Antonela Capelle-Pogăcean
Minoritatea maghiară din România: redefiniri identitare după 1989
1.
Pentru a-mi rezuma perspectiva asupra redefinirilor identitare în curs, în cadrul minorității maghiare din România după l989 îl voi cita pe Pierre Hassner, care scria recent: "Identitatea oricărui organism, individual sau colectiv, se constituie dintr-o negociere perpetuă între continuitate și schimbare (între fidelitate și reînnoire) și între el însuși și mediul său, între interior și exterior, între sine și ceilalți." în cazul minorității maghiare exteriorul, ceilalți sînt statul-națiune român și majoritatea română și, într-un alt registru, națiunea-mamă ungară. Chiar dacă metafora națiunii-mamă este o negație a alterității. Exteriorul este și Europa și, în zilele noastre, lumea globalizată. Chestiunea fidelității și a reînnoirii intersectează de asemenea problematica raportului față de tradiție și față de modernitate. Această tensiune între tradiție - fie ea și inventată! - și modernitate este astăzi cu atît mai intensă cu cît trăim într-o epocă de accelerare a mișcării, de accelerare a vitezei schimbărilor economice, sociale, culturale etc. Reperele noastre de stabilitate se clatină.

Complex și instabil, acest context care apasă asupra definirilor identităților naționale este astăzi mai degrabă favorabil negocierii și gestionării pașnice a relațiilor dintre România, minoritatea maghiară și Ungaria. Mult mai favorabil decît cel din perioada interbelică și cel din perioada comunistă. O dată cu intensificarea radicalismelor de dreapta și a mișcărilor revizioniste, perioada interbelică a trădat frumoasele promisiuni ale noii ordini mondiale imaginate de Wilson. Lumea bipolară de după război a favorizat în Est soluțiile pasagere, autoritare. Astăzi, contextul internațional, contextul european este diferit.

2.
Cîteva cuvinte acum despre trecut. Nu voi evoca aici durata lungă, timpul imobil al lui Braudel, ci numai - și rapid - durata medie, timpul care respiră.

Minoritatea maghiară din România s-a născut, dacă se poate spune așa, în momentul unirii Transilvaniei cu România, în momentul Trianonului. Trianonul este un moment binecuvîntat al istoriei naționale române, dar este o tragedie națională pentru unguri. Motivele acestui fapt sînt suficient de evidente pentru a nu trebui să se mai insiste asupra lor. Voi reaminti doar că acest eveniment se înscrie într-o serie deschisă prin înfrîngerea de la Mohacs în fața turcilor în 1526, înfrîngere care a împărțit Ungaria în trei părți și a suprimat pentru 150 de ani statul ungar a cărui continuitate a fost păstrată de principatul Transilvaniei. șocul din 1920 reactualizează un imaginar al dispariției. Filosoful german Herder profetizase dispariția limbii maghiare înghițită într-o mare slavă. Printre tentativele de răspuns la acest traumatism, două sînt cele care au cîntărit mai mult asupra reprezentărilor identitare între cele două războaie mondiale. Una este cea a elitelor conservatoare și neo-conservatoare maghiare care conduc țara pe parcursul acestei perioade. Ele resping ca injustă noua ordine creată la Versailles și la Trianon, respingere care este consensuală în Ungaria epocii. Toți cer revizuirea frontierelor, dar conturul, dimensiunile teritoriului reclamat deosebesc diferitele curente politice. În ceea ce privește elitele conservatoare, ele rămîn atașate idealului Ungariei întregi - chiar dacă sînt avute în vedere compromisurile teritoriale. Ele rămîn atașate idealului Ungariei istorice, Ungariei nobiliare, Ungariei ca primus inter pares în Bazinul Carpatic. Ideologia superiorității culturale maghiare este dezvoltată în anii '20 de către ministrul culturii și educației de atunci, contele Klebelsberg. Ea reafirmă unitatea culturală a maghiarilor din Ungaria și din statele succesoare. Discursul acesta conservator este dominant din punct de vedere politic în epocă. Printre răspunsurile alternative, cel elaborat de către scriitorii populiști la începutul anilor '30 va avea un impact important asupra autopercepției ungare. Acest curent populist este politic eterogen, căci recrutează adepți de la extrema dreaptă, trecînd prin centru, pînă la extrema stîngă. El redefinește identitatea ungară într-un sens etnic și se delimitează de viziunea Ungariei Mari. Mai degrabă decît nobilul, personajul său simbolic este țăranul, la unii chiar țăranul aristocrat. Națiunea ungară este astfel definită în termeni etno-culturali, ea cuprinzînd deci și minoritățile maghiare. Ea este o mică națiune central- sau est-europeană care trebuie să se solidarizeze cu vecinele sale, și acestea, la rîndul lor, tot mici națiuni țărănești, pentru a face față marilor puteri. În cadrul acestei grupări, națiunea ungară este chemată totuși să păstreze un rol conducător. Renașterea acestei națiuni anemiate după război și după Trianon este așteptată, deci, de la lumea țărănească.

Unde se situează maghiarii din România față de aceste discursuri ungare? Printre ei, diferențierea politică este mai puternică decît în Ungaria lui Horthy, care dezavua curentele democrat-liberale, și curentele de stînga și de extremă stîngă. În Transilvania (luată în sensul larg, cuprinzînd Maramureșul, Crișana și Banatul), ungurii sînt conservatori, liberal-democrați, socialiști și marxiști. Totuși, începînd din 1923 este valorizată și unitatea etnică. Conservatorii și stînga - cu excepția social-democraților și a comuniștilor - se reunesc în cadrul unui singur partid, Partidul Național Maghiar. Conservatorii sînt dominanți în această formațiune. Discursul lor este defensiv și legalist. El se sprijină în principal pe angajamentele luate de către România în tratatul minorităților semnat în 1919 și apără drepturile la autonomie (culturală, teritorială) ale maghiarilor, care în 1920 constituie ceva mai mult de 30% din populația Transilvaniei. Obiectivul conservatorilor este acela de-a apăra pe cît posibil pozițiile maghiarilor în economie și cultură, de a apăra instituțiile tradiționale, religioase ungurești, în așteptarea unei intervenții din afară care să schimbe raportul de forțe în favoarea lor. Trianonul nu putea fi decît provizoriu.

Un al doilea tip de discurs este elaborat de pe poziții de stînga sau liberale. El este mai democratic decît primul și dovedește un puternic interes pentru popor, definit, la unii, ca un popor de țărani, la alții, mai mult ca un popor de cetățeni. În orice caz, este un popor delimitat printr-o frontieră lingvistică, este minoritatea maghiară (care reunește etnicii maghiari, dar și evreii maghiarizați). Minoritatea este chemată să se reînnoiască, să se auto-organizeze. În anii '20, scriitorii transilvaniști au contribuit puternic la elaborarea acestui discurs. Ei au început prin a reclama un statut de autonomie pentru Transilvania. În virtutea trecutului său, provincia trebuia să fie administrată în parteneriat de către cele trei popoare (români, unguri și saxoni) care coabitaseră aici de secole, spuneau ei. Ea trebuia să fie autonomă în sînul României, dar trebuia în același timp să se distanțeze și de Ungaria neo-conservatoare a lui Horthy. Tema superiorității ungare este, după cum se vede, absentă din acest discurs transilvanist care idealizează trecutul regiunii. Dar speranțele de acces la autonomia provinciei se spulberă în anii '20. În afara proiectelor legate de o Transilvanie autonomă, acești scriitori definesc o identitate maghiară specifică, o identitate maghiară transilvană. Specificitatea este fondată pe istorie, pe coabitarea cu alte popoare în același spațiu, pe relația aparte cu o anume geografie. În prezent, ea este hrănită de constrîngerile legate de statutul minoritar. Evident, această specificitate nu neagă maghiaritatea. Dar ea trebuie să permită ungurilor din România să se imagineze ca o comunitate autonomă. În sfîrșit, transilvaniștii atribuie un rol important intelectualilor aparținînd minorității, care au datoria de a rămîne alături de comunitatea lor, de-a refuza soluția facilă a emigrării spre Ungaria. Ei elaborează astfel o morală a rezistenței. Această temă a responsabilității intelectualilor, în sens mai larg, a responsabilității individului față de minoritatea în care s-a născut va fi recurentă în dezbaterile maghiare din România. Ea va fi foarte prezentă și în anii '80 și '90. Din mai multe motive, acest discurs transilvanist își pierde suflul în anii '30. Nașterea unei noi generații de intelectuali maghiari de stînga în România, formați în sistemul educațional românesc, care refuza o idealizare a raporturilor interetnice, își are și acesta rolul său. Accentul pus pe specificitatea identității ungare transilvane este abandonat. Unitatea națiunii etno-culturale este revalorizată. Această dinamică interioară este puternic influențată de creșterea unui naționalism radical în România, mai ales odată cu mișcarea legionară. Ea reflectă de asemenea întărirea radicalismului de dreapta în Ungaria. Întărirea puterii Germaniei revizioniste contribuie și ea la acest fenomen.

Trebuie subliniat, într-adevăr, că în chiar momentul apariției sale, la începutul anilor '20, discursul transilvanist este într-un puternic decalaj față de ambianța românească, elitele românești fiind angajate în construcția statului național. Modelul lor de stat este modelul francez, iacobin, centralizat. Definiția pe care ele o dau națiunii este în schimb cea a Kulturnation germane. Minoritățile apar ca niște corpuri străine în sînul națiunii. Elitele liberale angajează după 1918 politici de centralizare și de omogenizare ale unui spațiu național pe care îl simt amenințat de iredentismul vecinilor - Ungaria și U.R.S.S. - și de presiunile centrifuge ale minorităților, adică 28% din populație. În plus, acest spațiu național este slăbit de revendicările locale și regionale, mai ales în Transilvania. Elitele burgheze românești ale provinciei sînt pe undeva perdantele acestei politici de centralizare dusă de național-liberali în anii '20. Totuși, parteneriatul cu transilvaniștii unguri este exclus în acest moment din multiple motive. Amintirea umilințelor suportate sub dominația maghiară pînă în 1918 rămîne încă vie. Mai mult, burghezia românească din Transilvania dorește să-și întărească pozițiile față de maghiari în cîmpurile economic și cultural. Aceștia au pierdut hegemonia politică și și-au văzut pozițiile economice slăbite după reforma agrară din 1919. Dar marile orașe transilvănene rămîn niște orașe maghiarofone, cu excepția zonei Banatului, unde limba dominantă din spațiile urbane este germana. Ponderea economică a ungurilor, a evreilor și a germanilor rămîne, totuși, importantă pînă în anii '30. Există, deci, un consens între elitele românești din Transilvania și cele din Vechiul Regat în ceea ce privește urmărirea mobilizării naționale, în special antimaghiare.

Modul în care se articulează relația în triunghiul Ungaria - România - minoritatea maghiară în perioada interbelică duce, după cum s-a văzut, la definirea în termeni etnici și istorici a identității minorității maghiare. Minoritatea se identifică cu națiunea etno-culturală și/sau istorică maghiară a cărei unitate este pusă în valoare. Tratamentul pe care i-l rezervă statul român nu-i favorizează integrarea politică în România, ci dimpotrivă. Alipirea Transilvaniei de Nord la Ungaria în 1940, atrocitățile comise în timpul războiului și de o parte și de alta adîncesc mai mult traumatismele celor două părți.

În perioada comunistă, relația în triunghiul Ungaria - România - minoritate suferă importante schimbări.
Instalarea comunismului produce o ruptură fizică - frontierele sînt greu de trecut -, dar și politică, economică și, într-o anumită măsură, simbolică, între minoritatea maghiară din România și națiunea-mamă. Această distanță nu rămîne stabilă, ea se mărește sau se micșorează în funcție de circumstanțele politice. Revoluția ungară din 1956 trezește solidaritatea etnică la maghiarii din Transilvania: intelectuali, studenți din Cluj, din Timișoara își manifestă simpatia pentru insurgenți. Perioada care urmează mărește, în schimb, distanța. Unul dintre efectele orientării naționaliste a autorităților comuniste române, începînd de la sfîrșitul anilor '50, este suprimarea instituțiilor maghiare create la puțin timp după instalarea noului regim (Regiunea Autonomă, Universitatea "Bolyai"), conform directivelor politicii staliniste a naționalităților. Cît despre industrializarea masivă care demarează în acest moment, ea modifică harta etnică a Transilvaniei. Ponderea demografică a maghiarilor scade în spațiul transilvan (se trece de la 30% în 1920 la 20% șaptezeci de ani mai tîrziu) și această mișcare este mult mai spectaculoasă în orașele mari. Ungaria, autoritățile de la Budapesta nu reacționează public la aceste răsturnări. Caracterul național al Revoluției din 1956, dimensiunea sa antisovietică interzice regimului Kádár instrumentalizarea sentimentului național. Elitele politice și intelectuale maghiare din România nu pot, deci, să conteze pe sprijinul Budapestei în confruntarea cu comuniștii români. Situația se schimbă puțin după 1968 cînd Ceaușescu îi momește pe maghiari cu ideea unui contract. Unii intelectuali maghiari denunță public o declarație adoptată de Uniunea Scriitorilor din Budapesta care proclama dubla apartenență a literaturilor minorităților maghiare, atît la cultura statelor a căror cetățenie o aveau, cît și la cultura maghiară. A afirma autonomia culturii maghiare din România înseamnă, în aceste împrejurări, un legămînt de fidelitate față de statul român și guvernanții săi, care, în schimb, par a-și lua angajamentul de a lasă mînă liberă elitei maghiare în gestionarea afacerilor culturale ale minorității. Ungurii obțin crearea unui nou săptămînal cultural, A Hét. În aceeași perioadă este fondată editura Kriterion. Televiziunea și radioul își măresc timpii de emisie pentru programele în limba maghiară. Cultura maghiară din România cunoaște atunci o perioadă de înflorire. Un neo-transilvanism se afirmă cu putere. El apără specificitatea și demnitatea culturii maghiare din România. În același timp, produse culturale din Ungaria - muzica rock, pop, de exemplu - capătă o difuzare destul de largă în sînul minorității ungare. Dar această stare de grație nu durează mult, întărirea controlului ideologic, reducerea subvențiilor în cultură lovesc din plin instituțiile maghiare începînd cu a doua jumătate a anilor '70. Ceaușescu afișează ca obiectiv constituirea națiunii socialiste, a poporului unic muncitor, care își are rădăcinile într-un trecut dacic. Aceste proiecte nu lasă loc diferențelor culturale. Ele fac dificilă creația culturală românească și atacă puternic cultura maghiară din România, fragilizată deja de statutul său minoritar. În fața acestor ofensive, elitele culturale ungare aleg în majoritatea lor replierea în jurul tradițiilor, apărarea arhaismului, a folclorului. Numeroși intelectuali părăsesc România pentru a se instala, în cea mai mare parte, în Ungaria. De altfel, în 1988, începe o dezbatere pe tema legitimității acestei alegeri care este criticată în mod public de către scriitorul populist Csoori Sándor din Ungaria. După faza neo-transilvanistă de la sfîrșitul anilor '60 și începutul anilor '70, ultimul deceniu al comunismului este caracterizat printr-o triplă mișcare: revalorizarea legăturilor etno-culturale între minoritate și Ungaria vecină, în același timp națiune-mamă și loc al unei prosperități refuzate maghiarilor din Transilvania; a doua mișcare - replierea defensivă în jurul tradiției; a treia mișcare minoritară - refuzul acestei replieri. Ca mărturie a acestui refuz stau tentativele vizînd reformularea problematicii minoritare în limbajul drepturilor omului, cum este cazul samizdatului "Ellenpontok" ("Contrapuncte"), a cărui figură de frunte a fost, între 1981 și 1983, Szőcs Géza. O altă expresie a acestui refuz sînt încercările de analiză a stării reale a minorității în cercuri intelectuale, cum ar fi cercul Limes, grupul de antropologi din Miercurea-Ciuc etc.

Revalorizarea solidarității etnice între Ungaria și minoritatea maghiară se datorează și unei evoluții a opiniei în Ungaria. Autoritățile comuniste din Budapesta se plasează pînă la sfîrșitul anilor '80, cel puțin la nivel oficial, pe poziții internaționaliste. Începînd din anii '60, Kádár și-a construit legitimitatea pe reformele economice și pe slăbirea controlului ideologic. Între anii 1970-1980, societatea maghiară se modernizează. Este o modernizare fără modernitate, pentru a relua formula lui Ralf Dahrendorf, din moment ce societatea este privată de libertăți politice, și libertățile sale economice sînt destul de restrînse. Dar Ungaria devine "baraca cea mai veselă a lagărului comunist". Această formulă rezumă bine autopercepția colectivă a ungurilor, ea relevînd mîndria națională a unei Ungarii kadariste care se percepe ca fiind țara cea mai occidentalizată din lagărul sovietic. Formula indică astfel ascendentul dobîndit de către identificarea stato-națională asupra identificării națiunii culturale. Totuși, în același moment, începînd din anii '70, minoritățile, ungurii din România în special, revin în atenția opiniei maghiare. La originea acestor reveniri este un grup de scriitori, moștenitori ai populiștilor din perioada interbelică. Ei trag semnalul de alarmă și dezvăluie degradarea condițiilor de existență ale culturii maghiare din România, închiderea școlilor maghiare, suprimarea revistelor ungurești, exprimîndu-și neliniștea din cauza declinului demografic al maghiarilor din Transilvania. În anii '70, tineri din Ungaria redescoperă Transilvania, atrași de arhaismul și autenticitatea peisajelor sale, a oamenilor săi. Unii intră în rețele care aduc ajutoare - alimente, medicamente, cărți - maghiarilor transilvăneni. Pe măsură ce naționalismul regimului Ceaușescu se înăsprește, pe măsură ce situația economică a României se înrăutățește și proiectele de sistematizare a satelor sînt făcute publice, migrarea spre Ungaria se intensifică. Reflectoarele sînt atunci fixate pe minoritate. O parte din populația maghiară se mobilizează din solidaritate etnică. Intelectuali proveniți din cercurile liberale ale opoziției democratice se indignează mai mult de violarea drepturilor omului. Acest reviriment profită de asemenea de o schimbare pe plan internațional, deoarece chestiunea minorităților revine în mod recurent pe agendele reuniunilor C.S.C.E. În a doua jumătate a anilor '80.

3.
Căderea regimului comunist inaugurează pentru minoritatea maghiară o perioadă marcată în același timp de continuități și de rupturi. Se poate observa o primă similitudine cu perioada interbelică, și anume valorificarea unității etnice a ei. Atunci, Partidul Național Ungar era singurul reprezentant politic al ungurilor din România. Astăzi, același rol este îndeplinit de către UDMR Constituită încă din decembrie 1989, UDMR a jucat un rol important în construirea democrației în România. Ea a articulat și adus pe scena politică revendicările maghiarilor, le-a făcut cunoscute majorității, le-a discutat și a încercat să le negocieze cu elitele românești. Chiar dacă bilanțul său este moderat, negocierea politică este întotdeauna preferabilă confruntării violente, de stradă. UDMR Și-a stabilit de asemenea misiunea de a organiza comunitatea maghiară din România, de a crea un cadru instituțional care să-i lărgească autonomia. Ea apare ca un reper central pentru autoidentificarea ungurilor și formulează ideologiile identității. În 1992, unul dintre sloganele sale electorale era: "Să ne asumăm propria identitate!". În luna octombrie a aceluiași an aleșii săi depuneau jurămîntul de fidelitate față de minoritatea maghiară. Ceremonia era organizată în biserica romano-catolică din Cluj. Toate bisericile ungurești participau la acest ritual care punea în scenă unitatea în jurul valorilor tradiționale ale comunității maghiare. Inițiativa venise de la grupul numit "al radicalilor". Cu cîteva ore înainte, președintele Domokos și președintele de onoare Tőkés, schimbaseră replici violente. Obiectul dezacordului era felul în care trebuiau apărate drepturile maghiarilor din România. Trebuia oare întărit discursul autonomist cu riscul unei ruperi a dialogului cu românii (mai ales cu Opoziția din acel moment) sau trebuia adoptat un ton mai temperat al revendicărilor și continuat dialogul? Această interogație devenită ulterior recurentă apărea puțin după alegerile legislative din România din septembrie 1992, marcate de ascensiunea partidelor naționaliste, P.U.N.R., P.R.M. Și P.S.M. Ritualul trebuia să facă uitate disensiunile și să reafirme, prin simboluri puternice, unitatea. El se adresa în egală măsură statului român, invitat să ia în seamă revendicările acestei minorități puternice prin coeziunea sa internă, dar și Ungariei, care sub guvernarea Antall încuraja discursul de afirmare identitară a maghiarilor. Prin simbolurile alese, ritualul proiecta imaginea unei comunități fidele tradițiilor sale, repliată pe propriile instituții, între care Biserica ocupa un loc de prim ordin. Această reprezentație simbolică dădea iluzia stabilității. Or, opt ani după această punere în scenă, și zece ani după căderea comunismului, impresia care se degajă din cîmpul minorității este mai degrabă de mișcare, de instabilitate.

Să luăm mai întîi în considerare relațiile ungaro-ungare. Ele influențează, după cum s-a văzut deja, percepțiile identitare ale minorității ungare din România. Aceste relații sînt asimetrice, pentru că ele nu angajează doi parteneri egali. Partenerul puternic al cuplului este Ungaria. În 1990 Ungaria democratică și-a revizuit Constituția pentru a înscrie în cadrul ei principiul responsabilității Republicii Ungare față de minoritățile maghiare din țările vecine. Ea s-a redefinit astfel ca națiune-mamă. Dar națiunea-mamă post-comunistă are relații mult mai complexe, cîteodată contradictorii, cu minoritățile, comparativ cu națiunea-mamă din perioada interbelică. Mai întîi, Ungaria post-comunistă, Ungaria de astăzi, nu este nici iredentistă, nici revizionistă. Există voci care recomandă revizuirea frontierelor existente, dar ele sînt minoritare în interiorul Ungariei. Sînt probabil ceva mai numeroase în rîndul emigranților din America, Canada, Australia, dar capacitatea lor reală de a aduce prejudicii este foarte redusă. În schimb, există un consens în sînul clasei politice în ceea ce privește necesitatea de a susține maghiarii dinafara frontierelor, pentru ca ei să poată să-și apere în mod liber identitatea. Dar modalitățile, conținutul acestui sprijin divizează elitele politice de la Budapesta. Fiecare schimbare de majoritate parlamentară a antrenat modificări ale politicilor față de minorități. Pe plan simbolic, declarațiile de investitură ale celor trei prim-miniștri, Antall, Horn și Orbán au transmis mesaje diferite, chiar divergente. Antall, se declara primul-ministrul de suflet a 15 milioane de unguri, însuflețind astfel minoritățile maghiare - în special pe cea din România - în identitatea lor etno-culturală ungară. El a continuat procesul de apropiere ungaro-ungar, amorsat în ultimii doi-trei ani ai comunismului. Ambiția sa era de a amplifica această mișcare, de a reconstitui unitatea culturală a națiunii ungare. Dar Antall nu a dat dovadă de prea multă empatie pentru sentimentele și sensibilitățile vecinilor. Venirea la putere a lui Gyula Horn a marcat ruptura cu această politică ofensivă. Horn s-a declarat prim-ministrul a 10,5 milioane de unguri, simțindu-se însă responsabil de soarta minorităților maghiare. Maghiarii din România, care apreciaseră politica inaugurată de Antall, au fost profund dezamăgiți de revenirea ex-comuniștilor la putere în Budapesta. Ei au trăit sentimentul abandonării lor: nu puteau să conteze decît pe ei înșiși. Atrasă de Europa, Ungaria lui Horn le părea că dă înapoi. În realitate, sosirea socialiștilor și a liberalilor la guvernare, în 1994, a fost mai degrabă însoțită de o redefinire a priorităților politicii externe ungare decît de o abandonare a minorităților. Integrarea europeană și euro-atlantică a devenit prioritatea priorităților, urmată de ameliorarea relațiilor cu vecinii - condiție a integrării - și apărarea minorităților maghiare. Această schimbare a influențat de asemenea relațiile guvernului ungar cu UDMR Între 1993 și 1996, Uniunea își dezvoltase structurile organizatorice de tip umbrelă, adunînd majoritatea instituțiilor minorității. Astfel, ea s-a dotat cu un președinte, un "mini-parlament" (Consiliul Reprezentanților Uniunii) și un guvern (Biroul Executiv). A elaborat programul autonomiilor, definind trei tipuri ale acesteia: personală, culturală și teritorială. Respins de partenerii săi români din Opoziție, acest program a fost susținut de guvernul Antall. Venirea guvernului Horn a schimbat însă datele problemei. Pentru a apăra minoritățile, echipa Horn a avut o abordare mai tehnică și s-a sprijinit mai mult pe normele internaționale, e adevărat, mai puțin generoase comparativ cu anumite revendicări ale maghiarilor din România. În septembrie 1996, în momentul semnării tratatului bilateral între Ungaria și România, UDMR s-a găsit izolată. Primul ministru Horn a semnat tratatul în ciuda protestelor Uniunii, care era nemulțumită de textul tratatului, considerat restrictiv în materie de drepturi ale minorităților. Schimbarea majorității parlamentare din 1998 la Budapesta a modificat din nou abordarea relațiilor ungaro-ungare. Mai puțin ofensivă față de vecini decît guvernul Antall, echipa condusă de Viktor Orbán a reafirmat (sacralizînd-o) unitatea culturală a națiunii ungare. În momentul investiturii sale, el a amintit că frontierele de stat nu coincideau cu cele ale națiunii culturale. Instituționalizarea raporturilor ungaro-ungare a făcut progrese în ultimul timp. Crearea Conferinței Permanente Ungare, reflecția angajată asupra legilor statutului care trebuie să definească drepturile specifice pentru maghiarii din afara frontierelor - în mod deosebit dreptul la educație, la protecție socială și la muncă în Ungaria - dovedesc această nouă abordare. Ea ridică, totuși, numeroase probleme, și este puternic criticată de Opoziția din Ungaria. Fără a mai intra în detalii, voi aminti doar că acest nou mod de a concepe chestiunea încearcă, printre altele, să răspundă neliniștilor minorităților, care se tem să nu fie izolate din nou de Ungaria, după ce aceasta se va fi integrat în Uniunea Europeană, în Spațiul Schengen. Decizia Bruxelles-ului de a începe negocierile de aderare cu România îndepărtează, cel puțin pentru maghiarii din această țară, ipoteza unei izolări. Chiar dacă ritmurile de integrare vor fi foarte diferite, Ungaria avînd un avans considerabil.

Aceste tensiuni, aceste revirimente dezvăluie complexitatea relațiilor între Ungaria și minoritatea maghiară din România. O complexitate a politicii la nivel înalt, dar și complexitate socială în general. Este adevărat că după căderea comunismului, contactele personale, contactele instituționale între maghiarii de ambele părți ale frontierei s-au intensificat. Universități, școli, mass-media, oameni de afaceri dezvoltă proiecte comune. Regionalizarea economică, care se constată peste tot, în Europa, în America sau în Asia, favorizează în cazul de față o anumită reintegrare ungaro-ungară. Dar acesta nu este decît un aspect al realității complexe la care ne referim. Multiplicarea contactelor nu a întărit sentimentul solidarității etnice. În Ungaria, acesta cunoaște un recul după faza regăsirii entuziaste de la sfîrșitul anilor '80. Așa se face că maghiarii din România sînt calificați drept români sau tratați ca niște rude sărace în Ungaria. Se poate observa că basarabenii nu sînt cu mult mai bine văzuți în România. Pentru a reveni la Ungaria, o cincime din populația ei nu-i consideră pe maghiarii din România ca unguri adevărați. Or, 67,3% dintre "străinii" stabiliți în Ungaria între 1990 și 1997 sînt maghiari din România.

Imaginea Ungariei în cadrul minorității maghiare ilustrează de asemenea această complexitate. Antropologii (în special Biró Zoltán din Miercurea-Ciuc) au arătat că această imagine are două dimensiuni, una oficială, transmisă prin mass-media, oamenii politici, etc.., pozitivă, și cealaltă, informală, mai degrabă negativă. Imaginea pozitivă este imaginea unei Ungarii mai moderne, mai apropiate de Europa, mai dezvoltate. Imaginea negativă este cea a unei lumi în care solidaritatea comunitară, valorile tradiționale - națiunea, familia, de exemplu - și-au pierdut din importanță, fiind înlocuite de valorile modernității, ale individului etc. Un intelectual secui, Vilmos Tánczos, vorbea despre mitul decolorat al Transilvaniei în ochii ungurilor din Ungaria, mai interesați de Bursa din Viena decît de trecutul acestei provincii. Pe scurt, intensificarea contactelor a condus de asemenea la descoperirea diferențelor, iar unitatea culturală și-a revelat clivajele. Aceste diferențe asumate hrănesc conștiința unei identități ungare specifice maghiarilor din România. Unele anchete sociologice au confirmat această tendință. Identificarea "patriei" variază de la o anchetă la alta. Unele indică faptul că o majoritate a maghiarilor desemnează drept patrie a lor românia, alții dezvăluie identificări cu niște patrii mai mici, Transilvania concurînd cu regiunea de reședință. Dar în toate aceste anchete, Ungaria nu este aproape deloc identificată drept patrie. Se observă deci o anumită autonomizare față de Ungaria. Aceasta nu înseamnă, evident, că modelul unguresc este respins; el îi atrage puternic ca model de dezvoltare mai ales pe tineri. Dar în același timp și respinge. Se poate observa, în sfîrșit, că dacă tendința dominantă în sînul minorității a fost, după 1989, de a imagina raporturile cu Ungaria dintr-un unghi colectiv, de o vreme încoace asistăm, mai ales printre tineri, la o redefinire a acestor raporturi, dintr-o perspectivă centrată pe individ. Se trece de la raporturile de tip "noi", ungurii din România, și "ei", ungurii din Ungaria, la raporturi de tipul "eu"-"ei" . Sînt asfel valorizate demersurile individuale. De exemplu, tineri unguri din Transilvania încearcă să-și finanțeze ei înșiși studiile în Ungaria, fără a apela la fundațiile maghiare din Transilvania sau la bursele statului ungar. Ei încearcă să-și găsească un rost în Ungaria prin alte mijloace decît invocarea etnicității.

Rezumînd, unitatea culturală ungară din perioada interbelică nu mai există, dar nu este vorba, totuși, de o ruptură, ci de instabilitate și de dinamică în relațiile ungaro-ungare. Ungurii din Ungaria se găsesc, și ei, într-o situație de oscilație identitară : identificare stato-națională, identificare etno-culturală, identificare supra-națională, europeană, care toate se ating și se ciocnesc.

Să vedem acum raporturile minorității față de statul român și față de majoritatea românească. Aceste raporturi sînt, la rîndul lor, complexe, și suscită în sînul minorității atitudini defensive și atitudini ofensive, legate de competiția între unguri și români în Transilvania. Sub presiunea internațională, dar și sub efectul democratizării, situația minorității s-a ameliorat în acești ultimi zece ani. Nașterea unui spațiu public unguresc, desigur, imperfect, crearea unor instituții ungurești, dezvoltarea sistemului educațional în limba maternă, diversificarea mass-mediei în maghiară, sînt tot atîtea semne ale acestei evoluții pozitive. Ea a fost lentă și foarte incertă pînă în 1996, perioadă dominată de persistența puternică a retoricii naționaliste românești care a instrumentalizat spaimele și fantasmele pierderii Transilvaniei. Trebuie să recunoaștem că reapariția chestiunii maghiare, mobilizarea în jurul UDMR, au șocat o parte din populația românească. Înainte de 1989 li se explicase românilor că problema naționalităților era rezolvată. Reactualizarea sa în primele săptămîni ce au urmat căderii regimului comunist a provocat un puternic disconfort. Cu atît mai mult cu cît populația românească era destabilizată deja de deschiderea spre lume după o perioadă de închidere și izolare. Chestiunea maghiară a făcut mai dureroasă problematizarea identității românești. A se întreba despre locul cuvenit maghiarilor în statul român însemna, și continuă să însemne, a se întreba despre propriul stat-națiune. Este el oare statul tuturor cetățenilor săi, cu diversitatea lor culturală, sau este mai degrabă statul națiunii etnice române?

Oricum, formarea în 1996 a coaliției cuprinzînd în cadrul său UDMR a permis progrese importante în domeniile învățămîntului în limba maghiară, a folosirii limbii materne în administrație, a inscripțiilor bilingve, și mă opresc aici. Totuși, coaliția nu și-a îndeplinit promisiunile, ea nu a dus la bun sfîrșit o veritabilă revizuire a politicii față de minoritatea maghiară, după cum nu a reușit să avanseze suficient nici în modernizarea statului. Or, cele două sînt legate. Dezbaterile asupra universității maghiare au arătat că atitudinile naționaliste - fie ele etno-naționaliste sau etatiste - și inerțiile concepțiior despre stat marcau spiritele, inclusiv în sînul partidelor democratice și în cîmpul intelectual. Se constată astfel, la zece ani după căderea comunismului, că traumatismele trecutului - și relațiile româno-ungare sînt încărcate de aceste traumatisme -, la fel ca și instrumentalizarea lor politică, inerțiile, ca și improvizațiile pripite - și amintesc aici ca exemplu doar soarta tristă a Universității Petőfi-Schiller - fac ca progresul spre o soluție durabilă în chestiunea ungurească să fie foarte dificil. Cu atît mai mult cu cît politicile trebuie să țină cont de presiunile unei societăți încă foarte puțin modernizate. Marcat de dificultățile economice, de sărăcie, cadrul general al negocierii între elitele românești și cele maghiare nu facilitează nici el această negociere și, îndeobște, nu favorizează nici recunoașterea calmă a diversității culturale. Cooptarea UDMR la guvernare a însemnat începutul evoluției spre modelul democrației consensuale, în care reprezentanții minorităților participă activ la elaborarea politicilor care-i privesc. Dar această evoluție este astăzi blocată, viitorul său depinzînd în special de rezultatele viitoarelor alegeri legislative. Cu alte cuvinte, și în această privință ne aflăm într-o situație de oscilație, de incertitudini. Este fals să se vorbească de continuarea unor politici elaborate de asimilare, așa cum fac cercurile radicale maghiare, dar este tot atît de fals să se vorbească de un model românesc de soluționare a problemei etnice. Numai dacă nu cumva îl comparăm cu modelul negativ prin excelență, modelul iugoslav. Este, în schimb, un motiv de satisfacție inițierea unui dialog - chiar dacă nu au fost încă evocate chestiunile de principiu - care se speră că va continua.

Aceste remarci mă conduc la următoarea constatare: perioada post-comunistă nu a redus fractura etnică în România. Identitatea maghiară din România se alimentează din diferențele asumate față de națiunea-mamă ungară, dar și din diferențele afirmate față de majoritatea românească. Unele dintre aceste diferențe sînt fondate pe durata lungă, altele trimit mai degrabă la durata medie și scurtă, la competiția dintre unguri și români în cadrul statului român. Dincolo de aceste diferențe subliniate, se poate observa și o apropiere a culturilor - în sensul antropologic al cuvîntului cultură - sub presiunea acelorași modele consumiste, a acelorași constrîngeri economice. Mai mult, coabitarea în timp cu românii a influențat cultura și limba maghiară, și invers. Limba maghiară din Transilvania se distinge de limba maghiară din Ungaria, nu numai printr-un mai puternic arhaism, ci și printr-un anumit număr de românisme. Aceste apropieri și influențe reciproce nu reduc, totuși, nici printre români, nici printre maghiari, sentimentul de a fi diferit. Freud vorbea, în legătură cu acest lucru, de narcisismul micilor diferențe. În orice caz, politicile menite să organizeze coexistența pașnică a diferitelor comunități trebuie să țină cont de aceste percepții.

După căderea regimului comunist, comunitatea maghiară a menținut, deci, distanța simbolică față de români. Au fost valorificate unitatea și coeziunea etnică. Este adevărat că statutul minoritar favorizează, într-un spațiu puțin modernizat, ca al nostru, etnocentrismul, promovarea valorilor tradiționale, colective, în detrimentul valorilor individuale. Această imagine a unității este, totuși, parțială, simplificatoare. Realitatea cîmpului minoritar este mult mai complexă. Tendința dominantă se îndreaptă spre accelerarea diferențierii în cadrul său. Adîncirea clivajelor printre elitele politice dovedește în parte această diferențiere, chiar dacă alți factori contează și ei în această dinamică. Presa și-a multiplicat oricum, în ultima perioadă, informațiile asupra ciocnirilor dintre taberele adverse, dintre "moderați" și "radicali", ale căror figuri de primă mărime sînt președintele Markó Béla, respectiv președintele de onoare, Tőkés László.

Această diferențiere a început înainte de 1989, dar ea s-a accelerat ulterior. Este evident că țăranii, muncitorii, intelectualii, într-o vale din fundul regiunii secuiești sau în Partium, la Cluj sau la București, n-au trăit comunismul în exact același mod. Dar aceste diferențe nu s-au putut exprima liber în epocă. Or, democratizarea a scos la lumină disensiunile generaționale, regionale, politice, în sînul minorității maghiare. Identificarea cu maghiaritatea nu se face întru totul la fel în teritoriile în care ungurii sînt majotaritari - adică în județele Harghita și Covasna - în teritoriile unde cele două comunități se află într-o poziție de echilibru sau acolo unde maghiarii nu reprezintă decît 20 pînă la 30% din populație sau și mai puțin. Competiția simbolică româno-ungară - de exemplu, competiția pentru școli - este mai puternică în teritoriile mixte, unde raportul demografic între comunități este mai echilibrat.

Modificările intervenite pe harta etnică a Transilvaniei în timpul perioadei comuniste au repus, de altfel, problema centrului simbolic-cultural al minorității maghiare. Clujul îndeplinise în mod tradițional acest rol. Declinul ponderii ungurilor în acest oraș i-a repus în discuție centralitatea. Distribuirea birourilor teritoriale ale UDMR arată existența mai multor centre: București, Cluj, unde se găsește biroul președintelui executiv, Tîrgu-Mureș, cu biroul președintelui Uniunii, Markó Béla. Regiunile secuiești, unde maghiarii sînt prezenți în bloc compact, au cîștigat importanță și aspiră la recunoaștere. Dezbaterile privind universitatea maghiară au opus, în special în 1997, pe susținătorii creării universității la Cluj adepților înființării unei rețele de facultăți situate în regiunile secuiești. Rivalitatea și competiția dintre aceste orașe au implicații asupra definirii identității maghiare, fiecare fiind purtătorul unei istorii locale, a unor tradiții locale.

Dar identitatea maghiară este reformulată și de cei care critiă replierea pe tradiții, distanțîndu-se de acest fenomen. Intelectualii unguri n-au adoptat aceeași poziție în 1997, în legătură cu universitatea maghiară. Am văzut deja disensiunile pe bază regională. Dar tensiunea tradiție-modernitate a fost, de asemenea, prezentă. Au fost unii care s-au referit numai la tradiție, la trecut, la secolele de învățămînt superior unguresc în Transilvania. Ei n-au avut multă înțelegere pentru sensibilitatea românească. A existat însă și o minoritate care și-a manifestat reticența și a amintit lipsa de profesori competenți pentru a face din această instituție universitară ungurească un spațiu de excelență. Alții, mai numeroși, au recunoscut realitatea acestei penurii, dar au apărat cu tărie principiul unei universități maghiare ca o soluție vizînd să stopeze reculul culturii maghiare de nivel înalt în Transilvania, să încetinească emigrarea tinerelor spirite maghiare spre Ungaria. Această problemă este reală, chiar dacă în ultimul timp liniile de învățămînt în limba maghiară de la Universitatea Babeș-Bolyai s-au înmulțit.

Cu alte cuvinte, pozițiile în cadrul minorității maghiare sînt diverse și nu se reduc la replierea conservatoare pe tradiții. Ultimul exemplu a fost oferit de președintele Consiliului Județean Harghita, Kolumbán Gábor, susținător al politicii de regionalizare în cadrul legii de dezvoltare regională, adoptată în 1998. Într-un interviu, el invita la o redefinire în termeni regionali a identității regiunii secuiești. El respingea astfel definirea în termeni etnici. Pe de altă parte, el schița pentru această regiune un proiect de dezvoltare bazat pe turism și informatică și visa cu voce tare la un soi de Silicon Valley în inima Transilvaniei, într-o regiune cunoscută pentru arhaismul său. Desigur, sîntem puțin sceptici în ceea ce privește realizarea acestui proiect. Totuși, acest discurs marca o deschidere.

Dealtfel, alți observatori au sesizat deja un început de modernizare a acestei regiuni secuiești, cu consecințe pozitive și negative. îl voi aminti doar pe fotograful maghiar Korniss Péter. Fotografiile realizate de el în ultimele trei decenii în Maramureș și în regiunea secuiască au putut fi admirate anul trecut la București. Ei bine, una dintre aceste fotografii, în alb-negru, realizată în 1991 sau 1992, ne arată un bătrîn țăran secui care pozează mîndru în fața obiectivului. El se află în camera sa, înconjurat de obiecte tradiționale, cu blide fixate pe pereți etc. Dar în fundal ne surîde dintr-un poster Michael Jackson.

Desigur, negocierea între fidelitatea față de tradiție, față de sine însuși și schimbarea, deschiderea spre modernitate și exterior nu este întotdeauna la fel de dramatică precum în cazul acestui țăran. Totuși, această tensiune, această dilemă fidelitate-schimbare se pune, mai mult sau mai puțin, pentru noi toți. Și din această dilemă, cum ar spune Caragiale, noi nu putem ieși. Să încercăm, deci, să ne descurcăm cu ea.

din franceză de Mirela Lazăr
2000.08.24.

articolul în format *.pdf