Demény Péter
Mici și meci
În copilărie eram mai maghiari decît acum, cînd sîntem o adunătură de corcituri renegate.

Îmi amintesc de meciurile echipei Steaua (aș putea să mă exprim mai elegant, să vorbesc despre competiție, partide de fotbal dar nu, acestea nu erau partide, erau meciuri), ei bine, la meciurile echipei Steaua țineam întotdeauna cu adversarii, indiferent că era vorba de polonezi, de spanioli, de turci sau de finlandezi. Dar nici în asemenea situații nu puteai să faci oricui galerie, nemaivorbind cînd "ăștia" jucau cu echipa Honvéd sau MTK. Întotdeauna așa-i alinta bunicul meu, în timp ce, în pragul hemoragiei cerebrale fiind, se uita la televizor, pentru că jucătorii Stelei știau meserie, pe cînd maghiarii ...Détári știa, dar obosise deja în neputința urlătoare la cer a celorlalți.

În concluzie, una dintre definițiile maghiarului din Ardeal ar fi următoarea: maghiarul din Ardeal este acela care la meciurile de fotbal nu ține niciodată cu românii. Cel care încalcă această regulă, nu se va putea descotorosi niciodată de rușinea trădării. Unul dintre colegii mei de clasă a recunoscut într-un moment de inconștiență că el este fascinat de Hagi. Era cît pe aici să-l snopim în bătaie, apoi am renunțat. N-am vrut să ne murdărim mîinile cu un asemenea ticălos!
Această definiție nu este prea științifică, dar funcționează. Ești sau nu ești un bun maghiar (spre disperarea lui bunicul meu), în funcție de faptul că ții cu unii sau cu ceilalți. Cînd auzeam acest lucru mi se făcea inima cît un purice. Iarăși pierdusem un om, sîntem mai puțini cu unul, ce să-i facem... așa este maghiarimea. Înfrîngerea de la Mohács și iarăși Mohács...

S-au născut și alte definiții, unele dintre ele fiind valabile chiar și astăzi. Astfel este, de exemplu, aceea definiție conform căreia "noi" (maghiarii din Transilvania) vorbim mai frumos decît cei din țara-mamă (maghiarii din Ungaria). Ne știm păstra mai bine limba, tradițiile, totul. Și această afirmație conține o doză de paradox, pentru că în timp ce nu facem altceva decît să ne păstrăm valorile, plîngem că pierdem totul, că în curînd nu ne mai rămîne nimic, de altfel ne tot șicanăm fără întrerupere, pentru că nu-i așa? mereu asta era problema noastră, Muhi, Mohács, Trianon...
De altfel, era un bun maghiar ardelean - și continuă să fie - și acel cineva care cu tristețe în priviri, printre oftaturi reținute ascultă Cum se poate sau Biserica și școala. Acel cineva căruia i se înmulțesc oftaturile după un timp și dintr-o dată începe să hohotească, să-i curgă lacrimi reținute de altfel tot timpul, este cotat a fi mai ardelean chiar și printre maghiarii ardeleni. Fără doar și poate, cui îi plac poziile lui Reményik Sándor, nu poate fi un om rău. îmi amintesc de concursurile de recitări, unde singurul criteriu al premiului întîi era să se urle disperat că: Nu abandonați biserica / Biserica și școala... Răgușiți sau muți, dar copiii plecau fericiți acasă de la aceste concursuri. Cred că trei zile nu mîncau altceva decît miere de salcîm.

În sfîrșit, dar nicidecum în ultimul rînd, maghiar ardelean era și acel cineva care după o cantitate considerabilă de vin începea să cînte cum că Un mănunchi de secui se sfărîmă precum stînca ... sau cum că Acolo unde viuesc cele patru fluvii ...

Summa summarum: a fi maghiar ardelean a fost întotdeauna trist, și acest lucru așa a și rămas. Cel puțin conform definițiilor. Niciodată n-am auzit că-i maghiar ardelean cel care știe pe dinafară un text de Bajor Andor, care a auzit despre accidentul de muncă al colegului Toldi sau recită poeziile de dragoste ale lui Dsida Jenő. Un maghiar ardelean nu putea să-și permită să rîdă fără motiv, de parcă el n-ar fi trebuit să supraviețuiască faptului că trăiește în România.
Un maghiar ardelean își putea permite să fie vesel strict doar în ziua de 1 mai sau de 23 august, cînd, ieșind la iarbă verde în Hoia, pe Platoul Someșului sau în Pădurea Făgetului ... mînca mici cu muștar și cu o chiflă, potolindu-și setea cu cîte o halbă de bere. În asemenea situații se putea zîmbi, dar cu precauție.

La urma urmei era maghiar ardelean.

Anamaria Pop
2000.08.24.

articolul în format *.pdf