Alexandru Zub
Un imperativ: descentralizarea statală
Prelungirea crizei post-decembriste, dincolo de toate așteptările, a făcut ca rezolvarea multor probleme mai vechi să se amîne mereu și ca probleme noi să constituie deja un dosar destul de voluminos. În ultimul timp, s-au intensificat discuțiile privind organizarea însăși a statului, apreciată cu bun temei ca defectuoasă, iar aceste discuții nu s-au mărginit la clasa politică și la instrumentele ei de analiză, prognoză, programare, ci au cuprins organisme non-guvernamentale, grupuri de reflecție, specialiști preocupați ca impasul actual să nu producă dezechilibre și mai dramatice. E un fapt pozitiv, care denotă conștientizarea efectelor crizei și asumarea de răspunderi în spațiul civic. Pozitivă e și transgresiunea vechilor tabuuri legate de statul-națiune, pe linia unor formule concordante cu principiile asupra cărora s-a convenit deja în organismele de resort menite să vegheze la "noua ordine internațională".

Dispunem deja de un număr considerabil de texte privind soluțiile ameliorative propuse pentru o zonă sau alta a țării, pentru anumite domenii de activitate, chiar și pentru ansamblul problemelor cu care se confruntă acum România. S-au făcut anchete, sondaje, studii secvențiale de un folos indiscutabil, la îndemâna oricui se interesează de problematica respectivă. Răul de care suferim nu mai poate fi explicat doar prin sursele lui imediate, pe seama sistemului comunist, ci comportă rădăcini mai vechi, asupra cărora istoria, antropologia, artele ne previn tot mai mult.

Opinia publică a prins a conștientiza, sub biciul nevoii, carențele centralismului statal, adoptat în secolul trecut după modelul francez și ajustat balcanic în procesul unei modernizări mereu contrazise de circumstanțe. România interbelică, la care ne raportăm adesea ca la o ipostază culminantă, era departe de a fi spațiul armonios pe care unii îl opun, polemic, dezastrului produs de gestiunea comunistă. Ea a fost supusă, atunci ca și între timp, la analize destul de severe, care nu lasă prea mult loc iluziei. Analiști lucizi constată și acum că nu există o alternativă politică reală, opinînd în consecință pentru ameliorarea structurilor existente, reforme capabile să alinieze instituțiile românești la cele recomandate de forurile europene (i).

Diminuînd pe cît posibil sfera iluziilor și valorificînd mai bine realitățile, se pot pune la lucru idei care s-au bucurat de audiență încă pe timpul cînd se căuta un model statal pentru România. Modelul care s-a impus atunci, la jumătatea secolului XIX, e cel francez, caracterizat prin centralism masiv, însușire menținută pînă azi în pofida criticilor aduse. Principiul subsidiarității, capabil să pună la lucru energiile locale, a fost mereu ignorat (ii). Urmări negative, prezise la timpul său de Kogălniceanu, au ajuns în perioada interbelică evidente și destul de stînjenitoare pentru a impune ajustări, nuanțări, adecvări de felul celor propuse la 1928 de Petre Marcu-Balș. Pe cînd acesta insista să se țină seama la legiferare de tradițiile fiecărei provincii, unii juriști (Take Ionescu, C. Xeni, Andrei Rădulescu etc.) pledau pentru extinderea legislației din vechiul regat în noile provincii; alții, din contra, socoteau că se cuvin păstrate legile locului, mai apte să stimuleze inițiative și să răspundă nevoilor reale (iii). Operație dificilă, al cărei rezultat părea deopotrivă catastrofal (D.I. Dobrescu) și salutar (C.Hamangiu), după cum era privit ca un răspuns la interese și aspirații particulare sau ca rațiune de stat (iv). Autorul acelui studiu (cunoscut apoi sub pseudonimul Petre Pandrea) vorbea de "centre și autohtonii bazate pe ideea națională", convins că statul român își apără mai bine interesele respectînd particularitățile produse de-a lungul istoriei.

Un pas hotărât în această direcție făcea, în 1931, juristul Romul Boilă, într-un Studiu asupra reorganizării statului român întregit, unde ideea descentralizării se vădește esențială, iar formula aleasă, pe linia unor mai vechi dezbateri din Transilvania, adopta fără nici o rezervă federalismul (v). A ajuns la această concluzie după destui ani în care observase atent "oamenii, moravurile, mentalitățile, instituțiile, partidele politice și metodele de guvernare". Gîndită centralist, constituția însăși îi părea anacronică, inadecvată, iar "viața constituțională" ca și neexistînd. "Totul e fals sub acest raport", conchidea juristul, convins că fără abolirea centralismului nu se putea depăși criza existentă (vi). Erau "păreri personale, neinfluențate de nici o doctrină de partid" (vii), adăuga Romul Boilă, însă înrudirea sa cu Iuliu Maniu făcea ca demersul să aibă totuși o semnificație politică mai largă. El acuza pe deținătorii puterii că au legiferat într-un fel care să le asigure dominația și că nu exista un sistem de control și sancțiune menit să descurajeze abuzurile. Diletantismul, lipsa de scrupule, aservirea justiției, guvernarea prin decrete-legi, sistemul clientelar cultivat în mai toate domeniile, "o politică indolentă" acolo unde era nevoie de mobilitate și dinamism, totul indica neorînduială și haos. Tentativa guvernului național-țărănist de a introduce sistemul descentralizator a fost sortită eșecului, sabotată fiind chiar de cei care se declarau adepți ai autonomiei locale (viii). Răul venea dinăuntru, din acel sistem centralizator care sufocă totul și împiedică propășirea națiunii (ix).

Așa stînd lucrurile, Romul Boilă propunea schimbarea sistemului însuși, elaborînd principiile pe care trebuia să se clădească un altul și chiar un anteproiect de constituție menit a institui în fine descentralizarea, autonomia cea mai largă, fără a impieta totuși asupra unității și indivizibilității statului. Regat constituțional, România urma să fie condusă de un Consiliu de Stat și un guvern la centru, de diete și guverne locale în cele trei provincii, potrivit unei reglementări foarte precise (x). Nu e locul să insistăm asupra anteproiectului în cauză, nici asupra ecourilor produse în epocă. Textul ca atare și reacțiile stîrnite ar merita din plin un studiu aparte, tocmai pentru că au căzut repede în uitare, fiind reactualizate abia în ultimul timp de Molnár Gusztáv și alți analiști ai fenomenului românesc contemporan (xi).

Problema transilvană, în acest cadru, a putut să apară în opinia multora, ca fiind cheia fenomenului. S-au formulat diverse soluții, de la autonomia locală până la federalizare și devoluție, cu analogii în alte zone, nu totdeauna justificate. Un vast și complex dosar s-a articulat numai în ultimii ani, constituind un excelent revelator pentru fenomenul amintit. Multitudinea și vehemența reacțiilor indică stări de spirit deloc liniștitoare și o totală inerție a clasei politice cînd e vorba de asemenea probleme. "Primejdia, a spus-o deja Lucian Boia, nu este federalizarea, ci închistarea într-un comportament politic desuet, insensibil la evoluțiile recente", amenințarea federalistă echivalînd în fond cu "un alibi pentru imobilism" (xii).

Reforma, dacă e luată în serios, nu poate ocoli chestiunea descentralizării, care nu e, firește, doar românească. Ea ne aduce aminte că adoptarea modelului francez în secolul XIX nu s-a făcut fără opoziție și că descentralizarea a constituit de atunci o preocupare semnificativă, deși redusă ca proporție. Kogălniceanu însuși, unul dintre artizanii "sistemului", a vorbit mai apoi de "self-government", preconizînd o legislație care să asigure libera dezvoltare a comunelor (xiii). "În loc să ne conformăm cu principiul descentralizării, sesiza el, am căutat să facem din stat un fel de kedivat", în care "kedivul face tot, el crează industrie, el ară tot pămîntul, el vinde, el răspunde (...); în curînd avem să fim kedivatul României" (xiv), adăuga ilustrul om politic, făcînd aluzie la conduita "vizirală" a lui I.C.Brătianu, față de care s-a situat mereu critic. Statul, în viziunea sa, nu trebuia gîndit ca "o mașină pneumatică", singura prin care se poate respira, ci numai ca un instrument cu funcții bine definite, susceptibil să garanteze tocmai autonomia comunală, iar prin aceasta creativitatea locului (xv).

O diminuare a centralismului n-a fost atunci cu putință în România, după cum nici în Franța, unde o asemenea tentativă se izbea mereu de argumentul unității indivizibile (xvi). Dimpotrivă, chingile centralismului aveau să se strîngă și mai mult după primul război mondial, ca instrument de integrare a noilor provincii: argument politic, în fața căruia veleitățile de autonomie și armonizare graduală (clare la început) au fost silite să cedeze, în condiții care ar merita, desigur, să fie reactualizate. Studiul pus în circulație de Romul Boilă la 1931 arată că ele nu-și pierduseră noima, iar apelul de azi la același text denotă cumva o permanență și recomandă în tot cazul un efort de adecvare la situația existentă.

Dosarul publicat de Gabriel Andreescu și Molnár Gusztáv (Problema transilvană, 1999) conține destule piese ce invită la o regîndire a ansamblului. Mi se pare chiar că avem de-a face cu un imperativ. Numai că "fuga spre apus", în sensul preconizat de cei care consideră că Transilvania e "locomotiva" complexului carpato-danubian, se vădește iluzorie, complexul manifestînd încă inerții și solidarități evidente. Integrarea europeană e o cursă lungă (reiau sintagma folosită de Gabriel Andreescu) (xvii), al cărei finish nu se întrevede încă, dar care deocamdată rămîne singura opțiune valabilă. Succesul ei, fără a dramatiza, depinde în bună măsură de noi și impune o justă considerare a ansamblului. "Sauve qui peut", într-un asemenea context, nu e o atitudine rezonabilă, cum nu este nici graba de a dobîndi cît mai mult din resursele comunității, fie și sub pretextul unei mai bune gestiuni. Avem oare de ales între un "centralism eșuat" și un "egotism regional", ale cări ifose, oricum indecente, au sporit mereu în ultimii ani (xviii)?

Analiști pertinenți ne previn asupra riscului de a întemeia proiecte de viitor pe simple amintiri, regrete, nostalgii, ignorîndu-se mutațiile produse în secolul nostru și mai cu seamă sub regimul comunist, mutații uniformizante care au redus considerabil "cota" de specific. Mă tem că Sorin Mitu are dreptate spunînd că "Transilvania de astăzi seamănă perfect cu restul României" (xix). Nu e un motiv de satisfacție. Era de dorit mai degrabă ca provincia intra-carpatină să devină efectiv un factor dinamizant pentru celelalte regiuni ale țării. N-a fost însă așa, iar tendința centrifugală de acum, manifestă în anumite cercuri, n-o avantajează sub unghiul imaginii.

În mod realist, se poate conta totuși pe descentralizare și autonomie locală, exigențe obligatorii în orice stat democratic, la realizarea cărora sînt cointeresate provinciile în ansamblu. În plus, un asemenea proiect s-ar bucura de cel mai larg sprijin din partea comunității europene, ajusă ea insăși în situația de a-și regîndi strategiile, în sensul unei concertări mai suple a statelor-națiuni - încă indispensabile - în cadrul organismelor pan-europene. "Europa națiunilor" și "Europa cetățenilor" nu se exclud mutual, ci constituie dimensiuni complementare ale aceleiași realități (xx). Asemenea rezolvări se pot găsi, punînd la lucru subsidiaritatea, și la nivelul unui stat, oricît de complexe i-ar fi problemele.

NOTE

i) Gabriel Andreescu, "România, încotro?", în 22, IX, 1998, 29; "De la «problema transilvană» la «problema europeană»", în vol. Problema transilvană, ed.Gabriel Andreescu/Gusztáv Molnár, Iași, Polirom, 1999, p.40-49 (infra: Problema transilvană); Al.Cistelecan "De la «problema transilvană» la «problema europeană»", în Altera, 1999, 9; Sorin Mitu "Iluzii și realități transilvane", în Problema transilvană, p. 66-79; Alina Mungiu-Pippidi, Transilvania subiectivă, București, Humanitas, 1999; Tony Judt, Europa iluziilor, Iași, Polirom, 2000.
ii) Daniel Barbu, șapte teme de politică românească, București, Antet, 1997, p.122.
iii) Petre Marcu-Balș, Autohtonia ordinei juridice, în Gândirea, 1928, 6-7. Text reprodus de Iordan Chimet în Dreptul la memorie, III, Cluj, Dacia, 1992, p.137-152.
iv) Ibidem, p.146-147.
v) Dr. Romul Boilă, Studiu asupra reorganizării statului român intregit - conținînd un anteproiect de constituție cu o expunere de motive, Cluj, Tip.Națională, 1931.
vi) Ibidem, p.3.
vii) Ibidem, p.4.
viii) Ibidem, p.7
ix) Ibidem, p.8.
x) Ibidem, p.9-11.
xi) M-am săturat de România! , vol.ed. de Sz-cs Géza, Cluj, Erdélyi Hirad-, 1999, p.11. Etc.
xii) Ibidem, p.225.
xiii) Cf. Al.Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Iași, Junimea, 1974, p. 573.
xiv) Ibidem.
xv) Ibidem, p.574.
xvi) Reiner Riemenschneider, Décentralisation et régionalisme au milieu du XIXe sieccle, în Romantisme, XII, 1982, 35, p.117-118.
xvii) Gabriel Andreescu, Solidaritatea alergătorilor de cursă lungă, Iași, Polirom, 1998
xviii) Tom Gallagher, "O critică a centralismului eșuat și a egotismului regional în România", în Problema transilvană, p.100-114. Cf și Victor Neumann, "Descentralizarea sau recentralizarea în Europa dunăreană. Cazul României", în Altera, 8, 1998.
xix) Sorin Mitu, op. cit, p.76.
xx) L'Europe unie selon Joschka Fischer. Discours prononcé le 12 mai - Berlin, în Le Monde, 14-15 mai 2000, p.12.


2000.06.01.

articolul în format *.pdf