Sabina Fati
Centralismul - persistenta tradiției
Chestiunea descentralizării în România a fost mereu un exercițiu de complezență, atunci cînd nu s-a subscris, pur și simplu, principiului tăcerii. Cu un trecut obtuz și logocentric, după zece ani de experimente democratice, descentralizarea a rămas un cuvînt de paradă în promisiunile neonorate ale guvernelor care s-au perindat prin Palatul Victoria. Centralizarea a fost din 1918 încoace pîrghia prin care puterea de la București și-a manifestat omnipotența, blînd dar sistematic în vremea regatului, cazon și autoritarist în perioada comunismului, sub masca democratizării și tranziției în ultimul deceniu. Descentralizarea administrativă este pusă mereu în aceeași ecuație cu unitatea statului, iar problema unității implică întotdeauna o mitologie de ordin geografic, de care oamenii politici autohtoni nu reușesc să se desprindă. Ei nu se gîndesc, însă și la logica efectului invers: suveranitatea și unitatea statului pot fi menținute fără probleme doar dacă reformele economice și instituționale sînt puse în practică, inclusiv prin delegarea puterii autorităților locale și eliminarea controlului politic asupra administrației. Autonomia locală presupune recunoașterea de către stat a existenței, distinct de interesele publice statale, a unor interese publice locale, dar și a capacității colectivităților locale de a-și satisface prin mijloace proprii aceste interese. Capacitatea statelor de a oferi regiunilor posibilitatea dezvoltării autonome în raport cu specificul lor, fără a rupe legăturile cu centrul, dar fără a le subordona pur și simplu, este una dintre provocările politicii de integrare europeană, la care pînă acum România a ezitat să răspundă.

În ciuda politicii forțate de echilibrare regională practicată asiduu pînă în 1989 și conservată mai apoi, județele în care ritmul de creștere industrială a fost cel mai ridicat (Botoșani, Bistrița-Năsăud, Olt, Sălaj, Teleorman, Vaslui) au fost, în mod paradoxal, afectate de cele mai înalte rate ale migrației. În vreme ce regiunile cu un ritm mai scăzut al industrializării (în general fostele județe industrializate și ariile urbane) s-au caracterizat prin rate înalte ale nivelului imigrației. Odată cu evoluția economiei de piață resursele tind să se orienteze către regiunile în care maximizarea utilizării lor este posibilă, de aceea regiunile mai sărace, care au avut parte de o dezvoltare industrială artificială suportă foarte greu tranziția și ajustările structurale necesare într-o economie liberă. Experții firmelor Ramboll (Danemarca), EPRC (Marea Britanie) și GOM Vlaams-Brabant (Belgia) au alcătuit pentru Cartea Verde a dezvoltării regionale o hartă a disparităților regionale din România, care localizează sărăcia și subdezvoltarea în două arii principale ale țării: nord-estul, care include în totalitate regiunea istorică a Modovei, și sudul, respectiv cea mai extinsă zonă agricolă - Cîmpia Română. Spre deosebire de aceste arii, Vestul și Centrul țării concentrează zonele cele mai bogate și mai puternic dezvoltate din punct de vedere al veniturilor din gospodăriile populației, echipării și dotării tehnico-sociale și al potențialului economic. Cele patru județe cu indicele global al dezvoltării foarte ridicat se află toate în vest: Brașov, Cluj, Sibiu, Timiș. Peste 45 la sută din numărul total al firmelor înregistrate în România se concentrează în cele mai dezvoltate opt județe, cu un total de 30 la sută din populația tării. Cu excepția județelor Bistrița-Năsăud și Sălaj, județele din vestul țării înregistrează valori ridicate și foarte ridicate pentru indicele global de dezvoltare. Disparitățile sînt evidente între regiuni. Datele statistice și calculele economice demonstrează că zona vestică este cu mult înaintea celorlalte, iar potențialul centrifug ar putea lua forme nedorite dacă puterea de la București nu intenționează să delege puterilor locale din atribuții. Conștientizarea contribuției diferențiate la Produsul Intern Brut care apoi se distribuie uniform ar putea deveni un punct vulnerabil dacă guvernul nu se preocupă mai mult de echilibrarea disparităților regionale. Cele mai ample diferențe au fost identificate în domeniul dezvoltării economice și al standardului de viață din gospodăriile populației, pentru care valorile medii ale primelor cinci județe sînt de 2,4 ori mai mari decît ale ultimelor cinci, deși în ceea ce privește PIB, valorile medii sînt deocamdată de doar 1,5 mai mari.

Procesul descentralizării nu este pus de clasa politică românească alături de cel al consolidării democrației. Autonomia puterii locale și descentralizarea sînt considerate în discursul public problematice și delicate, dar ultracentralismul este tot mai rar așezat pe lista pericolelor majore. Unitarismul și centralismul pot pune, însă, la grea încercare democrația pentru că grupul ajuns la putere are posibilitatea în acest fel să promoveze cu multă ușurință măsuri nu numai nepopulare, dar și în detrimentul interesului public.

Descentralizarea și eficientizarea administrației locale s-a bucurat de o oarecare atenție doar în cabinetul Ciorbea, care a adoptat de altfel Ordonanța de urgență privind modificarea Legii 69/1991. Această lege încerca să asigure o mai bună redistribuire a competențelor la nivel local printr-o reorganizare a prefecturilor, dar ea a fost destul de controversată în legislativ și în final retrasă de guvernul Vasile și nu a fost completată cu Legea finanțelor publice. Dezbaterile în jurul modificărilor pe care le propunea ordonanța au fost centrate mai mult asupra consacrării dreptului minorităților naționale de a folosi limba maternă în raporturile cu administrația în localitățile în care există 20 la sută de cetățeni ai respectivei minorități, neglijînd măsurile necesare subsidiarității. Autonomia locală a rămas încă un concept teoretic, iar problematica regionalismului a fost tranșată timid prin Legea regiunilor defavorizate, destul de greu de aplicat în condițiile unui buget auster.

Tentația de regres, nostalgia, obsesia izvoarelor și a rădăcinilor au împiedicat mereu punerea în practică a proiectelor descentralizării administrative, mai cu seamă că acestea au venit, înainte de instaurarea comunismului de la oamenii politici sau gînditorii ardeleni, care aveau o anumită tradiție în acest sens. Proiectul lui Romul Boilă privind Reorganizarea statului român întregit, publicat în 1931, este doar cel mai recent dintre ele. Iar în motivația sa găsim multe similitudini cu situația de astăzi, iată de pildă una dintre ele: "Criza în care ne zbatem, nu se mai poate soluționa prin organizații și metode de guvernare centraliste, compromise cu desăvîrșire, pentru multe decenii înainte. Ele trebuiesc schimbate cu orice preț. Singura cale de salvare este descentralizarea largă a organizației de stat, care să facă posibilă introducerea nefalsificată a instituțiunilor constituționale printre care: legalitatea, domnia libertăților constituționale și cetățenești și siguranța de drept și de avere, chemarea la muncă a tuturor energiilor creatoare ce zac în poporul nostru alcătuitor de stat".

Politicienii autohtoni, indiferent de orientare sau culoare, au reflexe centraliste, cultivînd această tradiție în discursuri ambivalente în care enunță necesitatea reformei, pe care statul singur o poate face fără a pune în aceeași ecuație descentralizarea, care pentru ei este doar o circumscriere nevrotică a problemei.


2000.06.01.

articolul în format *.pdf