Molnár Gusztáv
Regionalism civic (2)
Fără îndoială, pentru Transilvania, această provincie cu poziția geografică și structura socială-națională atît de specifice, modelul cel mai adecvat ar fi cel al unui liberalism consociativ ?up to date", potrivit nevoilor secolului al XXI-lea. În cazul în care majoritatea elitei intelectuale și politice din Transilvania l-ar accepta, respectiv l-ar pune în practică pe plan local, discursul și instituțiile liberalismului consociativ ar permite trei lucruri: 1. pacea interioară și funcționarea provinciei; 2. o poziție potrivită în cadrul statului național român și în afara statului național maghiar, legat la rîndul lui puternic de Transilvania; 3. Încadrarea provinciei în noul imperiu european.

1.
Să le luăm pe rînd. Esența păcii interioare constă în soluționarea relației dintre comunitatea națională română și cea maghiară. Faptul că adevărul elementar transilvănean pronunțat de Alexandru Bohățiel în 1863 constituie încă obiect de discuție, este absurd și inacceptabil de menținut în continuare. La dieta din Sibiu, Bohățiel a dat glas opiniei generale a elitei românești din Transilvania, clar și univoc: națiunea română din Ardeal "nici-odată, și nici astăzi nu s-a îndestulit numai cu egala îndreptățire personală", deci cu sistemul drepturilor individuale.

Românii transilvăneni nu puteau fi satisfăcuți de legile maghiare din 1848, cu toate că acestea erau democratice, fără îndoială, și extindeau drepturile. Nu puteau fi satisfăcuți, pentru că din punctul de vedere al comunității naționale românești aceste legi nu aduceau schimbare calitativă: "un nobil român - sublinia delegatul român - a avut tot acelea drepturi ca și un nobil maghiar, un cetățean din pămîntul regesc a avut aceleași drepturi ca și alt cetățean din pămîntul acela, un cetățean din orașele și comitatele Transilvaniei a avut aceleași drepturi ca și ceilalți cetățeni. Nu le-au putut însă folosi ca națiune, fără numai contopiți în celelalte naționalități. Pentru aceea, astăzi nu pot fi mulțămit cu egala îndreptățire individuală, ci numai cu îndreptățirea națională." (1)

Raționamentul lui Bohățiel, demn de toată atenția, aruncă lumină asupra unui lucru esențial: structurile tip regim de stări ale Transilvaniei, cristalizate în secolul al XIV-lea și rămase în funcțiune în secolele ce au urmat, au stat neputincioase în fața problemei românilor de religie ortodoxă și cu instituții locale de origine slav-bizantine. Incompatibilitatea celor două sisteme de instituții, cel central-european, de origine occidentală și cel sud-est-european, de origine bizantină, nu lăsa pur și simplu posibilitate integrării românilor ca un corp social. Nu puteau forma în consecință natio în sens medieval, dar individual și în principiu calea integrării era lăsată deschisă și pentru ei. Nu se știe ce s-ar fi întîmplat dacă românii s-ar fi convertit colectiv la catolicism cum au făcut cumanii din Ungaria, care și-au menținut autonomia largă dobîndită odată cu catolizarea pînă la înfăptuirea deplină din 1867 a statului centralizat ungar.

Odată cu încadrarea Transilvaniei în imperiul habsburgic s-a produs o schimbare esențială. Pentru Viena românii s-au dovedit un instrumentum regni fără pereche spre a ține în șah națiunea maghiară, constituită în regim de stări. (2) Dacă puterea imperială ar fi fost destul de consecventă în această problemă și ar fi asigurat acceptarea elitei românești convertite la greco-catolicism drept o a patra stare transilvăneană, ortodoxia s-ar fi menținut numai în urme. Dar și așa s-a produs o deplasare în direcția integrării în sistemul politico-juridic de tip central-european. Teoria lui Samuil Micu era anacronică din punct de vedere al istoriografiei, dar cu atît mai modernă din punct de vedere ideologic: "Acordul" dintre românii transilvăneni și Tuhutum, conducător al maghiarilor pătrunși în Transilvania în secolul al X-lea - spune Keith Hitchins față de opera istorică monumentală (și interesant, needitată pînă în ziua de azi) a lui Micu - "nu i-a subordonat pe români maghiarilor, ci, dimpotrivă, a stabilit un condominiu al egalilor". (3)

Atunci cînd în anii '30-40 ai secolului al XIX-lea reprezentanții generației mari de liberali maghiari, cu orizont european, au elaborat ideologia națiunii politice maghiare, aceștia erau seduși de idealul "națiunii de stat omogene în limbă și din punct de vedere etnic", de idealul "statului unitar centralizat". Kossuth a vorbit și el în spiritul acestei ideologii în 1848 despre "cele cincisprezece milioane de maghiari", adică despre toți cetățenii statului național maghiar independent, inclusiv croații, "care formează împreună patria și națiunea" (4). Liberalii maghiari nu erau singurii, care s-au orientat după aceste idei. La vremea aceea "liberalii din toată Europa au considerat drept punct de plecare ipoteza, conform căreia individul se leagă de comunitate prin conștiința de cetățean, identitatea de cetățean fiind singura forță posibilă organizatoare de comunitate". În viziunea acestui "naționalism civic" din secolul al XIX-lea, "orice altă formă de conștiință național-colectivă" era privită drept dăunătoare și periculoasă fiindcă "slăbește și divizează această conștiință de cetățean, loialitatea față de statul național unitar". (5)

în Transilvania s-a format o altă tradiție liberală. Înainte de toate tocmai pentru că acolo nu a existat o singură națiune de genul regim de stări. În Ungaria propriu-zisă, fără Croația, era prezentă numai Natio Hungarica. În Transilvania erau trei și pe deasupra "în fața porților" a apărut și a patra stare, potențială, formată din elita românilor greco-catolici. Este, deci, o evoluție firească doar că aceste nații (făcând abstracție de calea convergentă a maghiarilor și secuilor care aveau aceeași limbă) au dorit să pășească pe drumul modernizării civice fiecare separat, adică păstrîndu-și etnia și limba. Apariția acestei căi diferite de cea a centralismului, individualizarea unei modernizări civice consociative a fost favorizată și de factorul de putere exterior, la fel de important, curtea de la Viena. Aceasta din urmă nu era interesată nici pe departe ca structura puterii divizate din Transilvania, cu o tradiție multiseculară, să fie schimbată cu dominația unei singure națiuni, civice de această dată, adică a celei maghiare.

Nu se poate nega că în 1863-65 din punctul de vedere al Vienei românii transilvăneni au jucat din nou rolul de instrumentum regni. Guvernul imperial austriac a convocat dieta de la Sibiu pe baza proiectului de lege a alegerilor, acceptat de congresul național român de la Sibiu, din ianuarie 1861. Acest proiect de lege era primul nefeudal de acest gen în Transilvania (Kemény G. Gábor). Componența națională a dietei a oglindit astfel mai fidel raporturile demografice (57 de deputați români, 54 maghiari, 43 sași). Faptul că adevăratele considerente ale guvernului imperial erau conjucturale, că majoritatea românească proguvernamentală "a fost folosită de politica curții numai ca instrument tactic, împotriva maghiarilor transilvăneni, mai corect împotriva Ungariei, angajată în rezistență împotriva rescriptelor împărătești", nu ne poate, însă, împiedica să subliniem importanța istorică a consecințelor rezultate din acest moment tactic, o antecedență a liberalismului consociativ, demnă de atenție implicit pe plan european.

Este vorba, deci, de o antecedență și nu de un model valabil și valorificabil sută la sută. Pentru a ilustra această precizare, să parcurgem cîteva teze durabile și alte cîteva depășite de istorie, din luările de cuvînt din această dietă transilvăneană.

De exemplu, merită atenție observația lui Bohățiel, potrivit căreia egalitatea în drepturi a națiunilor n-ar trebui să permită formarea unor hegemonii naționale în acele teritorii ale țării, unde națiunile respective formează majoritate locală. "Fie-care națiune - accentua delegatul român - să-și poată exercita drepturile naționale în orice parte a țarii. Prin urmare eu vreau, ca drepturile naționale politice să le pot exercita în scaunul Sibiiului ca Sasul, și tot așa Sasul în comitatul Clujului și în districtul Năsăudului." (7)

Aceeași problemă a fost formulată și mai precis de către delegatul sas Konrad Schmidt. "Cuceririle timpurilor noi - spunea el -, ideea egalității în drepturi a cetățenilor și cea a egalității națiunilor" exclud de la bun început sistemul "exclusivității", din cauza căruia "sasul nu putea avea drepturi politice între nobilii maghiari, nobilul maghiar între secui și la fel secuiul între sași". Mai mult, spunea Schmidt, dezvoltarea spirituală și materială a țării cere pe deasupra ca Transilvania să fie și ea deschisă în cea mai mare măsură. "Este nevoie în mod deosebit de un flux de capital străin, pentru că Transilvania este bineștiut că suferă de insuficiență de capital." (8)

în timp ce aceste principii de drept și luări de poziții politice au primit o confirmare spectaculoasă după prăbușirea comunismului, ideea nu mai puțin simpatică și în sine legitimă a patriei transilvănene a fost depășită irevocabil de către istorie. Astăzi Transilvania face parte din patria română, de care majoritatea locuitorilor provinciei se leagă înainte de toate sentimental, iar din punct de vedere juridic și politic toți locuitorii Transilvaniei sînt cetățeni români. Totodată, o parte însemnată a locuitorilor săi se leagă din punct de vedere sentimental și de patria maghiară, ca de o "țară-mamă", iar după introducerea în curînd a legii statutului maghiarilor din afara Ungariei se va completa - între anumite limite - cu un raport juridic specific.

E greu să citești fără o anumită emoție declarațiile de acum 137 de ani, prin care personalități ajunse în panteonul naționalismului român au demonstrat față de patria transilvăneană. Andrei Șaguna de exemplu, care și-a măsurat totdeauna cuvintele cu o deosebită grijă, a spus următoarele într-o luare de cuvînt: "Toți sîntem, domnilor, fiii uneia și aceleași mame, ai unei patrii. (...) Ce se atinge de mine, mă rog odată pentru totdeauna să nu mă judecați, nici după naționalitatea, nici după religiunea de care mă țin, ci să mă judecați după patria mea și patriotismul meu." șaguna nu punea în discuție că "Ardealul, patria noastră, e într'o legătură indisolubilă și indivisibilă față cu celelalte provincii și țări ale M. Sale", dar, "ca un Ardelean", era de părerea că are o singură patrie: Transilvania. (9)

La rîndul lui, George Barițiu a definit patriotismul transilvănean nu numai în sens pozitiv, dar și în cel negativ, precizînd cu ce și cu cine se confruntă: "Patru năluce sau iasme negre și fioroase, sau, ca să mă esprim cu un termin și mai aspru, patru demoni înspăimîntători planează c'am de ani douăzeci pe deasupra acestei patrii nefericite. Patru demoni aleargă, sboară, cutrieră prin țara noastră, dintr-un capăt pînă în celalalt, insuflă neîncetată grijă și neodihnă în inimile și sufletele locuitorilor. Și cum să chiamă oare acele năluci, acei demoni fioroși? Eu îi numesc pe aceia așa: pangermanismul, maghiarismul, panslavismul și dacoromanismul." (10)

Putem spune că "demonii înspăimîntători" ai pangermanismului și ai panslavismul (dacă considerăm comunismul o formă modernizată a celui din urmă) au cutreierat și plaiurile transilvănene, dar azi nu mai figurează pe scenă. Au avut efecte din cele mai neplăcute - se poate pune pe seama lor plecarea germanilor transilvăneni de pildă sau lichidarea societății civile transilvănene, deosebit de complexă, care avea și o avere considerabilă, naționalizarea instituțiilor acesteia. Ideea "patriei transilvănene" a fost însă înlăturată de pe scena istoriei nu de panslavism și de pangermanism, ci de "maghiarism" și de "dacoromanism" sau, folosind terminologia modernă, de ideologiile statelor naționale maghiare și române rivale și la fel de exclusiviste în privința Transilvaniei. Degeaba căutăm, urmărim crăpăturile fine, înmulțite - unii cu speranțe, alții cu inima încordată - în fundamentul considerat cîndva solid ca stînca al celor două patrii "naționale", tocmai acest fenomen, pe care îl putem observa în toată lumea, trebuie să ne trezească la realitate: vremurile în care o patrie a putut fi măcar edificată - cu devotament și abnegație depline - au trecut.

2.
Ce ar mai putea face în asemena condiții, transilvănenii? Rezultatele ultimelor alegeri locale (11) i-au putut convinge și pe cei neîncrezători pînă acum că Transilvania este din punct de vedere politic o regiune aparte, diferită clar de celelalte părți ale României. Mai precis: regiunea vestică, cea nord-vestică și cea centrală a României formează împreună o macroregiune aparte, avînd caracteristici specifice. Transilvania este cu adevărat un "teritoriu aparte", unde "situația este radical diferită" față de cea din Muntenia și Moldova, după cum arată just Dan Pavel în editorialul său din Ziua (12), chiar dacă Adrian Năstase califică acest fapt drept "idee mincinoasă" (13). În timp ce hegemonia forțelor postcomuniste, puterea și înrădăcinarea "Leviathanului bizantin" - formulă reușită a aceluiași Dan Pavel (14) - a devenit indiscutabilă în Vechiul Regat, partidele majorității guvernamentale actuale, pro-occidentale au reușit să "învingă" în Transilvania și în Banat și se poate presupune că "vor învinge" și la alegerile generale din toamnă. Însă, probabil ultima oară.

Organizațiile transilvănene și bănățene ale acestor partide și consilierii lor județeni, precum și parlamentarii lor, care vor fi aleși la alegerile generale din toamnă, vor ajunge foarte curînd la răscruce. Ori se resemnează că raporturile de forță consolidate în Vechiul Regat potrivit mentalității dominante de acolo, îi marginalizează degradându-i în simpli spectatori ai scenei politice bucureștene, ceea ce ar însemna dispreț față de alegători, ori se hotăresc și se întrunesc într-un mare congres transilvănean să elaboreze programul dezvoltării Transilvaniei într-o regiune capabilă să funcționeze. Nu în ultimul rând, vor decide ce fel de formațiuni politice noi vor să înființeze pentru realizarea acestor scopuri. Formarea unui partid regionalist transetnic în Ardeal, și desființarea monopolului de putere al UDMR în rîndurile maghiarilor transilvăneni vor fi numai cîteva dintre consecințele posibile și importante ale acestei restructurări politice foarte probabile. Direcțiile și strategiile posibile ale acestei restructurări le vom discuta în partea următoare a lucrării noastre dedicate regionalismului civic.
_____________

Note:
1. Dieta Ardealului. ședința 18 (28 August 1863), în: Teodor V. Păcățian, Cartea de aur, Sibiu, 1905., vol. III. 148.

2. Mathias Bernath, "Unirea bisericească: românii ca instrumentum regni", în: Habsburgii și începuturile formării Națiunii Române, Cluj, 1994, 73-86.

3. Keith Hitchins, "Românii din Monarhia Habsburgică", în: Românii. 1774-1866, București, 1996, 260.

4. "Kossuth 1848. március 19-i beszéde", în: Kossuth Lajos, Írások és beszédek 1848--1849-bol, Budapest, 1987, 38.

5. Fenyő István: A centralisták. Egy liberális csoport a reformkori Magyarországon (Centraliștii. O grupare liberală în Ungaria epocii reformelor.), Budapest, 1997. 248-249. Despre formarea și caracteristicile naționalismului burghez maghiar, vezi Kosáry Domokos: "A modern nemezettudat születése" (Nașterea conștiinței naționale moderne), respectiv: "A Pesti Hírlap nacionalizmusa, 1841--1844" (Naționalismul ziarului "Pesti Hírlap"), în idem: Nemzeti fejlődés, mûvelődés -- európai politika, Budapest, 1989, 9-15., 23-50.

6. Kemény G. Gábor: A magyar nemzetiségi kérdés története. I. rész. A nemzetiségi kérdés a törvények és tervezetek tükrében. 1790--1918. (Istoria problemei naționalităților din Ungaria. Partea I. Problema naționalităților în oglinda legilor și a proiectelor.) Budapest, 1946, 59.

7. Dieta Ardealului. ședința 24 (4 Septembrie 1863), în: Cartea de Aur, III. 241.

8. Citat de Mester Miklós, în: Az autonom Erdély és a román nemzetiségi követelések az 1863-64. évi nagyszebeni országgyulésen (Transilvania autonomă și revendicările naționale ale românilor la dieta din 1863-64 de la Sibiu), Budapest, 1936. 191-192.

9. Dieta Ardealului. ședința 7 (27 Iulie), în: Cartea de Aur, III. 67-69.

10. Dieta Ardealului. ședința 24 (4 Septembrie), în: Cartea de Aur, III. 223.

11. Vezi "Distribuția regională a voturilor din 4 iunie pentru consiliile județene", în numărul prezent al Provinciei.

12. Dan Pavel, "Legile alternanței la putere", Ziua, 21 iunie 2000.

13. Adrian Năstase, "între maturitatea gîndirii wilsoniene și iresponsabilitatea revizionismului maghiar", Curierul Național, 3 iunie 2000. Republicat în: Timpul, Anul XI, nr. 23, 6-12 iunie 2000.

14. Dan Pavel, "Un eșec al ingineriei politice: Leviathanul bizantin", în: Leviathanul bizantin, Polirom, 1998, 5-47.

Gheorghe Popovici
2000.08.24.

articolul în format *.pdf