Ioan Buduca
Federalizare sau reorganizare teritorială?
România are o problemă națională. Ea nu constă în natura etnic-discriminatorie a legislației ori a practicii sociale românești, ci în chiar posibilitatea de a mobiliza forțe etnice baricadabile intr-un eventual conflict. Chiar acest fapt, că poți manipula un conflict româno-maghiar în cel mai scurt timp astfel încît să-l vezi escaladînd pînă în faza ieșirii lui de sub controlul tău, este proba experimentală a existenței unei probleme naționale nerezolvate pe teritoriul României.

Nerezolvată, da. Dar și nerezolvabilă? Este limpede că mizeria socială și sărăcirea populației poate fi un factor de agravare a problemei. România n-are voie să-și sărăcească populația în vremuri în care Ungaria produce bunăstare socială, este clar pentru toată lumea. Dar iată că nu opusul sărăciei rezolvă problema. Bunăstarea nu a fost suficientă nici în Belgia, nici în Scoția pentru armonizarea intereselor diferitelor etnii. Care anume ar fi cheia care ar putea rezolva problema? Legislația non-discriminatorie nu poate fi, pentru că rămîne potențialul istoric exploziv al eventualelor manipulări. Bunăstarea nu poate fi, din același motiv. Problema de rezolvat pare a fi, prin urmare, chiar potențialul exploziv al memoriilor istorice conflictuale, care pun în joc două tipuri de civilizație disprețuindu-se una pe alta.

Dacă aceasta e descrierea corectă a problemei, cheia rezolvării ei ar fi ori federalizarea, ori un proces de devoluție, spune Molnár Gusztáv. Nu e adevărat, spune Gabriel Andreescu. Integrarea europeană a României ar rezolva așa-zisă problemă transilvană. Ceea ce ne readuce, însă, la întrebarea dacă bunăstarea poate anula potențialul conflictual al memoriilor istorice și pentru cîtă vreme. Liviu Antonesei nu descrie problema în termeni de potențial istoric (civilizațional) conflictual. Lui i se pare că dilema care duce la aflarea cheii pentru rezolvarea integralei nu se află în binomul stat național-stat federal, ci în alt binom, centralizare-descentralizare. Presupoziția lui este aceeași: problema româno-maghiară s-ar dizolva într-un stat al bunăstării.

Toate aceste opinii sînt argumentate într-una din cele mai necesare cărți care au apărut pe piața românescă de dezbateri politice, Problema transilvană, editată la Polirom, de Gabriel Andreescu și Molnár Gusztáv.

Opinia mea despre cheia problemei pusă în joc prin această carte este următoarea: problemele de natură istorică nu se vor rezolva decît prin opțiuni cu valoare istorică. Nu agreez din teoria lui Huntington decît reproșul pe care politologul american îl face Occidentului, potrivit căruia a fost o greșeală istorică majoră să se pună semnul egalității între occidentalizare și modernizare. Argumentul forța al acestui reproș a fost găsit, la noi, de Horia-Roman Patapievici, care, după ce a argumentat că occidentalizarea (capitalismul de tip liberal) ar avea valori universale și universalizabile și-a reproiectat argumentația sub orizont antropologic și a putut constata că omul de tip liberal n-a fost produs decît în spațiul civilizației occidentale (prin tradiția moralei religioase, în primul rînd). În alte spații culturale, civilizația Occidentului liberal poate fi exportată (ori Importată) dar acest transfer se va face în deplina absență a omului de tip liberal. Ceea ce va duce la modernizare, dar nu și la o autentică occidentalizare. Unde nu e tipologie umană cu profil liberal, nu va fi occidentalizare, dar poate fi modernizare.

Ce fel de modernizare? Ca în Rusia bolșevică? întrebarea e cu atît mai gravă dacă modernizarea unei țări are de armonizat o regiune occidentalizată mental, antropologic (pragmatismul liberal transilvan) și regiuni non-occidentalizate (pragmatismul patrimonial, conservator, al fostului Regat).

România e țara aceasta. Paradoxul românesc face însă ca problema, sub raport politic, să fie inversată: fostul Regat a avut un puternic partid liberal, în vreme ce Transilvania a avut o tradiție politică în afara axei liberalism-conservatorism, pe axa problemei naționale. Problema Națională (ațîțată mental prin tactici manipulative) face ca nici în prezent liberalismul de partid să nu fie preocuparea majoră a ardelenilor.

Așadar, Transilvania va redeveni izvor de liberalism politic și prin urmare de bunăstare numai dacă problema națională se va vărsa, toată, în mare? Comunitatea europeană să fie numele acesteia? Mă întorc la opțiunile cu valoare istorică. Numai două par a fi pe masa de joc. Altele n-au fost inventate încă. Ori federalizarea țării, ori devoluția regiunii transilvane.

Federalizarea va crea mai multe probleme decît a vrut să rezolve. Fostul Regat va deveni, probabil, ceea ce este Sudul italian în raport cu Nordul: sărăcie și mafiotism. Devoluția ar reproduce problema națională pe teritoriul noului parlament transilvan, dar cu un UDMR care ar urca de la 7% la 20% și ar arbitra orice formulă gurvernatorială.

Trebuie inventată o a treia opțiune. Una care să combine prejudecata statului național cu o descentralizare concepută pe zone de dezvoltare. În studiul lui Molnár Gusztáv există o zonare cu opt regiuni (vezi ilustrația din carte) care au avantajul că nu sînt conturate pe frontierele fostelor provincii istorice. O asemenea reorganizare teritorilă ar face ca județele de azi să devină ceea ce erau plasele în fostele județe interbelice. Am obține o stratificare județe-regiuni-stat. Descentralizarea pe conturul celor opt regiuni ar trebui să fie astfel concepută încît politica bugetară a statului să țină cont de contribuția procentuală la PIB a fiecărei regiuni, afacerile locale (regionale) să fie reglementate numai de legile statului, iar bugetele locale să fie lăsate în subordinea legislației locale. Am avea opt regiuni independente economic față de centrul statului, Bucureștiul, care s-ar administra, el însuși, ca o regiune independentă. Proiectele de anvergură națională ar fi licitate de cele opt regiuni. Alte proiecte, europene, ar fi de asemenea, licitate de cele opt regiuni.

Dezavantajul major, aparent, al acestei reorganizări administrativ-teritoriale ar fi creșterea birocrației și a cheltuielilor bugetare pentru întreținerea acestei funcționărimi de stat. Aparent. În fapt, ar trebui să se nască concurența întru bunăstare între regiuni, concurența pentru acapararea unui procent cît mai bun din Buget și concurența pentru obținerea de proiecte naționale și europene. Cheltuielile prea mari cu birocrația n-ar asigura o poziționare favorabilă în acest joc al concurenței inter-regionale.

Și problema națională? N-ar fi rezolvată. Dar ar fi dizolvată. În fond, una din formele ei acute stă îmbrăcată în simplul fapt că Bucureștiul ia de la Buget mai mult decît întreaga Transilvanie. Nu ar trebui să se mai întîmple așa. Conturul provinciilor istorice s-ar dizolva pe noua hartă administrativ-teritorială mai bine decît pe cea actuală. Altfel spus, Transilvania ar fi obligată să joace un joc de liberalism politic în loc să rămînă cantonată în conservatorismul ei naționalist, românesc ori maghiar. Cu siguranță că majoritatea proiectelor cu finanțare europeană le vor cîștiga o vreme transilvănenii. Cei supărați vor fi regățenii. Dar așa e într-o lume modernizată de liberalism: cîștigă cel mai bine pregătit. Nu vor avea decît să se pregătească cît mai bine cu toții, fiecare din cele opt regiuni.

În fapt, o nouă reorganizare administrativ-teritorială a țării apare ca soluție și dacă problema căreia i se caută rezolvarea este aceea a tuturor românilor: "Cum să organizăm premizele unui nou ciclu de modernizare și dezvoltare?". Se știe acum că actorii politici ai României interbelice au comis două greșeli majore: au confundat modernizarea cu occidentalizarea și n-au ținut cont de specificul istoric (civilizațional) al regiunilor transilvane. O mai bună regionalizare administrativ-teritorială cuplată cu o descentralizare drastică are șanse reale să repare cele două greșeli devenite în timp prejudecăți mentale.

Care ar fi limitele de jos ale acestei descentralizări? Consiliile regionale care ar funcționa ca niște parlamente locale, cu drepturi depline asupra fixării și colectării de taxe și impozite locale (altele decît cele naționale).

Două premize preced, însă, întregul proces: integrarea europeană și reforma sistemului politic. România nu mai are timp de pierdut cu un parlamentarism bicameral. De asemenea, este deja o urgență combinarea listelor de partid cu listele uninominale în alegeri (într-o formulă ce ar trebui supusă dezbaterii). Ceea ce numim azi clasă politică în România este o rușine națională.


2000.06.01.

articolul în format *.pdf