Caius Dobrescu
În ce fel și față de cine?
În numerele precedente ale Provinciei am făcut unele considerații cu privire la conceptul de naționalism civic. Am încercat să prezint rezervele mele cu privire la posibilitatea de a conferi credibilitate unei asemenea propuneri teoretice în contextul politic și cultural al României contemporane. Un rol important în pledoaria mea împotriva unei pripite reabilitări a conceptului de "naționalism" era jucat de punerea în paralel a național-socialismului german și a național-comunismului românesc. Spuneam că, dată fiind analogia de situație - în Germania lui Hitler, ca și în România lui Ceaușescu, "naționalismul" a fost invocat pentru a justifica politici care insultă intelectul și respectul general pentru ființa umană - se impune și o analogie a reacției - o interdicție, măcar tacită, de a vehicula acest concept.

Și totuși, scriind aceste lucruri am realizat și aspectul delicat, ambiguu al chestiunii: în ce măsură afinitățile dintre naționalismul de stat german și cel românesc sînt autoevidente pentru un cetățean lipsit de pasiunea analizei comparate a ideologiilor și sistemelor politice? Desigur, mulți intelectuali vor cădea de acord în mod spontan cu sus-amintita identificare, bazată pe aceea, mai profundă și mai veche, dintre nazism și comunism sau, altfel formulat, dintre hitlerism și stalinism. Cineva, însă, orientat parohial și empiric va vedea, oare, o relație de esență între un sistem care a construit lagăre de exterminare pentru co-naționali considerați a fi de altă rasă și, să spunem, regimul de drastică austeritate impus de dictatorul de la București consumului energetic, alimentar și cultural al populației?

Mulți au considerat că masiva mobilizare de resurse comandată de Ceaușescu în vederea obținerii unei himerice autarhii economice și politice a României a condus la un veritabil genocid. Dar și mai mulți refuză, se pare, să accepte că "sacrificiile de parcurs" generate de programul politic și economic pus în operă de comuniștii români în anii '70 și '80 pot fi puse pe același plan cu victimele clar definite și persecutate sistematic, pînă la exterminare, cu toate mijloacele juridice și administrative puse la îndemînă de un stat modern, de regimul impus de naziști în Germania și în țările ocupate.

Desigur, în acest punct se pot invoca lagărele de concentrare create de comuniștii români în anii '50, care corespund, în bună măsură, logicii de exterminare sistematică, justificată ideologic, a unei părți a cetățenilor propriului stat de care era animat și nazismul. Problema este că aceste crime politice, condamnate astăzi de întreaga societate, nu se leagă, la un nivel de suprafață, de activitatea lui Ceaușescu. Dimpotrivă, o parte a populației și-l amintește pozînd în reconciliator, în vestitor al noii societăți, fără clase, omogenizate și pasteurizate, în care represiunea polițienească nu va mai fi la ordinea zilei. Pentru cineva orientat către analiza sistemelor este ușor de sesizat continuitatea care există între sistemul de control polițienesc al societății, pînă la paralizarea și aneantizarea ei, practicat în perioada ocupației sovietice, și cel practicat în perioada comunismului național de formulă ceaușistă. Dar, din nou, pentru empiricul parohial, cu nevoi minime în domeniul libertății de expresie, îndepărtarea amenințării directe cu deportarea (și, prin implicație, cu suprimarea fizică) este suficientă pentru a marca o diferență esențială.

Un alt element care scade efectul echivalării național-comunismului cu național-socialismul este faptul că nu este deloc evident că "naționalismul", așa cum era practicat de aparatul de propagandă al lui Ceaușescu, ar fi ținut de esența sistemului comunist. știm bine că, în 1965 și, mai ales, în 1968, dictatorul a reușit să convingă nu doar "masele", ci și "elitele" tocmai fiindcă declarațiile sale "pro-identitare" erau receptate ca o abatere profundă de la ortodoxia sovietică. Astfel încît în discursul public supraviețuiește pînă astăzi convingerea că se poate separa dimensiunea "patriotică" a regimului ceaușist, de dimensiunea sa "bolșevică". Din acest punct de vedere, creșterea nivelului de trai care se petrece în anii '60, pînă la începutul anilor '70, ca și programele de irigații și construcții de blocuri, de lansare a turismului internațional etc., ar ține de partea "bună", curat "națională" a sufletului președintelui RSR, în timp ce aspectele neplăcute, ca proliferarea poliției politice, imensele mobilizări artistico-ideologice de pe toate stadioanele țării, reducerea la aproape nimic a bugetului destinat consumului populației și cozile interminabile la alimentele de bază, ar reprezenta întunecarea "stalinistă", înstrăinată a sufletului secretarului general al PCR.

Chiar în rîndul celor dispuși să recunoască falimentul politicilor economice ale ceaușismului este posibil ca legătura dintre acestea și naționalismul gregar și agresiv al ideologiei care legitima întregul regim să nu fie receptată ca o evidență. Ce anume din natura inocentului sentiment de devoțiune față de limbă tradiție și obiceiuri, care este naționalismul, ar putea cauza degradarea continuă a nivelului de trai? în ce fel faptul că lui Ceaușescu îi plăcea să lăcrămeze la Tricolorul rescris de el însuși și la muzica d-nei Irina Loghin se regăsea în dispariția săpunului sau ouălor de pe piață?

Încă o dată: intelectualilor setoși de principii le este ușor să echivaleze moral două orînduiri, din perspectiva valorilor pe care acestea le exaltă sau le corup. Ei sînt, de asemenea, înclinați de la natură către experimentele mentale. Pot, așadar, fără mare dificultate, să își imagineze situația din România lui Ceaușescu degenerînd pînă acolo încît tensiunea dinăuntru să se traducă în agresiune externă, pe modelul Irak-ului, sau în represiune internă violentă și permanentizată, în stilul Iugoslaviei lui Miloșevici. Tot intelectualilor le este relativ ușor să își dea o reprezentare sensibilă despre ceea ce au pierdut prin faptul că au fost siliți să își petreacă o bună parte a vieții în regimul cvasipenitenciar instaurat de PCR, în frunte cu produsul său cel mai reprezentativ. Intensitatea cu care îți reprezinți propriile existențe alternative, făcute imposibile de o politică obtuză și primitivă, îți împrumută forța morală de a considera un regim ca fiind de natură criminală. A împiedica un om să își folosească întreaga putere creatoare, spre binele său și al familiei sale, reprezintă o atingere gravă a personalității lui, o distorsionare/mutilare a existenței lui. Iar dreptul omului de a-și exprima personalitatea, ca și datoria statului de a nu-l împiedica să facă asta sunt recunoscute de majoritatea constituțiilor lumii civilizate (ba chiar, într-o formă oarecare, și de Constituția din 1965).

Dar - pentru cel obișnuit să discute și să gîndească doar în funcție de ceea ce-i cade sub simțuri, atît evoluția posibilă (probabilă) a ceaușismului spre un dezastru chiar mai sîngeros decît cel din decembrie 1989, cît și împlinirea de sine în lumea virtuală a drepturilor naturale nu înseamnă nimic. Este drept că un asemenea subiect uman nu ar avea nici de ce să perceapă naționalismul în general, ca ideologie sau ca sistem de politici decurgînd dintr-o ideologie, deoarece și acesta reprezintă, în mod esențial, o formă de virtualitate, de amînare a satisfacțiilor prezente în vederea unor incerte recompense viitoare. Pe de altă parte, însă, un asemenea subiect, despre care este greu să spunem dacă este limitat sau realist, nu este în nici un fel pregătit să facă o legătură între naționalism și vinovăția morală.

Vinovăția morală a național-socialismul german este limpede, masivă, de neocolit pentru orice om cu mintea sănătoasă, ca și legătura de cauzalitate dintre extremismul naționalist și această vinovăție morală. Ea pare să reprezinte genul proxim pentru național-comunismul pe care l-am străbătut. Dar diferența specifică nu este atît de ușor de stabilit. În ce fel și față de cine este vinovat național-comunismul promovat de Nicolae Ceaușescu? Iată o întrebare care n-ar trebui să rămînă retorică, dimpotrivă, ar merita o discuție cît mai matură și mai aplicată. O întrebare care mi se pare extrem de importantă din cel puțin două puncte de vedere:
a) pe de o parte, fiindcă această interogație asupra vinovăției reprezintă, dacă analogia cu cazul german funcționează pînă la capăt, o extraordinară sursă morală, o foarte solidă motivație pentru deconstrucția/reconstrucția a tot ceea ce știm/credem că sîntem;
b) pe de altă parte, fiindcă efortul de a pune pe același plan cele două fenomene, dacă se dovedește că analogia nu poate funcționa logic foarte bine sau dacă nu este resimțită ca legitimă, se poate dovedi contraproductiv, justificînd, involuntar, reacția adversă, a respingerii oricărei responsabilități și a scoaterii naționalismului românesc de sub orice acuzație.

Poate că abia de aici ar trebui să pornească articolul meu. Dar el se va încheia, cel puțin deocamdată, aici. Fiindcă, înainte de a propune un punct de vedere cu privire la vinovăția morală a naționalismului ceaușist, aș vrea să propun această temă, spre reflecție, tuturor colaboratorilor Provinciei. îmi voi permite să supralicitez puțin în această provocare, susținînd că, oricît ar părea de ciudat, o analiză etică aplicată, care să țină cont nu doar de coerențele abstracte ale "sistemului", ci de însăși condiția omului obișnuit silit să plătească toate costurile național-comunismului nu a fost încă făcută. Aș spune că asta se vede ușor din mereu crescîndul val de simpatie pentru Nicolae Ceaușescu. Este, însă, utopic să credem că un punct de vedere articulat de cîțiva oameni de litere va putea răsturna peste noapte un asemenea proces social. Totuși, cred că o asemenea analiză este urgent necesară pentru mulți reprezentanți, chiar inteligenți, ai generațiilor mai tinere, complet derutați între diatribele apocaliptice și osanalele mai mult sau mai puțin adresate astăzi viziunilor ceaușiste despre progres și națiune.


2000.08.24.

articolul în format *.pdf