Caius Dobrescu
O căutare comună
Datorită binecuvîntărilor electronicii, Provincia devine ceea ce ne doream cu toții, și anume un forum. Un spațiu, cu alte cuvinte, în care opiniile pot fi schimbate în regimul unui dialog "față în față". Faptul că articolul d-lui Gabriel Andreescu, Naționalismul civic: între ciocan și nicovală, mi-a parvenit, prin e-mail, înainte de publicare, îmi permite să angajez o discuție cu autorul în chiar acest număr al publicației noastre.

Dl. Andreescu prezintă "naționalismul civic" ca avînd o tradiție în filosofia politică (în special anglo-americană), subliniind eroarea mea de a-l fi pus pe seama d-lui H.R. Patapievici (în articolul Berea dezalcoolizată - o soluție politică, din precedentul număr al Provinciei). Deși acuzația m-a surprins, fiindcă nu-mi recunoșteam vina de a-i fi atribuit vreodată d-lui Patapievici paternitatea conceptelor pe care le folosește, totuși, revăzîndu-mi articolul, trebuie să recunosc că formulările de acolo justifică observația d-lui Andreescu. Totuși, îndrăznesc să recidivez cu precizarea că, deși reînțelegerea relației dintre sfera conceptuală a naționalismului și aceea a modernității liberale reprezintă o temă extinsă de discuție, sintagma "naționalism civic" nu acoperă în nici caz toate posibilitățile acestei dezbateri și nici nu se bucură de o definiție unică și neambiguă.

În orice caz, referirea mea la dl. Patapievici era pasageră, accentul căzînd asupra caracterului compozit, de artefact, de bricolaj al sintagmei "naționalism civic". În raport cu această afirmație, argumentul d-lui Andreescu, pe care îmi permit să-l reformulez, este serios: nu ar fi vorba despre două noțiuni puse în relație printr-o scamatorie intelectuală, ci despre un concept politic al națiunii a cărui origine poate fi retrasată, dacă nu chiar pînă în antichitatea romană, în orice caz pînă la Adam Smith și Adam Ferguson (în acest sens, a spune că "naționalismul civic este opus prin definiție naționalismului clasic" este pentru mine ușor derutant, fiindcă tocmai accepțiunea civic-politică este aceea clasică).

Presupunînd că toate aceste lucruri nu sunt cunoscute (și recunosc că i-am putut da motive pentru a crede asta), dl. Andreescu aduce în discuție și faptul că semnificația termenilor englezi "nation" și "nationality" este mai degrabă apropiată "patriotismului constituțional" al lui Habermas, fiind deci epurată de orice referințe privind comunitatea de "sînge și pămînt". Este adevărat că sensul anglo-american al termenilor este diferit de cel din Europa continentală. Dar acesta nu este singurul adevăr de luat în calcul. Îmi permit să mai amintesc: 1) faptul că tradiția politică anglo-americană cunoaște și întrețeserea valorilor "civice" cu acelea de tip afectiv-emoțional și "organicist", nu doar epurarea acestora din urmă, în stilul "patriotismului constituțional" (cel puțin în linia de gîndire "conservatoare" care începe de la Edmund Burke); 2) faptul că și în Franța, de exemplu, spațiu "continental" cu o puternică tradiție a exprimării etnicității, "naționalitatea" este sinonimă cu "cetățenia", ceea ce, pe de altă parte, nu se întîmplă în Europa Centrală și, mai ales, de Est.

Și pentru că am amintit - în sfîrșit! - Europa de Est, mă grăbesc să susțin că aici, în pofida mișcărilor liberale din secolul al XIX-lea, care au încercat să împace valorile statului de drept cu pasiuni identitare tot mai greu de stăpînit, tensiunea, inclusiv semantică, dintre naționalism și civism se păstrează pînă astăzi (de consultat - și continuat - aici analiza clasică a lui István Bibó, din Nefericirea micilor state din Europa de Est). Aș spune, așadar, că este neavenit să vorbim despre o suspendare a opoziției naționalism/civism, valabilă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, într-un context istoric și cultural în care această opoziție are o puternică tradiție (sau, pur și simplu, inerție).

În situația particulară a României, asimilarea "naționalismului civic" se lovește de o dublă dificultate. Mai întîi, ca și în cazul Germaniei postbelice, este vorba despre compromiterea conceptului de "naționalism", care a funcționat decenii la rînd ca o cheie de boltă a unui edificiu ideologic în bună măsură asemănător celui nazist. Apoi, pentru că realitatea etnică a României cunoaște următoarea particularitate: majoritatea românească este suficientă pentru a putea influența decisiv caracterul statului și structura instituțiilor, dar minoritățile - și în primul rînd minoritatea maghiară - au o pondere numerică și un sentiment al propriei diferențe incompatibile cu omogenizarea "ideală" pe care o presupune "națiunea civică". Cu privire la această a doua particularitate, trebuie spus că ea nu se mai regăsește în cazul Germaniei în care Habermas își concepea "patriotismul constituțional", și nici în cazul acelor țări din Europa Centrală admise în NATO și relativ avansate în procesul aderării la UE: Cehia, Ungaria, Polonia.

Trebuie să ținem cont, de asemenea, de reacția pe care conceptul o provoacă intelectualilor maghiari din Transilvania, înregistrată chiar în paginile precedentului număr al Provinciei. D-nii Molnár Gusztáv și Bakk Miklós descompun și domniile-lor conceptul în naționalism + civism, arătîndu-se mai îngrijorați de virtualitățile de agresivitate ale celui dintîi decît de virtuțile protectoare ale celui din urmă. În opinia mea, această reacție exprimă suspiciunea că "naționalismul civic" perpetuează, într-o formă modernizată, idealurile naționalismului românesc "pur și dur". De altfel, această suspiciune se înrudește cu aceea a unor intelectuali români ardeleni, susținători, în plan politic, nu ai "Vetrei Românești" sau "României Mari", ci ai principiilor democrației și civismului, care văd în lectura postmodernă (post-națională) pe care dl. Molnár Gusztáv o face prezentului și viitorului Transilvaniei expresia unui cripto-naționalism maghiar care nu se poate resemna cu starea de fapt a statalității românești.

În Transilvania se poate vorbi despre un "naționalism civic", dar nu într-o formulă unificatoare, ci într-o variantă română și una maghiară (evident, ar fi de adăugat și altele, în primul rînd cea săsească/șvăbească/germană). Numai că, situînd conceptul în realitatea istorică, trebuie spus că, pentru ambele comunități etnice, acesta exprimă nu atît o solidaritate "afectivă" în jurul unor principii și valori abstracte, universalizabile, cît mai degrabă aspirația către un ideal național "etnic", cu nuanță "afectivă", urmărit cu mijloacele "civice" acceptabile într-un sistem al ordinii de drept. Pentru românii ardeleni, acest model este fixat de școala ardeleană și făcut exemplar de memorandiști. El funcționează pînă astăzi, în cazul acelor intelectuali români ardeleni convinși, în același timp, de prioritatea absolută a interesului național românesc și de legitimitatea normelor democratice moderne: un exemplu ușor sesizabil ar putea fi dl. Andrei Marga, actualul ministru al educației. Pentru maghiarii ardeleni, rădăcinile "naționalismului civic" se află tot în Epoca Luminilor (cu anticipări foarte importante datînd din perioada Reformei), iar exprimarea cea mai articulată a acestuia este de regăsit în programul curentului liberal al Revoluției maghiare de la 1848. Pentru a exprima sugestiv modalitatea în care acest spirit se perpetuează pînă astăzi, voi evoca prezența publică a actualului președinte al UDMR, dl. Markó Béla.

Prin scurta descriere de mai sus încerc să spun că "naționalismul civic", în formele specifice în care îl putem identifica în Transilvania, nu reprezintă un termen mediu între și nu semnalizează neutralizarea/estomparea diferențelor dintre etnii. Cele două forme majore de "naționalism civic" presupun un corp comun de reguli menit să mențină dezbaterea publică în limitele civilității, dar ele se impun intelectului ca distincte și, mai mult decît atît, ca dezvoltînd între ele tensiuni legate, cum spuneam și mai sus, de suspiciunea reciprocă.

Îmi propun să revin într-un viitor număr al Provinciei asupra formelor în care funcționează suspiciunea între comunitățile maghiară și română, din convingerea că efortul de transparență, de aducere în spațiul public a (pre)supozițiilor și ((p)re)sentimentelor fiecăruia reprezintă un pas important spre soluția problemei. Dar mi se pare important să exprim de pe acum credința mea în posibilitatea unei percepții reciproce mai nuanțate și mai generoase și în capacitatea noastră comună de a descoperi/inventa simbolurile, atitudinile, conceptele care să ne reunească într-o comunitate autentică. îmi exprim doar scepticismul în legătură cu faptul că "naționalismul civic" s-ar putea număra printre aceste concepte coezive, dacă este luat ca atare, transplantat dintr-o altă istorie intelectuală sau dintr-un dicționar de științe politice.

Evocarea lui Jürgen Habermas de către dl. Andreescu îmi este utilă, fiindcă spune ceva despre efortul de creativitate necesar pentru a transforma un concept într-un instrument de regenerare morală a unei colectivități. "Patriotismul constituțional", termen-cheie al filosofiei politice habermasiene, exprimă, e adevărat, o încercare de racordare la tradiția rezonabilă a gîndirii politice anglo-saxone, după experiența delirului ideologic al nazismului. Dar, cu toate că matricea semantică a "națiunii politice" (sau, dacă vreți, civice) este ușor de recunoscut, "patriotismul constituțional" conține, în același timp, urma unui efort de reconstrucție, esențial pentru a dovedi o asumare. Analiza acestui caz ar putea indica măsura în care adaptarea unui concept la o nouă realitate politică, socială, de mentalitate presupune profunda sa re-elaborare. Habermas nu vorbește, nu poate vorbi despre naționalism, fie acesta oricît de civic, în Germania post-hitleristă. Conceptul său de patriotism constituțional redefinește și refundamentează creator termenii chestiunii.

În final am să încerc o expunere mai atentă a nuanțelor semantice pe care le dobîndește, în opinia mea, "naționalismul civic", întreprindere ce ar putea avea șansa să clarifice neînțelegeri de tipul celor survenite între dl. Andreescu și mine.

Așadar: raportată la contextul culturii politice românești, discuția referitoare la accepțiunea clasică (adică politică) a naționalismului poate avea efectul unui progres în raport cu accepțiunea romantică dominantă în discursul oficial și public. Dar, discutînd în termeni realiști, rezultatul unei asemenea campanii poate să fie nu atît dislocuirea viziunii etno-culturale a națiunii în favoarea unui concept centrat pe rațiune și lege, ci mai degrabă adăugarea unei dimensiuni reflexive, civice unei constelații foarte stabile de reprezentări emoționale și afective asupra națiunii și naționalității. În Transilvania, coexistența naționalismului etno-cultural cu internalizarea normelor moderne ale civismului este de întîlnit în mai mare măsură, dar și aici este suficient loc pentru îmbunătățiri. Pentru comunitatea română în ansamblu, avansul pe calea "naționalismului civic" poate presupune un progres în ordinea raționalității și coerenței. Această evoluție poate fi considerată satisfăcătoare, cu condiția să fie înțeleasă în relativitatea ei.

Însă: a vedea în "naționalismul civic" soluția pentru transcenderea în sensul solidarității politice a diversității etno-culturale mi se pare nerealist. Și asta nu pentru că aș fi insensibil la imperativul unei solidarități a tuturor cetățenilor României în jurul conceptelor fundamentale ale democrației și statului de drept. De altfel, sînt de acord cu dl. Andreescu în privința faptului că "manifestările identității și solidarității etno-culturale sunt binevenite dacă și numai dacă sunt respectate principiile naționalismului civic", cu precizarea importantă că refuz să numesc, din motive pe care sper că le-am arătat, principiile egalității, non-discriminării, respectului persoanei "naționalism civic". În opinia mea, căutarea conceptului care să reunească sugestia loialității cetățenești, a respectului pentru tradițiile etno-culturale și a credinței viguroase în libertățile individuale rămîne deschisă și îi implică în egală măsură pe maghiari și pe români. În fond, o asemenea căutare comună, pornită într-un spirit de bună-credință și sinceritate, reprezintă una dintre cele mai evoluate forme ale solidarității umane.


2000.06.01.

articolul în format *.pdf