Kántor Zoltán
Cîteva probleme teoretice ale autodefinirii și autoorganizării
Antonela Capelle-Pogăcean analizează încercarea de autodefinire a minorității maghiare din România de după 1989, în cadrul teoretic al statului național român și al națiunii-mamă maghiare. Desigur, autoarea analizează și conotațiile istorice ale acestei relații semnalînd faptul că încercările de autodefinire nu sînt chiar de dată recentă, ci se încadrează într-un proces care a început după 1918. Problemele sînt aceleași, însă soluțiile depind de sistemul politic. În ce mă privește, voi reflecta asupra unor problemelor ridicate de acest studiu, dintre care cele mai importante le consider a fi relația dintre stat și națiune, respectiv cadrul interpretativ al minorității naționale. Chiar dacă problemele legate de autodefinire și autoorganizare sînt strîns legate între ele, din punct de vedere logic autodefinirea este primordială.

Voi începe cu problema teoretică a relației dintre stat și națiune. Este deja un loc comun să afirmăm că în acest spațiu, granițele statelor nu coincid cu cele ale națiunilor. De la formarea națiunilor moderne, aceasta constituie una dintre principalele probleme ale regiunii. Este falsă părerea conform căreia ele vor fi rezolvate de (eventuala) bunăstare economică. Trebuie să pornim de la ideea că problemele etnice/naționale vor influența încă multă vreme de-acum încolo politica regiunii, iar tot ce putem face - așa cum spune și Capelle-Pogăcean - este să "încercăm să trăim cu această situație".

Pentru a înțelege mai bine problema trebuie să avem în vedere formarea națiunilor și puterea organizatorică a principiului național. În cazul minorităților naționale trebuie să acordăm o atenție aparte modului de formare a minorității respective. În cazul în care hotarele națiunii nu coincid cu granițele statului, trebuie să facem distincție între autodefinirea națiunii culturale, respectiv a națiunii-stat. În această situație putem face apel la definiția dată de Benedict Anderson națiunii ca și comunitate imaginară. În definiția lui Anderson națiunea este o comunitate imaginară politică, delimitabilă și suverană. Această definiție poate fi desigur aplicată, cu cîteva ajustări, și minorităților naționale.

Relația dintre națiunea în sens etnocultural și minoritatea națională nu poate fi ignorată. În timp ce, conform definiției lui Anderson, înainte de 1918 națiunea maghiară era o comunitate politică imaginară, după 1918 acest lucru este valabil cel mult pentru cei rămași între granițele statului ungar. Putem afirma că toate elementele definiției sînt valabile pentru maghiarii care trăiesc pe teritoriul Ungariei, mai puțin termenul de "imaginar", deoarece numai o parte (majoritatea) dintre cei care aparțin comunității imaginare au rămas între granițele statale. De asemenea, putem considera că este satisfăcut criteriul necesar, dar nu și cel suficient.

Să vedem însă ce se întîmplă în cazul minorității naționale. Este ea oare, o comunitate imaginară politică, suverană și delimitată? Este imaginară, ca orice grup mai mare. Este delimitată, dar nu de limitele "imaginate", ci de granițele statale concrete, care limitează acest imaginar. De suveranitate însă, nici că poate fi vorba. Putem constata că granițele statelor determină și în continuare limitele comunității imaginare, putînd de aceea identifica trei tipuri de comunități imaginare. Prima este comunitatea imaginară etnoculturală ("maghiarimea" - totalitatea maghiarilor), a doua, comunitatea imaginară suverană din țara-mamă, iar a treia, comunitatea imaginară a minorităților naționale. În perioadele de după 1918, de fiecare dată trebuie analizată relația dintre acestea trei, în multe din cazuri ea putînd oferi explicații la diferitele discuții care apar pe marginea problemei naționale.

Problema națiunii nu este doar una teoretică, în diferite situații politice elita politică punînd accentul, conform intereselor sale, și pe diferite elemente constitutive ale autodefinirii. Szucs Jeno constata pe bună dreptate că "în perioada Monarhiei, conștiința istorică a claselor conducătoare maghiare era caracterizată prin utilizarea alternativă a două concepții: național-statală față de minorități, respectiv național-culturală față de politica de germanizare a Curții din Viena". Definiția națiunii, respectiv utilizarea acesteia nu este numai un concept de specialitate, ci în același timp și un instrument politic. Astfel, analizînd formarea, construirea națiunilor est-europene, putem constata cu surprindere cît de mult depinde această definiție nu numai de conjunctura politică, ci și de intențiile politice. În timp ce în Ungaria nu există minorități naționale care să formuleze un program politic, adică nu există minorități naționale care să susțină o politică de construire a națiunii, acest lucru nu poate fi spus și legat de minoritatea maghiară din România. La nivel teoretic, România nu își poate defini concepția națională în același cadru, fiindcă în acest caz, fie nu îi consideră pe românii din Republica Moldova ca fiind parte a națiunii române, fie trebuie să accepte că maghiarii din România sînt și ei parte a națiunii maghiare. În același timp, sub semnul concepției de stat național, minoritățile din România și românii din afara granițelor nu pot fi considerați concomitent ca parte a națiunii etnoculturale. Din motivele amintite, relația dintre națiune și stat trebuie analizată în funcție de conjunctura politică concretă a momentului.

Pe baza celor de mai sus putem risca afirmația că - indiferent de felul în care definim maghiarii din România și privind cu scepticism retorica oficială - autodefinirea maghiarilor din România este, pe de o parte, o funcție a situației istorice (stat român, națiune maghiară), iar pe de altă parte - și poate că acesta este lucrul cel mai important - maghiarii din România se consideră o entitate politică și socială independentă. Scopul declarat sau nedeclarat al acestei comunități este constituirea unei societăți independente și organizate după principiul național. Am pus accentul pe intenții fiind vorba despre autodefinire, ceea ce presupune automat și o imagine de viitor.

în această analiză nu voi discuta politica statului român, respectiv a celui ungar față de minoritatea maghiară din România, ea fiind prezentată de Capelle-Pogăcean prin mai multe exemple. Voi continua însă cu analiza autoorganizării minorității maghiare din România.

Schimbările care au loc sînt nu numai pe planul autodefinirii, ci și la nivelul autoorganizării. Acesta este momentul în care începe și instituționalizarea pe bază națională. Partidele minorităților naționale sînt în același timp partide politice și organizații sociale. Ca partid politic, ele participă la alegerile generale și locale întărindu-și astfel structura sa de partid. În paralel, acestea încearcă și organizarea propriei societăți ("imaginare"). Principala caracteristică a acestui proces o constituie formarea structurii instituționale pe baze etnice, cea care ne arată că linia de demarcație pe bază etnică este determinantă. Și dezbaterea pornită de studiul lui Molnár Gusztáv ridică tot problema liniilor de demarcație. Simplificînd puțin lucrurile, Molnár pune accentul pe liniile de demarcație teritorială, în timp ce partenerii de dezbatere consideră că demarcația etnică este mai accentuată. În această demers mă voi ocupa însă doar de linia de demarcație etnică.

Pornind de la modelul andersonian, aflăm și răspunsul la întrebarea: de ce dorește o minoritate națională să devină o comunitate politică suverană. În acest sens putem observa aspirațiile politice ale politicienilor și intelectualilor minorității naționale. Pe baza observațiilor anterioare putem afirma că obiectivele politicii minoritare pot fi formulate foarte simplu ca fiind acelea de creare a unor unități mai mici în cadrul țării (cu sublinierea că nu fac aici analiza problemelor legate de secesiune sau iredentism). Acceptăm ca teză fundamentală ideea că minoritatea dorește segregarea, în pofida tuturor retoricilor publice. Pot fi distinse două tipuri de segregare: segregarea teritorială, respectiv cea instituțională. În politica minorităților federalismul, autonomia, devoluția, descentralizarea administrativă primesc acum o importanță deosebită deoarece ele servesc la crearea unităților mai mici, în care minoritatea națională poate deveni majoritate (chiar dacă nu ca grup omogen), și în care, într-un fel sau altul, ea este cea care ia decizii. Prin aceasta ea se apropie mai mult de situația politică în care națiunea este condusă de lideri conaționali, ceea ce, după Ernest Gellner, reprezintă unul din scopurile naționalismului. Segregarea instituțională încearcă să constituie instituții independente (maghiare), fie prin desprinderea din sistemul instituțional statal existent (sau în cadrul acestuia), fie prin constituirea unor instituții noi. Prin urmare, crearea unor instituții ale căror funcționare să fie organizată de minoritate conform propriilor nevoi și idei. Desigur, aceasta observație este valabilă doar la nivel macrosocial, nu și la cel microsocial.

Putem deci delimita revendicările politice și juridice de crearea, respectiv întărirea societății etno-civile. Pe baza celor prezentate anterior se observă că în cazul grupărilor politice ale minorităților trebuie să delimităm partidul politic de organizația socială. Bineînțeles, în practică ele nu pot fi separate, dar din punct de vedere metodologic ne putem permitem o astfel de delimitare. Partidul minorității, ca partid politic, participă la viața politică a țării, pornește în alegeri, formează grup parlamentar și reprezintă interesele propriilor alegători. Tot ca partid politic urmărește și realizarea segregării teritoriale și instituționale amintite. Prin urmare, spre exterior realizează segregarea (cultură, națiune), iar spre interior are un rol integrator. Aceasta este funcția grupării politice a minorității ca organizație socială - de a construi societatea etno-civilă pe identitatea națională.

Trebuie să avem în vedere două procese, și anume, cel coordonat de sus și cel organizat de jos. Între organizațiile, instituțiile constituite sau coordonate de sus le-aș include pe cele care într-un fel depind de organele de conducere ale maghiarilor din România. Cele înființate de jos cuprind organizațiile formate independent de acestea. Desigur, chiar și aceste inițiative "civile" depind de multe ori de UDMR, în sens mai larg, sau de resursele din Ungaria. În acest sens abia dacă putem vorbi de o societatea civilă a maghiarilor din România. De aceea propun pentru analiză noțiunea de societate etno-civilă. Această societate civilă face parte din proiectul de constituire a sistemului instituțional maghiar din România, sau mai exact, al construirii națiunii maghiare din România. Scopul este formarea unei societăți paralele. Grupul de cercetători din Miercurea-Ciuc (Biró A. Zoltán) vorbește de o societate maghiară din România, ceea ce în interpretarea mea poate fi doar posibilul rezultat al acestei politici de construire a națiunii.

Aspectul interesant din punct de vedere teoretic este acela de a afla unde va conduce această construire a națiunii minoritare? în scopul clarificării cadrului de analiză trebuie să vedem dacă există posibilitatea ca o politică reușită de construire a națiunii să conducă la formarea unei națiuni de sine stătătoare. Va exista oare o națiune maghiară din România pe lîngă națiunea maghiară propriu-zisă? Sau să considerăm că Ungaria și minoritățile maghiare din țările vecine construiesc aceeași națiune în condiții diferite? Departe de mine intenția de a formula vreun răspuns la aceste întrebări, însă din punct de vedere metodologic trebuie ca ele să fie puse, în primul rînd pentru a formula mai modest problema și pentru a trata problema construirii națiunii doar ipotetic. Cu această precizare pot afirma deja că observațiilor mele empirice m-au condus la concluzia că trebuie analizate mecanismele de construire a națiunii.

în reflecțiile mele de mai sus am dorit doar să aprofundez unele probleme ridicate de studiul Capellei-Pogăceanu, avînd convingerea că analizele descriptive trebuie așezate într-un cadru teoretic. Autoarea ridică probleme fundamentale care, sper, vor duce în paginile revistei la o dezbatere fructuoasă.

Biroul de traduceri Robeni, Cluj
2000.08.24.

articolul în format *.pdf