Ágoston Hugó
Bucureștiul, precum o provincie
- Confesiunea? - întrebă maiorul cînd după un stat îndelung la rînd ajunsesem în fața ferestrei în spatele căreia mi se întocmea "formularul mare", adică promisiunea pentru Paradis. Acest lucru se petrecea la începutul lui decembrie 1989, în apogeul zgribuliturilor și al marelui exod.
- Reformată - am răspuns domol, dar hotărît.
- Și ce anume vreți să reformați voi tot timpul? - întrebă cu o voce moale, dar pe un ton amenințător, Stăpînul Ghișeului.
- Păi, numai ce poate fi reformat - i-am răspuns pe un ton pacifist, gîndindu-mă îngrijorat la cei care erau după mine în rînd: ce se va întîmpla cu ei dacă pe bravul - dar antipaticul - ofițer îl lovește guta?

Îmi reamintesc deseori acest episod, drept unul dintre cele mai semnificative momente din viața mea de bucureștean. Pe vremea respectivă foarte rar erai întrebat despre confesiune, foarte rar se punea problema alterității. Iar dacă totuși - precum în scena de mai sus -, atunci pe un ton care suna de la distanță că ești tras la răspundere.

Oare nu tocmai acest lucru reprezintă unul dintre criteriile provincialismului: adică împrejurarea că alteritatea este greu suportată, identificată cu faptul de a fi străin sau chiar dușman?

Ei bine, nu doresc să filozofez în mod special pe această temă, dar am argumente suficiente să fiu convins că integrarea în viața cotidiană a maghiarilor din București (mă refer la aceea integrare care nu implică renunțarea la propria identitate) este de două ori mai grea, pentru că pe lîngă problema alterității naționale se pune și problema alterității confesionale. Am scris pînă acum doar trei articole la această modestă rubrică, dar am avut deja ocazia să amintesc cu cît zel și cît de des își fac cruce bucureștenii neaoși. Acest fenomen este deosebit de interesant cînd se petrece pe un autobuz care trece pe una dintre străzile cu mai multe biserici. Am și meditat pe această temă: dacă în fața unei biserici trebuie întotdeauna să-ți faci cruce, oare cei care locuiesc vizavi de un lăcaș de cult, vor fi făcînd toată ziua același lucru? Foarte mult timp mi-a trebuit să înțeleg acest obicei profund autentic și nici pînă-n ziua de azi nu mi-a reușit în totalitate. Trebuie să recunosc faptul că în neputința mea de a înțelege acest fenomen, un rol important au avut, probabil, și limitele mele privind "apartenența confesională".

Există, în schimb, un alt fenomen destul de generalizat, căruia i-am căzut deja de mai multe ori victimă, fenomen pe care probabil la fel n-am să-l înțeleg și n-am să-l accept niciodată, tocmai datorită structurii mele interioare de ardelean protestant. Pentru a nu mi se pune în cîrcă acuza generalizării, ilustrez afirmația de mai sus cu două întîmplări reale.

Desculț în iarnă

Vă mai amintiți de marea înzăpezire din martie 1973? Cam de atunci a început să se spună că în București iarna nu mai este un anotimp, ci o calamitate naturală.

Pe noi, cîțiva ziariști tineri, ninsoarea primăvaratică ne-a prins pe teren, în Prahovița. Vița era sora mai mică a restaurantului Prahova, nu departe de locul unde acum se umflă în penele-i scumpe Hotelul Sofitel.

Cînd am văzut că nu se mai oprește ninsoarea, noi, tinere pene dîrze am pornit spre casă și am și ajuns pînă la următoarea unitate din rețeaua de restaurante. Vizibilitatea era din ce în ce mai redusă, stratul de zăpadă din ce în ce mai gros, începuse și viscolul, simțeam cum mercurul termometrului pătrunde tot mai adînc în membrele noastre. În schimb, înăuntru - o, înăuntru - era bine, o adevărată insulă familiară, avînd toată recuzita indispensabilă unor asemenea insule: mititei, telemea, măsline și roșii, vin fiert și țuică, dar mai presus de toate, o sobă fierbinte de teracotă. Întotdeauna am susținut că omul trebuie să ajungă la sobă.

Ne-am așezat la o masă, trecînd în revistă - și la modul activ - meniul amintit mai sus. După ce mi-am stors pantofii uzi leoarcă, scoțînd din ei o cantitate apreciabilă de zăpadă, i-am pus la uscat lîngă soba de teracotă.

...Nu știu cîți oameni din București au ajuns acasă în noaptea aceea desculți sau în șosete, fără pantofi ... Pot să afirm cu suficientă certitudine că nu mulți. Doar un ziarist maghiar din București, el singur a avut parte de o asemenea bravură. Pentru că pantofii de lîngă sobă mi-au dispărut! Dar de tot. Pe cînd ne-am trezit se oprise ninsoarea, iar locuitori insulei au plecat care-ncotro. Zăpada ne ajungea pînă la piept. Ne-am dus acasă cu o mașină de deszăpezit, un plug de zăpadă tras de un tractor.

De atunci încoace multe lucruri mi s-au furat, dar cred că șmangleala din acel martie '73 a fost cea mai palpitantă. (Dacă nu pun la socoteală cînd mi s-a furat piftia pusă pe balcon la răcit.)

Zece mese mititele

Strada Zece mese leagă piațeta de la Foișorul de Foc cu Calea Moșilor. Numele străzii sugerează probabil că aici sînt puține case, sînt puține mese. E mai frumos să li se spună așa decît vetre. Deseori trec pe strada Zece mese, nimic deosebit.

Lîngă Foișorul de Foc, în stația de autobuz, există o tarabă cu ziare. În timp ce vinde ziarele, Doamne ce cantitate imensă de gaze de eșapament inspiră vînzătorul! Tejgheaua e mare, în timp ce aștepți mijlocul de transport în comun poți să citești știrile cele mai importante din ziare. (Stimatule cititor, ai observat cît de multe știri conțin titlurile publicate în ziarele românești deasupra vinietei? încetul cu încetul vinieta va ajunge în partea de jos a paginii.)

Într-o zi m-a oprit vînzătorul de ziare și mi-a povestit trista sa istorie. Am aflat că locuiește pe strada Zece mese. ("Asta-i bine, înseamnă că stai aproape." "Îhîîî") îi spun că-mi place foarte mult numele străzii. "E adevărat - îmi răspunde, dar ar trebui deja să se cheme Nouă mese." "Dar de ce?" "Pentru că zilele trecute, de sub umbrarul din curtea casei mi-au furat masa din stejar masiv." "Ži-au furat-o?" "Da." "Și pe cine bănuiești?" "Păi, pe unii care au folosit-o pentru foc."

Dumnezeule, nici nu vreau să mă gîndesc cum se va numi în final această stradă.

Anamaria Pop
2000.05.28.

articolul în format *.pdf