Daniel Vighi
Cînd alteritatea devine monadă
Cultivarea diversității presupune să vezi în ce constă aceasta, să o percepi și să o pricepi, mai apoi să fii de acord că alteritatea este bună și nu e ceva ce ar trebui neapărat distrus prin omogenizare și aplatizare. Nu e bine nici să transformi alteritatea în entități ireductibile, în monade. Din partea asta nu avem motive de spaime, niciodată alteritatea cultivată în libertate nu poate să se transforme în ceea ce adversarii ei subtili, ideologii șovinismului savant și cultural, numesc, cu o calmă (și sapiențială) superioritate, bantustanizare. Ce vrea să spună acest termen e de regăsit în ceea ce (mai ) ales nu spune: și anume faptul că segregarea cu pricina este efectul politicilor de atentat la dreptul de ființare al diversității și nu invers. Un mediu agresiv ideologic, o ideologie de reprimare a diversității și de instalare a indistinctului etnic sau regional, naște întotdeauna replici de tip monadic ca formă disperată de supraviețuire. În acest caz dialogul este înlocuit cu aparența sa iar monologul își intră în mod firesc în drepturi. Monadizarea (nu am alt termen deocamdată) este urmarea unui proces care proliferează anarhic și confrontaționist; la fel ca în Kosovo procesul poate dura ani în șir pînă cînd alteritatea devine monadă.

*


În țara noastră ideologii omogenizării sociale, etnice și regionale aparțin, nu întîmplător, structurilor fostei poliții politice sau sînt oameni cu mentalități apropiate de aceștia. De ce așa? Mai întîi e de arătat că foștii și actualii membri ai serviciilor de informații au primit o educație naționalist-șovină care le motivează (doar) în acest fel "obiectul muncii". Dușmanul lor este o ființă de hîrtie care trăiește în regimul unei ficționalități pure, creație a unei submediocrități culturale patente, agrementată de imaginea migratorilor veniți pe cai din stepele asiatice într-o lume paradisiacă, populată de oameni blînzi și buni care au fost martirizați de popoarele vecine sau de istoria însăși ce s-a arătat vitregă secole la rînd fără ca aceasta (istoria, în nemiloșenia ei mașteră) să țină seamă că subiecții nefericirilor provocate de destin aparțin unei lumi de o desăvîrșită noblețe a originilor. Această aristocrație prin naștere întemeiată pe un fel de "droit d'aînesse" etnic este o moștenire culturală de sorginte romantică ancorată în realități medievale. Să adăugăm și faptul că toate aceste protocronisme sînt menite să perpetueze o raportare pasivistă față de încordarea constructivă, sînt niște alibiuri la asumarea unor eșecuri istorice. De aceea, spre exemplu, investigația în imagologia subculturală a delirurilor epice ale lui Pavel Coruț poate pune în evidență o serie de clișee, stereotipii ideatice și ficționale ilustrative pentru mentalul semidoctului. Eroii de tip Coruț știu totul, ei exprimă, în concretul unui discurs narativ de duzină, modelul cultural al securității și, implicit, al lumii în care aceasta ar dori să trăim. Despre toate acestea, însă, în numărul viitor al revistei.


2000.08.24.

articolul în format *.pdf