Ovidiu Pecican
Cum am reformat statul român
Întîi de toate, statul român a trebuit să apară. Pentru acesta s-au străduit maramureșenii Dragoș și Bogdan, și Negru Vodă din Făgăraș; fiecare în felul lui. La configurarea mai completă a statului moldovenesc a contribuit, zice cronica, și Alexandru cel Bun, care a introdus noi dregătorii (logofeția mare, cele două vornicii ș. a.).

Primii reformatori ai statului în Moldova și în țara Românească au fost însă greci din Fanar. În secolul al XVIII-lea ei au luat întîiele măsuri sociale consistente de îmbunătățire a traiului, principii Mavrocordat ameliorînd atît instituțiile statului, cît și structura economică și socială a țării. Merită să fie pomeniți cu recunoștință de noi cei de azi. Mai apoi, în prima parte a secolului al XIX-lea, alte reforme importante în principate a făcut un rus, Pavel Kiseleff. El a dat prima constituție celor două voievodate de la răsărit și, respectiv, sud de Carpați. țarul își pregătea stăpînirea pînă la Dunăre și avea nevoie de supuși mai puțin barbari.

După 1848, generația revoluționarilor a reușit să contureze, în sfîrșit, cadrul statal de care aveau românii nevoie, unind la 24 ianuarie 1859 țara Românească și Moldova. Exponentul lor, primul domnitor al Principatelor Unite, s-a străduit în partea cea mai generoasă a domniei lui să reformeze structurile statului, unificîndu-le efectiv, nu doar cosmetic. Apoi a confiscat averile mănăstirești și a împroprietărit țăranii, creînd o altă bază socială noului stat românesc unit.

Lui Carol I de Hohenzollern îi revin merite mari în consolidarea României. Cu calmul lui tenace, de german, el a asigurat statului românilor stabilitatea politică și prestigiul internațional de care avea atîta nevoie. El I-a condus pe români la dobîndirea independenței de stat, a stabilit sistemul bipartid de guvernare și a făcut statul de la gurile Dunării parte a uneia dintre marile alianțe diplomatice ale vremii.

Ferdinand I, urmașul lui Carol, a prezidat unirea de la 1 decembrie 1918, cînd România a devenit un stat național întregit și unitar. În anii care au urmat pînă la cel de-al doilea război mondial, eforturile cele mai mari au fost pentru asigurarea unei românizări pe cît posibil integrale a administrației, ca și pentru împroprietărirea țăranilor. S-a introdus în viața politică și mecanismul votului universal. Sub el și sub Carol al II-lea reforma statală a însemnat mai ales românizarea elitei administrative și culturale. Dar în anii '30, cînd Europa devenea tot mai antidemocrată, Carol al II-lea a experimentat dictatura și suprimarea partidelor politice, anulînd constituția liberală a anului 1923. Măsuri ca acestea nu pot trece drept reformiste decît într-o perspectivă care nu agreează democrația. Din nefericire, conjunctura internațională, ca și unele tendințe ale vieții politice din interiorul statului au făcut din acest precedent o primă etapă a totalitarismului românesc.

Transformarea efemeră, dar radicală, a României într-un stat național legionar, instalarea dictaturii militare a lui Ion Antonescu și venirea la cîrma țării, la puțin timp după război, a comuniștilor au continuat mișcarea de anihilare a cadrului social-politic democratic, balansînd România între extrema dreaptă și cea stîngă. Dacă în planul măsurilor de reprimare a democrației burgheze campionul absolut a fost Gh. Gheorghiu-Dej, care a organizat deportări în Bărăgan și exterminarea fizică a elitei interbelice, prestigiul cel mai negru l-a obținut Nicolae Ceaușescu, care în ultimii săi zece ani de guvernare a înfometat și a supus privațiunilor unei dictaturi personale întreaga populație a țării.

După 1989, cînd în România înlocuirea regimului politic s-a făcut cu prețul sîngelui, noua constituție a statului a permis revenirea la un cadru de viață democrat. Reforma însă nu a reușit să depășească stadiul declarațiilor, nivelul de trai atins acum înrăutățindu-se constant, iar clasa politică reconstituindu-se cu nerușinare într-o oligarhie cinică, insensibilă la marile probleme ale momentului. Reforma instituțiilor statului este o necesitate de neînlocuit, însă nu are cine să o facă.


2000.06.01.

articolul în format *.pdf