Bakk Miklós
Dezbateri (de modele) amînate
Fără îndoială, statul român (ca structură constituțională) s-a aflat la sfîrșitul secolului XX, după momentul de cotitură de la 1989, în fața a două mari provocări: "testul descentralizării" și "problema maghiară". Ambelor li s-a găsit răspuns. Descentralizarea administrației publice de pînă acum - contrar ezitărilor și tuturor pașilor mărunți - a creat o situație fără precedent istoric, și avem motive întemeiate să sperăm că "eliberarea" comunităților locale nu se va împotmoli aici. Cît privește "problema maghiară", care a pus sub semnul întrebării structura de stat național în contextul unor scopurilor politice imediate și în termenii unei retorici politice, răspunsul a constat în formularea drepturilor minorităților naționale ca drepturi ale omului. Acest răspuns deschide - la nivelul măsurilor concrete - perspectiva extinderii oarecum multiculturale a statului național civic.

Contrar pașilor de început, considerați de către mulți ca fiind reușiți, se pare că dezbaterea politică privind reforma statului român nu va putea fi amînată mult timp, cu toate că nici tradițiile gîndirii politice, nici sistemul politic în sine - și în cadrul acestuia, centralismul sistemului de partide - nu favorizează dezvoltarea ei.

Unul din elementele de bază ale acestor tradiții provine din relația cu totul aparte, formată istoric, dintre Biserica Ortodoxă și stat. Ortodoxia, devenită între timp religie de stat, a transformat întreaga concepție despre stat: "Statul - scrie Daniel Barbu legat de rolul politic al ortodoxiei - nu servește la definirea organizării și funcționării puterii în cadrul comunității politice, ci reprezintă un ideal - idealul mesianic al unității și indivizibilității comunității naționale"(1).

Pe de altă parte, efectul brutal al modernizării occidentalizatoare (deschisă de modernizări alternative, nefinalizate și contradictorii: sistemul fanariot și - mai ales după 1774 - sistemul Regulamentului Organic (2) a condus la o criză identitară a elitelor (3). Această criză a dus la rîndul ei la dublarea atitudinilor intelectuale: alături de autohtoniștii care respingeau modernizarea au apărut pro-occidentalii, care au corelat raționalitatea politică modernă cu tezele - de sorginte iacobină - ale reformei instituționale politice franceze. Pentru o astfel de combinație de teze și atitudini, totul, inclusiv tradiția europeană a intelectualizării politicii (care, pe linia istoriei ideilor, o găsim și la Platon), oferea un bun punct de plecare. Numai că pe lîngă această intelectualizare a politicii se observă ușor și faptul că a crea instituțiile politice dorite presupune și crearea unor indivizi dezirabili, "normativi". Acest rol pedagogic a fost îndeplinit tocmai de instituțiile statului național clasic, față de care s-a format ideologia "societății civile" pentru a îndeplini nevoia "de apărare" a societății față de stat. Și aceasta s-a transformat pînă azi într-o tradiție influentă, care a definit gîndirea politică românească.

*

Dar putem vorbi de o tradiție alternativă în privința statului, respectiv a relației dintre stat și societate? Există oare izvoare ale filosofiei politice care să facă posibilă ieșirea din tradiția schițată mai sus, formarea unei relații reflexive față de aceasta?
Criticii din totdeauna ai raționalismului politic clasic au luat de cele mai multe ori în vizor formarea - proiectarea - intelectualistă a instituțiilor. Aceste critici au fost formulate mai devreme de Hume, iar în secolul nostru de către Hayek sau Oakeshott. Oakeshott și-a fundamentat critica pe ideea că învățarea nu înseamnă învățarea a ceva, ci însușirea a ceva: ea provine nu din înțeles, ci din practică. Din acest motiv, funcționarea societății se bazează nu pe instituțiile proiectate, ci pe asocierile civile care îl fac pe individ să conștientizeze că obligativitatea respectării regulilor formează una din "cele mai raționale tradiții": aceasta reprezintă singura posibilitate ca relațiile existente între indivizi atît de diferiți și atît de diverși să rămînă în timp satisfăcătoare și reciproc avantajoase(4).
Această abordare "legalistă" a asocierii civile nu este identică cu accepțiunea "clasică" a conceptului de societate civilă și, prin urmare, nici cu felul în care este folosit conceptul în zilele noastre. Sensul dat asocierii civile de către Oakeshott, într-adevăr, nu definește o comunitate de interese (înființată de cetățeni în interesul unui scop sau pentru ca într-o anumită situație să se poată apăra de un stat ajuns deja să fie perceput ca independent față de ei), ci reprezintă însăși anticamera statului. Regulile, respectarea legilor civitas-ului sînt cele care fac posibilă acumularea de autoritate pe care statul funcțional se poate baza și care asigură eficiența sistemului său juridic.
Urmînd această diferențiere, Oakeshott introduce definiția a două tipuri de stat: unul de tip societas, iar celălalt de tip universitas. Statul de tip societas reprezintă o "asociere" în care nu avem un scop comun, în care cetățenii au interese diferite, singurul lucru care îi leagă fiind autoritatea legii. Aceste legi nu prescriu ce scopuri să își aleagă, societas-ul nu are țeluri substantivate și nu oferă alte scopuri în afara lui. De partea cealaltă avem statul modern, de tip universitas, în care "persoanele se asociază în vederea unui rezultat comun prestabilit, în vederea atingerii unui scop substantivat cunoscut, sau pe baza reprezentării unui interes de durată bine definit" (5). Acest tip de stat s-a născut în epoca Reformei, cînd statele stabileau ca scop substantivat pentru cetățenii lor credința comună. Mai tîrziu, după iluminism, credința comună, omogenă s-a secularizat în ethosul statului național. Dar un astfel de stat este și cel socialist. Mai mult, conform lui Oakeshott, același lucru îl putem spune și despre statul bunăstării de azi ("co-prosperity association").

*

Tradiției raționalismul politic, de la Platon la iacobinism, îi corespunde statul național omogen, cu o structură teritorială unitară: un model apărut într-un moment istoric deosebit. Modelul de stat corespunzător ideii de societas a lui Oakeshott poate fi însă mai bine surprins în procesele de dezvoltare organică.

Statele mici, de tip societas, au apărut în Europa de Vest pe parcursul Evului Mediu timpuriu. Lipsa puterii publice care să integreze de sus a făcut ca provincia, care trăia după dreptul cutumiar atît de divers și de specific, să devină cadrul juridic de dezvoltare cel mai important. Aceste unități teritoriale mai mici erau mai potrivite, chiar și numai din punct de vedere al comunicării, pentru "dezvoltarea legalității directe și pentru afirmarea minuțioasă a dreptului ca «obicei» (mos terrae)" (Szûcs Jenő(6)), decît unitățile teritoriale mari, uniformizate de sus într-o manieră crudă. Așadar, sistemul de obiceiuri al dreptului și al guvernării, construit "de jos în sus", acel sistem care a creat condițiile morale și culturale prealabile, adică autoritatea regulilor necesare funcționării guvernărilor moderne de mai tîrziu, poate fi observată la începutul constituirii societăților regionale (societas-uri) europene.

Statele absolutiste din iluminism, ca și interpretarea iacobină a principiului suveranității poporului s-au confruntat cu această organicitate a dreptului cutumiar atunci cînd au desființat diviziunea pe unități teritoriale mici și, bazîndu-se pe principiul statului omogen, au creat un sistem instituțional unitar, precum și mecanismul - producător de cetățeni "normativi" - al unei administrații de stat moderne. Modelul statului omogen însă nu a reușit să devină dominant peste tot în procesul european de dezvoltare statală. Dacă din combinația principiilor societas-ului și universitas-ului dorim să desprindem anumite tipuri, va trebui, probabil, să urmăm modelul structurilor de stat de tip "măr" sau "struguri" formulat metaforic de Szabó Máté (7).

Structura de tip "struguri" reprezintă un gen de stat care funcționează ca un conglomerat flexibil al diferitelor regiuni sau provincii, și care nu încearcă omogenizarea politică a teritoriilor sale. Acest model este prezent mai cu seamă în teritoriile de limbă germană, iar caracteristicile sale moderne sînt: recunoașterea și integrarea comunităților cu specific individual, coordonarea unităților descentralizate și un centru care dispune de o putere delegată minimală, spre binele acestuia. O trăsătură esențială și mai puțin cunoscută a acestui model îl constituie faptul că a avut adepți și printre clasicii liberalismului politic; Tocqueville a fost printre primii care a descoperit că omogenizarea administrației, luările de poziție față de diferitele autonomii păstrătoare ale specificităților locale, chiar dacă se întîmplă exclusiv în numele "egalității", conduc de fapt la apariția tiraniei: "Orice putere centrală - scrie el în opera sa clasică Despre democrație în America -, ce urmează instinctele naturale, iubește și sprijină egalitatea; pentru că egalitatea ușurează, răspîndește și consolidează într-o măsură extraordinară funcționalitatea acestor puteri." Dar la astfel de concluzii au ajuns și gînditori conservatori. Justus Möser (1720-1794), elogiat chiar și de Goethe, scria în opera sa Fantezii patriotice următoarele: "Nu doresc să cercetez dacă există în științe o înclinație spre egalitate sau dacă în gîndirea noastră cu totul nouă a devenit favorabilă și răspîndită acea plăcere calmă de a desprinde adevăruri generale transformîndu-le în valabile pentru întreaga natură; sau dacă armata a devenit măsura tuturor lucrurilor, în care deseori, sute de mii de oameni își îndreaptă privirea către un singur punct și bat cadența în același timp. Putem să ne imaginăm oricare dintre aceste situații, dar adevărul este că cu cît legile devin mai simple și cu cît regulile sînt mai generale, cu atît statul va fi mai despotic, mai searbăd și mai sărac" (8).

Modelul "mărului", față de structura de tip "strugure", omogenizează: el nu ia în considerare specificitățile și diferențele formate istoric ale regiunilor, și centralizează sursele de putere și informația. Și în timp ce modelul "strugure" este deschis la procesele de regionalizare supra- și subnațională demarate în Europa, statul de tip "măr" împiedică formarea comunităților de "sub" și de "deasupra" statului național.

Pe lîngă derularea politicii regionale a Uniunii Europene putem observa o preponderență tot mai mare a modelului-strugure, chiar dacă statele membre și unele orientări politice gîndesc diferit în această privință. Chiar dacă "a prepara din măr struguri" pare a constitui una din problemele cele mai critice ale spațiului post-comunist, se pare că Europa insistă ca aceasta să fie una din condițiile de bază ale integrării.

*

Dezbaterea despre cele două modele nu poate fi evitată. Întrebarea care se pune însă este următoarea: concepțiile declarate despre reforma statului, setul de concepte autohtone despre aceasta sînt sau nu eficiente pentru depășirea reflexivă a tradiției culturale a modelului "măr". Consider că în gîndirea intelectuală românească de astăzi există deja puncte de sprijin, repere orientative pentru aceasta. De exemplu, abordările de antropologie culturală ale lui Sorin Antohi (9), conform cărora, înainte de toate trebuie să ne formăm capacitatea unei distanțări critice față de "realizările epocii, altminteri demne de respect, dintre cele două războaie mondiale". "Pentru că dacă nu reușim acest lucru vom rămîne prizonierii ideologici ai unei epoci spirituale europene dispărute (Zeitgeist), și ne ratăm șansele de integrare care ni se oferă acum în procesul de reconstrucție europeană." (10).

Note:
1). Barbu, Daniel. 1997. Șapte teme de politică românească. București: Antet. p. 113-114.
2). Regulamentul Organic. Vezi Antohi, Sorin: A románok 1995-ben: szimbolikus földrajz és társadalmi identitás/(Românii în 1995: identitate geografică și socială). În: MAGYAR KISEBBSÉG nr. 4/1996.
3). Vezi Antohi, Sorin: A románok 1995-ben: szimbolikus földrajz és társadalmi identitás/(Românii în 1995: identitate geografică și socială). În: MAGYAR KISEBBSÉG nr. 4/1996.
4). Oakeshott, Michael. 1983. On History and other Essays. Oxford. p. 149.
5). Oakeshott, Michael. 1975. On human conduct. Oxford. Cit.: Molnár Attila: Oakeshott konzervativizmusa/(Conservatorismul lui Oakeshott). În: VALÓSÁG nr. 12/1994.
6). Szûcs Jenő. 1983. Vázlat Európa három történeti régiójáról/(Schiță despre trei regiuni istorice ale Europei). Budapesta: Magvetö.
7). Szabó Máté: Szőlő vagy alma?/(Strugure sau măr?). În: KORUNK nr. 10/1994.
8). Justus Möser: Patrióta fantáziák/(Fantezii patriotice). În: Paczolay P.- Szabó M. (ed.). 1990. Az egyetemes politikai gondolkodás története/(Istoria gîndirii politice universale). Budapesta: Tankönyvkiadó. p. 260-261.
9). Antohi, Sorin. 1999. Civitas imaginalis. Iași: Polirom.
10). Antohi, Sorin: A románok 1995-ben: szimbolikus földrajz és társadalmi identitás/(Românii în 1995: identitate geografică și socială). În: MAGYAR KISEBBSÉG nr. 4/1996.


2000.06.01.

articolul în format *.pdf