Gabriel Andreescu
Naționalismul civic: între ciocan și nicovală
Numărul anterior al suplimentului "Provincia" a venit cu surpriza să facă din conceptul naționalismului civic un țap ispășitor. Primul care se referă la el în cadrul suplimentului este Molnár Gusztáv, care-l tratează în articolul său, "Provincia «premodernă»", în felul următor: "...între timp, gînditori serioși (...) consideră că alternativa «naționalismului civic» de tip secolul al XIX-lea poate deveni o alternativă viabilă fată de naționalismul etnic, dominant". Pe pagina imediat următoare, Bakk Miklós reia ideea, susținînd: "Naționalismul civic al secolului XIX a pus, astfel, practic în acord, omogenitatea și loialitatea caracteristica ei (a structurii de stat) cu funcționarea și cu sistemul instituțional al democrației". Cel care îi acorda cea mai mare importanța este însă Caius Dobrescu, transformîndu-l în subiect principal al eseului sau - citez pe sărite din Berea dezalcoolizată - o soluție politică: "în viziunea creatorilor săi, acest hibrid ideologic «naționalismul civic» este menit sa reprezinte o alternativă la naționalismul visceral și colectivist"; "...eu cred că «naționalismul civic», așa cum a fost el lansat pe piața de idei în acest moment, nu reprezintă o soluție la contradicțiile care grevează societatea românească"; "a vorbi despre o reconstrucție, fie și ea civică, a naționalismului, mi se pare că ține de cel mai pur ridicol".

Faptul că, mai sus, Caius Dobrescu trimite la H.-R. Patapievici ca posibil autor al sintagmei - informație preluata dintr-o expunere pe ecran făcută de Alex Mihai Stoenescu, fostul purtător de cuvînt al MApN, actual vicepreședinte al UFD - arată că ne aflăm, întîi de toate, în fata unei neînțelegeri. "Naționalismul civic" nu este în nici un fel o producție românească. Însușirea și vehicularea lui de către autori prea puțin informați în problematica în materie nu face decît sa complice lucrurile. Naționalismul civic este opus prin definiție naționalismului clasic. Confuzia care vede în acest concept o reconstrucție a naționalismului prin împreunarea sa cu ideea de civism rezultă din omiterea contextului lingvistic originar. Sensurile cuvintelor anglo-saxone "nation" și "nationality" sunt corelatele patriotismului constituțional al lui Jürgen Habermas, despre care amintește chiar Caius Dobrescu și nu "națiunii" cu conotație etnică, din limba/cultura românească sau a regiunii.

Naționalismul civic denumește "gîndirea națiunii în sens civic". Adică, "o comunitate de cultură, de legi ți de cetățenie care leagă o comunitate aflată pe un teritoriu anume". De vreme ce vorbim despre legi, despre cetățenie etc., și nu despre genealogie și despre mobilizarea populară a nației, înseamnă că vorbim despre o comunitate politică. Înțelegerea națiunii în sens civic se opune înțelegerii națiunii în sens etnic - ultima într-adevăr, expresie a gîndirii secolului al XIX-lea.

Ideea de națiune în sens civic are precedente mai vechi iar o codificare a ei suficient de precisa găsim deja în Convenția de la Montevideo (1933) care enunță: "Statul, ca entitate de drept internațional, ar trebui să dețină următoarele caracteristici: (a) populație permanentă; (b) teritoriu bine definit; (c) guvern; (d) capacitatea de a intra în relație cu alte state". Iată deci un concept politic, fără nici-un atribut etno-cultural, "asumat" acum 70 de ani. Dar impunerea naționalismului civic a avut loc după al doilea război mondial. Mulțimea principiilor dreptului internațional, așa cum au fost ele dezvoltate începînd cu Carta ONU și rafinate ulterior prin mulțimea de documente adoptate de acest organism nu au făcut decît să întărească înțelegerea civică a națiunii.

Printre alte valori fundamentale, sistemul de drept postbelic include "nediscriminarea", adică, obligația tratării egale a cetățenilor țarii, indiferent de identitatea lor rasială, etnică, religioasă, lingvistică. Iată de ce naționalismul, reprezentînd "eforturile «întreprinse» de un grup lingvistic, religios (...) sau etnic în scopul cîștigării puterii politice pentru a răspunde necesităților «națiunii sale» (Hurst Hannum) constituie o provocare la actuala ordine internațională. Realizarea aspirațiilor naționaliste ar însemna crearea unui "stat național etnic". O politică naționalistă ar fi compatibilă cu principiile dreptului internațional numai dacă statele ar fi omogene din punct de vedere identitar. Ceea ce nu se întîmplă. De aici provine siguranța autorilor și oamenilor politici care exprima viziunea "occidentală" asupra statului și se referă la apusul statului național, respectiv, la pericolul și ilegitimitatea naționalismului în lumea modernă.

Culmea este că în timp ce autorii "Provinciei" condamnă naționalismul civic pentru că ar fi "naționalism" - am arătat, sper, că nu este așa - există, iată, și o critică din partea opusă. Dintr-o perspectivă multiculturalistă, naționalismul civic ar suferi întrucît el reduce totul la civism. Recent, argumentul acesta îl dezvoltă Radu Neculau într-un foarte binevenit eseu publicat în Altera nr. 13 ("Multiculturalism, anticomunism, naționalism"). Va trebui să extrag pentru cititor următorul citat, cerîndu-mi scuze pentru faptul că el se referă și la mine:
"Este suficient, însă, să menționez că, în pofida unei simpatii explicabile fată de retorica civică a lui Andreescu și a unei reticențe față de pesimismul cultural și elitismul conservator reprezentate de Paler și Paleologu, susținătorii multiculturalismului par a se afla, într-un sens strict, la o egală distanță de ambele poziții. (...) Ambele abordări, din considerente diferite, contravin pretențiilor analitice ale multiculturalismului, prin exacerbarea relevanței valorice a unui particularism etnic-cultural, fie prin ignorarea rolului particularității etno-culturale într-o abordare voit obiectivista și universalistă" (p. 64).
După cum vedem, naționalismul civic se află între ciocanul multiculturalismului și nicovala naționalismului! Are însă dreptate Radu Neculau?

Voi spune "nu", întrucît - și aici aș sublinia - naționalismul civic nu este doar o concepție. Este o normă. Este expresia aplicării de către state a unui număr de principii minimale, obligații ale lor în raport cu dreptul internațional. Asumă, mai înainte de toate, principiile de egalitate și non-discriminare care guvernează lumea modernă. Accentul pus în polemica invocată de către Radu Neculau pe naționalismul civic rezultă din nevoia "interiorizării" unei astfel de atitudini de către statul român într-un moment istoric cînd el trebuia să se supună normelor europene dacă dorea să participe la procesele de integrare.

A susține valorile naționalismului civic nu înseamnă a nu recunoaște coloratura etno-culturală a statelor moderne. Evident că aceasta există. Germania garantează cetățenia germană persoanelor care probează faptul că au origine germană. (Deși ea ar fi, conform Constituției, patria comună a germanilor, a sorbilor, a danezilor, a turcilor care sunt acolo cetățeni.) Constituția ungara enunța: "guvernul maghiar este responsabil fața de maghiarii din afara Ungariei". Chiar și în democrația tipică a Statelor Unite, Will Kymlicka a putut da patru exemple demonstrînd că statul american nu este total "neutru din punct de vedere etnic". Doar ca o astfel de coloratură nu are voie sa aducă atingere normelor naționalismului civic.

Valorile naționalismului civic nu se opun strategiilor multiculturale. Ultimele nu înlocuiesc ci se adaugă strategiilor civice. Ele participa la realizarea echității sociale prin recunoașterea și eventual, prin punerea în valoare a solidarității și loialității pe baza etno-culturală.

Recunoașterea identității etno-culturale, necesitatea și valoarea ei sînt un subiect mai ușor de argumentat. Cineva ar avea motive să se întrebe dacă într-adevăr se pot da exemple pozitive - pentru că negative sînt nenumărate - privind manifestarea solidarității de natură etno-culturală la nivel național, deci ca expresie a identității majoritare.

Iată-le! Situația vorbitorilor de limbă germană din Tirolul de Sud a putut evolua pînă la condiția de astăzi datorită presiunii Austriei asupra vecinului italian. Acordarea de către Germania a statutului pe care și-l doreau danezii din nordul țarii a depins de intervenția directa a Danemarcei și de capacitatea acesteia de a șantaja Germania, în procesul de dezvoltare a instituțiilor europene. Presiunea Federației Ruse asupra țărilor Baltice constituie un factor determinant pentru tratamentul rușilor de acolo. În sfîrșit, situația maghiarilor din România și Slovacia a beneficiat masiv de politica sistematică de susținere a lor de către statul ungar.

Solidaritatea etno-culturală poate avea efecte interesante și asupra relațiilor dintre națiuni civice deosebite, "legate" însă prin soarta conaționalilor lor. Un exemplu ni-l oferă mutarea frontierei Schengen spre Est. Uniunea Europeană (an de an: în raporturile Comisiei pe 1997, 1998, 1999) și în special Austria au făcut mari presiuni asupra guvernului maghiar ca să introducă vize pentru cetățenii români. Ungaria a refuzat însă adoptarea acordurilor Schengen din grijă pentru soarta minoritarilor maghiari din România. Ceva asemănător se întîmplă în relațiile Poloniei cu Ucraina. Soarta minorității poloneze din regiunea Lvov obligă guvernul de la Varșovia să gîndească o relație mai puțin drastica cu vecina sa de la sud-est. În absența minorităților maghiară și respectiv, poloneză, în lipsa solidarităților etno-culturale, fortăreața Schengen s-ar fi ridicat deja la marginea Europei Centrale.

Iată de ce aș concluziona că manifestările identității și solidarității etno-culturale sunt binevenite dacă și numai dacă sînt respectate principiile naționalismului civic. Acesta nu este un adversar al multiculturalismului, cum afirmă Radu Neculau, ci un aliat al său. Cine lucrează "pe teren", în mijlocul realității multiculturale, știe foarte bine că trebuie să invoce cînd nediscriminarea, cînd discriminarea pozitivă; cînd universalitatea drepturilor ființei umane, cînd specificitatea ei - inclusiv etno-culturală - cu adevărat ireductibilă. Teoriile noastre despre naționalism și multiculturalism se supun (pînă la un punct) logicii unei gîndiri științifice: le aprofundăm înțelegerea și le dezvoltăm conceptele prin supunerea lor la testele confruntării cu realitatea.


2000.06.01.

articolul în format *.pdf