Unitatea națiunii franceze", obținută în tranșeele din primul război mondial, unde în sfîrșit limba "țării" a devenit dominantă asupra limbilor regionale, este sacră și intangibilă. Ca urmare - conchide publicistul conservator frnacez - prin sprijinirea limbilor, identităților și instituțiilor regionale, Bruxelles atacă, de fapt, pe la spate statele naționale unitare.

În politica internațională se afirmă tocmai tendința opusă. Regionalismul nu este perceput ca destrămarea solidarității naționale, ci invers, divizarea monolitismului teritorial este privită ca soluția și a acelor cazuri și situații care de decenii sau chiar secole se caracterizau prin războaie fără sfîrșit între diferitele comunități naționale. Un exemplu bun pentru stăvilirea celor mai grave conflicte etnice prin soluții ce depășesc cadrul unitarist al națiunii și statului este devoluția nord-irlandeză (guvernul și parlamentul local bazate pe coaliția dintre aripa politică a IRA și unioniștii englezi moderați) avînd, în sfîrșit, șanse bune de reușită. Într-un studiu recent și demn de remarcat se arată că noua strategie globală a aplanării conflictelor etnice se axează pe ideea ca "pericolul împărțirii țărilor să fie înlăturat prin devoluția puterii statale, iar războaiele comunitare duse pentru obținerea puterii statale și a resurselor să fie oprite prin introducerea drepturilor de grup și a diviziunii puterilor." (5)

3.
Unde se situează Transilvania în acest context mondial și european? Trecînd în revistă evenimentele secolelor XIX-XX, produse sub semnul mitologiei naționale, tindem să credem că Transilvania era în exclusivitate periferia a două state periferice care copiau (și astfel distorsionau în multe privințe) modelul francez al statului național. Extinzînd titlul și mesajul eseului revelator al lui Al. Cistelecan și la "Transilvania maghiară", s-ar putea afirma că este vorba de o provincia de două ori ratată.

Transilvania are însă și o altă tradiție politică, legată de Imperiul Habsburgic, deci de o putere mai îndepărtată, și prin urmare incomparabil mai generoasă și complexă, înfiptă mai adînc în tradiția europeană decît încercările entuziaste române și maghiare tipice perioadelor de afirmare a unor state naționale rivale. Acest fapt conferă tradiției amintite o actualitate specială.

Cînd dieta transilvană "conchemată la Sibiu" pe 1 iulie 1863, s-a întors la "constituțiunea de mai nainte a țării" lăsînd deoparte legile ungurești din 1848 care consfințeau unirea Transilvaniei cu Ungaria, s-a dorit, de fapt, crearea, pe baza dreptului tradițional, a noului drept public transilvan. Asta pentru că "la restatorirea constituțiunii" mai vechi "în cuprinsul ei întreg" "s-au opus victoriósa putere a acelei fapte complinite, care prin statorirea principiului egalei îndreptățiri pentru tóte națiunile, limbile și besericele, cerințelor timpului i-a dat un caracter ce nu se mai póte șterge".

Asistăm deci, aici, la coliziunea a două tradiții liberale, și nu la confruntarea liberalismului "modern", al statului național cu o logică imperială anacronică, bazată pe regimul stărilor. Cînd documentul trilingv semnat de însuși "Francisc Iosîf" consfințește "egala îndreptățire civilă și politică a tuturor claselor poporațiunii fără deschilinire șdeosebireț de naționalitate și religiune", atunci nu se urmărea de fapt legitimarea liberală a unei poziții naționale dominante, ci se declara "egala îndreptățire pentru tóte națiunile, limbile și besericele " din "țară".

Tradiția liberalismului consociativ - al cărei adevărat monument îl constituie stenograma și documentele dietei de la Sibiu redactate "în toate cele trei limbile", cuprinzînd 2600 pagini format folio, aflate la Arhivele Naționale de la Budapesta (7) - este mult mai actuală și mai interesantă (nemaivorind de relevanță) decît liberalismul învechit al statului național. Fie el cît de civic.

Note:
1). Vezi Molnár G., î Anglia, Anglia ... Esszé az angol forradalomról, (Eseu despre revoluția engleză) Kriterion, București, 1984, 25.
2). Vezi Stein Rokkan, "Territories, Centres, and Peripheries: toward a Geoethnic-Geoeconomic-Geopolitic Model of Differentiation within Western Europe", in Centre and Periphery. Spatial Variation in Politics, Ed. By Jean Goffmann, Sage Publications, Beverly Hills-London, 1980, 163-203.
3). Despre critica centralismului din Ungaria vezi Molnár G.: "Magyarország szétép'tése" (Deconstrucția Ungariei), Népszabadság, 25 mai 2000.
4). Béatrice Giblin, "Les nationalismes regionaux en Europe", Hérodote, no. 95, 1999/4, p. 18-19.
5). Ted Robert Gurr, "Ethnic Warfare on the Wane", Foreign Affairs, May/June 2000. 52.
6). Al. Cistelecan, "Provincia ratată", Altera, nr. 9, 1999. 77-85.
7). Ziar stenografic al dietei transilvane, conchemate la Sibiu pe 1 iulie 1863, format folio, 1982 pagini, Sibiu, 1863, et 1864; Protocolul dietei ardelene..., 182 pagini, în toate cele trei limbile, iar actele de stat și toate documentele tipărite separat și alăturate la protocol, 622 pagini. F 135. 153. Cs.



2000.06.01.

articolul în format *.pdf