Al. Cistelecan
România - județul Vaslui al Europei
Recunoscînd că se află nu numai pe o poziție de avangardă, dar și pe una neoficială și - deocamdată - strict personală, ministrul de externe al nemților a lansat, totuși, un îndrăzneț proiect de Europă federală, cu guvern și cu alte instituții aferente. Planul, așa cum a fost făcut public, nu pare să fi ajuns chiar la stabilirea detaliilor, el jucînd pe moment rolul de idee anticipativă, cu funcție clară în relansarea - poate chiar precipitarea - procesului de integrare europeană. Oricît de elaborată sau de nebuloasă ar fi ea în clipa de față, "utopia" lui Fischer n-a stîrnit scandal, ci doar interes, semn că neamțul n-a făcut decît să le-o ia înainte altora cu gîndire mai înceată sau doar mai inhibată de tradiția unei Europe a statelor. Federația - sau confederația - europeană devine, așadar, o temă incitantă a dezbaterilor, poate mai puțin teoretice decît pragmatice. Proiectul capătă acum o nouă vigoare și, după introducerea monedei unice, aceasta pare a fi, de aici înainte, linia concretă de inițiativă. E limpede că în acest scenariu de viitor guvernele naționale vor juca, oricît de menajantă sau chiar flatantă va fi terminologia folosită, rolul unor guverne locale, dacă nu chiar pe acela al unor administrații teritoriale. Președinții de stat vor deveni, în fond, niște simpli prefecți, iar treaba miniștrilor se va estompa, în prim plan trecînd rolul de armonizatori europeni. Mai mult decît miniștri, ei vor fi un fel de experți domeniali. Vechiul concept de stat, cu atributele sale de suveranitate și suzeranitate, va fi drastic revizuit și multe prerogative istorice se vor voala. Conceptul de stat trece deja printr-o redefinire, dar partea traumatică a acestei redefiniri abia urmează. Statalismul, cu viziunea sa centralizatoare, eroică, va ajunge o ideologie administrativă tot mai desuetă și tot mai jenată de noile forme integrative. Într-o Europă administrată de un guvern federal statele vor ajunge un fel de județe, iar România, ținînd cont de performanțele sale economice, pare a se pregăti să devină județul Vaslui al Europei.

Istoria nu e cinstită cu România. România e un stat încă tînăr, care nu și-a epuizat parabola statală. Ea ar mai avea încă de demonstrat o vocație - sau măcar o competență - în acest sens, tocmai pentru că a trecut prin multe eșecuri. Ca orice stat aflat încă în adolescență, România trăiește cu frison angoasele unui posibil atentat la prerogativele ei de suveranitate. Ciclul statal al României e prea scurt pentru a nu resimți ca pe un șoc frustrant noua problematică europeană. România nu și-a atins încă extaza statală și iată că istoria perversă vine să dizolve conceptul tare de stat tocmai cînd ea se pregătește să mai parcurgă cîțiva pași de glorie a independenței. Ne poate consola, dacă e cazul, situația și mai dramatică a unor state de trei zile, care nici nu vor ajunge să-și consume euforia recunoașterii internaționale a statutului lor de independență și se vor vedea nevoite să cedeze din orgolii unui organism suprastatal (de unde pot veni nu doar directive, ci și experți). Angoasa de stat tînăr face inflamabilă orice dezbatere care se atinge de reforma statului. Ea mobilizează demagogii spumegante și angajează problema pe calea imprecațiilor și afuriseniilor, scoțînd-o din făgașul argumentației.

Problema care se pune, din perspectiva integrării europene, e dacă România, așa cum e, e un stat optim sau unul încă perfectibil. Dacă, așa cum e, ea e un stat în beneficiul cetățenilor sau, dimpotrivă, se folosește de cetățeni în beneficiul birocrației (politice și de altă natură). România de azi, cu sistemul electoral pe care-l are și cu clasa politică pe care o merită, nu e decît un teritoriu de arendă, pe seama căruia se fac plăți și se acordă răsplăți militanților de partid. Puterile decizionale sînt focalizate iar inițiativa de jos e cenzurată sau bruiată. Autonomia locală n-a trecut din faza de lozincă democratică în cea de realitate efectivă. Necum mai flexibil și mai permeabil la inițiativa zonală, statul rămîne pe o poziție de rigiditate, străduindu-se în continuare să dicteze, nu să asculte. Statul arogant și cetățeanul umil (nu psihologic, ci instituțional), acestea sînt criteriile cu care România funcționează, gîfîind democratic în ultimii ani, de amar de vreme.


2000.06.01.

articolul în format *.pdf