Daniel Barbu
Cetățenia și statul-națiune
O societate politică funcțională poate exista numai în măsura în care membrii ei au căzut în prealabil de acord asupra unor răspunsuri comune pe care trebuie să le primească cel puțin trei întrebări ierarhic dispuse (1): mai întîi "cine sîntem?", în ce fel ne înțelegem identitatea, cum ne recunoaștem reciproc cetățenia și pînă unde împingem granițele sociale și culturale ale statului-națiune; apoi "ce ne leagă?", după ce lege fundamentală este organizată viața noastră comună, care sînt regulile și procedurile de tip constituțional ale funcționării societății; și, în sfîrșit, pe ultimul nivel de decizie, "cine, ce, cînd și cum primește?", după o celebră definiție din 1936 a politicii (2), adică în ce mod și în profitul cui se distribuie resursele politice și economice disponibile.

Cum răspund românii la prima dintre aceste întrebări constitutive ale sistemelor politice funcționale? Ce se consideră a fi românii din punct de vedere al identității lor colective? Cumva membrii ai unei societăți politice, cetățeni pentru care sentimentul apartenenței este sinonim cu voința de a trăi împreună potrivit echității, egalității de statut juridic și libertății?

Iată un posibil răspuns oferit de un text manuscris anonim din deceniul trei al secolului al XIX-lea : "Acel loc unde se află petrecînd soțietate de mulți oameni să zice patrie, după numele părinților, moșilor și strămoșilor, ce și aceia au petrecut acolo, viețuind în soțietate. Nu se cheamă dar pămîntul patrie, ci petrecerea cea politicească, adecă soțietatea celor ce lăcuiesc împreună, întrebuințați și împărtășiți unul de către altul, care întrebuințare leagă dragostea, interesurile și folosurile obștii, arătînd pă acea adunare că este un trup întocmit de mădulări... nu putem zice că țara Românească este patriia noastră, de vreme ce nici am avut nici avem într-însa soțietate împărtășită și întrebuințată între noi." (3)

Cu alte cuvinte, "patria" nu este definită prin ocuparea mai mult sau mai puțin uniformă a unui teritoriu delimitat, ci prin "petrecerea cea politicească", prin experiența conviețuirii, a datoriilor și a utilității comune. "Soțietatea împărtășită și întrebuințată între noi" este un fapt al experienței personale și colective, un produs politic și nu un dat natural. Prin urmare, nu teritoriul, ci binele comun recunoscut în "dragostea, interesurile și folosurile obștii" este cel care îi dă substanță și o ține legată. Dintr-o asemenea perspectivă, potrivit autorului anonim, românii nu alcătuiau încă, în secolul al XIX-lea, o societate politică, ci, mai degrabă, o populație ce ocupa un anumit teritoriu geografic și era încadrată de aceeași unitate de dominație.

Mai păstrează oare vreo valoare explicativă remarca autorului anonim după scurgerea a aproape două secole? Textul rămîne fără posteritate, dacă exceptăm gîndirea singulară a lui Nicolae Bălcescu. Pentru scriitorul liberal, nația nu este, în ultimă instanță, o materie biologică și lingvistică: nația trebuie creată și, cu acest titlu, ea este inseparabilă de cetățenie, neputînd fi gîndită decît ca "o nație de frați, de cetățeni liberi". (4) în același timp, nația este și o noțiune descriptivă cu vocație democratică, căci nația nu se identifică cu elitele, ci mai degrabă cu "poporul", cu "mulțimea". (5) Perspectiva civic-democratică asupra națiunii elaborată de Bălcescu va rămîne însă izolată în contextul intelectual și politic românesc.

Regula comună de interpretare a conceptului de națiune (cu formele sale alternative nație, națion), înregistrat pentru prima oară în limba română în 1799, într-un text al autorului bănățean Paul Iorgovici (6), va fi dată de tipul de patriotism cu care polemizează atît autorul anonim, cît și Nicolae Bălcescu. Termenul este utilizat - în Lexiconul de la Buda, la Gheorghe Șincai, Samuil Micu, Dimitrie Țichindeal ori Ion Budai-Deleanu - ca un sinonim pentru neam, avînd rostul de a descrie comunitatea de limbă, sînge, obiceiuri și credințe a românilor. Această accepțiune, curentă la scriitorii școlii Ardelene, va impune norma semantică pentru secolele al XIX-lea (7) și al XX-lea.

În ordine cronologică, ultimul răspuns - nu numai definitiv, dar și oficial - la întrebarea "cine sîntem" este cel dat de Constituția din 1991, în care refuzul de a afirma precedența legăturii politice dintre cetățeni în raport cu ficțiunea juridică care este statul și-a găsit o expresie formalizată și încărcată de consecințe. Subiectul politic al legii fundamentale din 1991 este, fără nici un dubiu, statul (articolul 1, aliniatul 1), un stat dotat cu teritoriu, frontiere, cetățeni, drapel, zi și imn naționale, limbă oficială, capitală, formă de guvernămînt și autorități publice. Cu alte cuvinte, statul român nu apare ca produs juridic al voinței suverane a cetățenilor României de a trăi unii cu ceilalți potrivit acelorași legi și în vederea realizării binelui comun. Dimpotrivă, statul român se prezintă ca o formă de protecție juridică a poporului român, ca un stat ce-și produce cetățenii pe cale pozitivă, un stat care, prin acordarea de drepturi și prin impunerea de obligații, transformă o etnie majoritară și dominantă într-o națiune monoculturală și titulară exclusivă a dreptului public. Statul instituit de Constituția din 1991 se situează în prelungirea istoriei tipic moderne a statului-națiune, singura formă "autentică" de comunitate pe care românilor le-a fost dat să o cunoască.

Într-adevăr, o societate de cele mai multe ori incapabilă de un minim efort de solidaritate umană și politică, cum este cea românească, se federalizează spontan în jurul ideii naționale, își regăsește imediat coerența pe terenul unei identități organice și arhaice. O societate care nu se arată în stare să sprijine un proiect rațional de viitor este dispusă totuși să se mobilizeze la prima chemare atunci cînd identitatea sa națională pare amenințată. O societate care nu este dispusă să cadă de acord, în ordinea politică și socială, asupra unor principii și valori comune, se regăsește într-o unanimitate aproape deplină atunci cînd miturile națiunii sînt invocate. O societate în care totul este pus la îndoială și supus deriziunii, consideră "interesele naționale" ca fiind indiscutabile și mai presus de orice examinare critică.

Națiunea este singurul proiect colectiv capabil să se recomande sub specia autenticității fără să presupune o raportare personală la valori. Acestea sunt gata făcute, au o capacitate de circulație sigură, nimeni nu trebuie convins în particular de validitatea lor. În plus și dincolo de securitatea oferită de sentimentul de apartenență, naționalismul oferă o identitate individuală a cărei sursă este situată în afara subiectului. Subiectul poate să spună Eu fără să se gîndească la Sine, fără să dea el însuși un sens subiectivității sale, iar identitatea sa este imediat recunoscută de toți ceilalți membri ai comunității. Subiectul reproduce un sens fără să fie nevoit să se producă el însuși în actul de elaborare a propriului sens. Naționalismul este singura cale prin care nevoia de recunoaștere este satisfăcută fără o prealabilă realizare a unei autonomii a subiectului, este o modalitate «autentică» de a concilia recunoașterea de sine cu excluderea celorlalți. (8)
Cu acest titlu, naționalismul se manifestă ca o lipsă a ambiției de a realiza în afara statului legătura socială elementară ce poate fi descrisă în termeni de recunoaștere a diferenței și de solidaritate civică. Căci, pentru români, dreptul public al statului nu a fost și nu este un nume dat modului în care se organizează și funcționează puterea în sînul unei comunități politice. Dimpotrivă, statul rămîne idealul mesianic, unitar și indivizibil al unei comunități naționale. Cu o scurtă întrerupere între 1948 și 1965, statul a fost, în epoca modernă și contemporană, un bun național, considerat ca atare de imensa majoritate a românilor, indiferent de orientarea politică a celor care l-au întrupat într-un moment sau altul. Statul român nu pare să fi fost niciodată cu adevărat un obiect de dispută politică, nu pare să fi purtat vreodată stigmatele unor alegeri partizane.

În ochii elitei românești din totdeauna, statul a exprimat, indiferent de ideologia titularilor puterii, o transcendență, cea a națiunii. Cu titlu de reședință a națiunii, statul român nu poate fi gîndit decît sub specia statului unitar și centralizat. Pentru că el a fost cel care a organizat națiunea, în 1859 și 1918-19, prin anularea particularismelor culturale și a tradițiilor politico-juridice locale în favoarea unui sistem administrativ de tip jacobin, ce refuză din principiu orice posibilitate de autoguvernare a provinciilor istorice, precum și orice fel de recunoaștere a autonomiei familiilor, comunităților locale și grupurilor minoritare în domeniul învățămîntului, sănătății ori inițiativei economice. Cine ar avea însă curajul să susțină deplina descentralizare și autonomie locală, ori precedența unor competențe ale colectivităților locale și grupurilor minoritare asupra prerogativelor statale, fără să stîrnească spectrul "separatismului maghiar"? A făcut-o Iuliu Maniu în 1935, în observațiile sale inedite pe marginea anteproiectului de program al PNŽ, dar mai curînd dintr-un spirit de contradicție cu Constituția din 1923 și doar în favoarea unei "autonomii locale regionale" implicînd reducerea numărului județelor. (9) A făcut-o, de asemenea și mult mai articulat, Romul Boilă, într-un anteproiect de constituție publicat în 1931. (10) Juristul ardelean își justifică pledoaria pentru descentralizare și critica statului național excesiv centralizat plecînd de la o exigență democratică de bază: participarea cît mai largă și cît mai directă a cetățenilor la viața statului; numai o asemenea participare, posibilă doar într-un stat radical descentralizat, în care provinciile se bucură de autonomie legislativă, "întărește solidaritatea" și "desvoltă demnitatea cetățenească". (11) Boilă rămîne probabil unul dintre foarte puținii constituționaliști și oameni politici români pentru care "sub națiunea română alcătuitoare de stat înțelegem totalitatea cetățenilor români fără deosebire de neam, de religie și de limbă". (12)

Este firesc, într-un stat al cărui unic element de coeziune este de natură etnico-lingvistică și care refuză cu încăpățînare să adopte orice fel de alt mecanism politic de producție comunitară, ca o astfel de poziție să fi rămas izolată și să nu fi avut nici un fel de urmări. Căci prioritatea politică fundamentală a elitei românești continuă să fie conservarea și consolidarea singurei legături sociale posibile, legătura de neam. Apartenența la comunitate (membership), ca bun social primar pe care-l distribuim unii altora (13), este înțeleasă de români în cheie strict etnică. Atîta vreme cît statul însuși este definit în Constituție ca fiind un stat "național", rezultă că, în pofida oricăror garanții juridice, cetățenii români de altă etnie decît cea majoritară sînt, în ultimă instanță, deposedate de stat, devin stateless persons. (14) Simpla existență a procedurilor democratice nu este o condiție suficientă pentru a încuraja astfel de persoane să se simtă parte a statului și să participe la viața națională, atîta vreme cît democratizarea nu este însoțită de o întemeiere a statului pe dreptate (rightfulness). (15) Statul de drept este obligat să fie un stat drept.

Într-adevăr, în conformitate cu litera Constituției României, «Suveranitatea națională aparține poporului român», (art. 2 alin. 1), iar «Statul are ca fundament unitatea poporului român» (art. 4 alin. 1); în schimb, «România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politica, de avere sau de origine socială» (art. 4 alin 2).
Textul pare să opereze cu două noțiuni care nu sunt identice: pe de o parte poporul român, caracterizat prin unitate, titular al suveranității naționale și fundament al Statului, iar pe de altă parte, cetățenii români, cărora România le aparține ca patrie comună și care se bucură de acest statut indiferent de originea lor etnică, de confesiune sau de orientare politică.
Faptul că poporul român este, în accepția Adunării Constituante, o noțiune organică de factură etnică o dovedește art. 7 care vorbește despre "românii din afara frontierelor țării" și despre "păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase". Exact aceleași cuvinte sunt folosite în articolul precedent cu privire la "persoanele aparținînd minorităților naționale" (termenul cetățean fiind, probabil neîntîmplător, evitat în contextul respectiv) care și ele ar avea dreptul tot la "păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase".

Constituția identifică deci trei categorii de subiecți politici: poporul român (unitar, suveran și purtător al unei identități etnice, culturale, lingvistice și religioase), cetățenii români (care beneficiază de drepturi și libertăți și au obligații prevăzute de lege) și persoane aparținînd minorităților naționale (la rîndul lor purtătoare ale unei identități specifice). Cetățenii români sunt definiți din perspectiva drepturilor și obligațiilor, în vreme ce atît poporul român, cît și persoanele aparținînd minorităților naționale sînt definite pe temeiul identității etnice, culturale, lingvistice și religioase.
Pe scurt, s-ar zice că, în spiritul Constituției din 1991, produsul juridic numit cetățeni români, între care nu este admisă nici un fel de discriminare, este fabricat din două tipuri de materii prime, de o parte poporul român cu identitate etnică unitară și de cealaltă parte persoane cu identitate etnică minoritară. Naționalitatea română poate fi deci interpretată, chiar în termenii sugerați de Constituție, ca fiind de natură etnică și nu civică. De altfel, potrivit art. 5, alin. 2, cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobîndit-o prin naștere. Naționalii români n-ar fi așadar - după formula prin care cel de-al treilea conte de Shaftesbury ironiza felul în care unii dintre contemporanii săi englezi își înțelegeau pasiunea pentru societate și pentru țară (16) decît niște "ciuperci" obligate să trăiască în relație cu materia organică din care s-au ivit.

Concepția despre cetățenie ce se desprinde din Constituția României este una de factură comunitară, hrănită din jus sanguinis și din legături sociale de natură pre-politică. (17) Articolul 50, alin. 1 impune tuturor cetățenilor "fidelitatea față de țară" ca pe o datorie "sacră", în vreme ce respectarea Constituției și a legilor este doar "obligatorie" (articolul 51). Cu alte cuvinte, atunci cînd evocă țara ca pe o entitate sacră, Constituția se dovedește nu numai purtătoarea unei concepții pre-politice despre națiune, dar și a uneia ne-juridice. Într-adevăr, ce înțeles au oare, în limbajul intens formalizat la care recurge dreptul pozitiv, cuvinte precum țară sau sacru?

Cum nu-i leagă nimic altceva decît limba și sîngele, românii se arată deosebit de sensibili la tot ceea ce înseamnă diferență ori are aerul să pună în discuție soliditatea acestor materii organice din care-și construiesc națiunea. Oricît ar părea de paradoxal, românii sînt, în mod tipic, incapabili de cel mai simplu gest de solidaritate umană, grăbindu-se în schimb să-și demonstreze, în toate ocaziile, solidaritatea națională.

Paradoxul este numai aparent, căci solidaritatea națională și conștiința apartenenței de neam sunt valori "de gata", preconstruite, care nu implică nici alegere și nici efort personal. Solidaritatea umană este o valoare a cărei experiență trebuie construită de fiecare în parte. Solidaritatea umană îți cere să investești timp în recunoașterea diferențelor și în folosul celor din jur, îți cere să optezi între propriul tău interes și un interes de factură mai generală. Ea presupune reflecție, responsabilitate, acțiune, gratuitate, devotament și chiar, în anumite situații, sacrificiu. Solidaritatea națională nu solicită decît energia vocală și refuzul pătimaș de a te pune în locul celuilalt.

Pe de altă parte, însăși noțiunea de "interes național", tot atît de ireductibilă juridic ca și cea de țară, devine recurentă în discursul politic românesc numai în acele situații în care națiunea etnică este sau pare să fie amenințată. Frecvența sintagmei, de rară utilizare în perioada interbelică, este deosebit de mare în textele scrise sau rostite de mareșalul Antonescu. Interesul național este, de asemenea, excesiv invocat în anii '90, fie în jurul chestiunii Universității maghiare, fie în contextul crizei din Kosovo. În România, interesul național este de obicei un atribut al politicii externe, un caz particular al său fiind tratamentul "extern" aplicat minorităților etnice, confesionale sau de altă natură din interiorul statului român. S-ar cuveni însă ca interesul național să fie ordonatorul felului în care românii sînt pregătiți să trăiască împreună în calitate de cetățeni.

Or, în România post-comunistă, subiectul aranjamentului constituțional din 1991 este statul, nu cetățeanul. Acesta apare în textele fundamentale sub forma unei simple extensii a funcțiilor statului. În Constituție, România nu este definită drept o comunitate de cetățeni, adică o republică, ci ca un stat ce se hrănește dintr-o materie organică și etnică care este poporul român. Defectul de fabricație al statului românesc de tranziție ar putea fi descris în următorii termeni: arhitectura instituțională este una de tip reprezentativ, dar instituția pe care această arhitectură trebuie să o reprezinte, adică cetățeanul, lipsește. Reprezentarea democratică nu are, așadar, obiect.

Pentru toate aceste motive, revoluția din decembrie 1989 nu a fost experimentată de către români ca un eșec al statalismului, ci ca unul al dictaturii personale și al ideologiei comuniste. În România, acum ca și în veacul trecut, statul este admirat necondiționat cu titlu de autor istoric și de garant juridic al națiunii. Cu acest titlu, pare obligatoriu ca el să nu poată fi altfel decît strict centralizat și birocratic, în calitate de gardian al autenticității unei culturi unice și dominante. Într-un asemenea climat, recunoașterea diversității culturale și identitare a cetățenilor nu are șanse să devină o politică de societate. Sau, în alți termeni, atîta timp cît avem un popor, nu ne mai trebuie și o societate.

Note:
1 E.g. Claus OFFE, Varieties of Transition. The East German and East European Experience, The MIT Press, Cambridge, Mass., 1997, pp. 32-33.
2 Harold D. LASSWELL, Politics. Who Gets What, When, How, Peter Smith, New York, 1950.
3 Citat de Paul CORNEA, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mișcarea ideilor și literatura între 1780-1840, Minerva, București, 1972, p. 208.
4 Nicolae BĂLCESCU, Mersul revoluției în istoria românilor, in IDEM, Opere, ed. Gh. Zane, I/2, București, 1940, p. 107.
5 IDEM, Manualul bunului român, in IDEM, Opere alese, I, București, 1960, p. 1960, p. 328.
6 Klaus BOCHMANN, Der politisch-soziale Wortschatz des Rum'nischen von 1821 bis 1850, Berlin, 1979, p. 36.
7 V. Vlad GEORGESCU, Istoria ideilor politice românești (1369-1878), München, 1987, pp. 323-327.
8 Cf., pentru o analiză a raportului dintre statul liberal și afirmarea identităților culturale, Charles TAYLOR, Multiculturalism and «the Politics of Recognition», Princeton University Press, Princeton, N.J., 1992.
9 Apostol STAN, Iuliu Maniu. Naționalism si democrație. Biografia unui mare român, București, 1997, p. 285.
10 Romul BOILĂ, Studiu asupra reorganizării statului român întregit. Cuprinde un anteproiect de constituție cu o scurtă expunere de motive, Cluj, 1931. Textul mi-a fost semnalat de Dl. Moln‡r Guszt‡v.
11 IBIDEM, p. 11.
12 IBIDEM, p.12.
13 Michael WALZER, Spheres of Justice. A Defense of Pluralism and Equality, Basic Books, New York, 1983, pp. 31-32.
14 IBIDEM, loc.cit.
15 Robert A. DAHL, Democracy and Its Critics, Yale University Press, New Haven, 1989, p. 207.
16 Citat de Liah GREENFELD, Nationalism. Five Roads to Modernity, Harvard University Press, Cambridge, Mass., and London, 1992, p. 400.
17 Ulrich K. PREUSS, «Patterns of Constitutional Evolution and Change in Eastern Europe», in Joachim Jens HESSE, Nevil JOHNSON (eds), Constitutional Policy and Change in Europe, Oxford and New York, 1995, pp. 116-118.


2000.05.21.

articolul în format *.pdf