Renate Weber
Naționalism, centralism și atitudini civice
Încă oscilez asupra identificării textului lui Daniel Barbu "Cetățenia și statul-națiune", publicat în numărul 2, din mai 2000, al "Provinciei": l-aș numi "studiu" pentru profunzimea sa, pentru chirurgia fină la care apelează ca să afle cauzele adînci ale comportamentului românilor de ieri și de azi; în același timp, sînt tentată să-l consider un "articol", întrucît accentele și tonurile tragice din cuprinsul său au mai puține lucruri în comun cu un studiu impersonal și rece și destul de multe cu abordarea unui autor vădit dezamăgit. Indiferent însă cum l-aș numi, el va fi un text de referință pentru oricine va dori să înțeleagă ceva din comportamentul românesc, cel puțin al ultimilor zece ani. Semnificativ mi se pare faptul că o astfel de dezamăgire se regăsește la cineva care nu este un simplu comentator al societății românești și nici numai decanul Facultății de Științe Politice din Universitatea București; Daniel Barbu a fost (din nefericire prea puțină vreme) într-o funcție de autoritate, consilier pe probleme de politică internă al Președintelui României, poziție din care ar fi fost firesc să influențeze, în spiritul textului recent publicat, atitudinea autorităților statului român și, implicit, a compatrioților noștri. Probabil că a și încercat, de unde dezamăgirea.

Nu cred că pot fi spuse multe pe marginea diagnosticului pus de Daniel Barbu, conform căruia România este "o societate de cele mai multe ori incapabilă de un minim efort de solidaritate umană și politică", dar care "se federalizează spontan în jurul ideii naționale, își regăsește imediat coerența pe terenul unei identități organice și arhaice"; "o societate care nu este dispusă să cadă de acord în ordinea politică și socială asupra unor principii și valori comune", dar care "se regăsește într-o unanimitate aproape deplină atunci cînd miturile națiunii sînt invocate". Sînt afirmații de maximă severitate, dar de necontestat. Doar două comentarii aș dori să fac. Oricît de paradoxal ar părea, am avut impresia că nu starea de bine a fost în ultimii ani cea care a determinat o încercare - cît de timidă - de grupare în jurul valorilor solidarității umane; mai degrabă mizeria existenței zilnice, în sensul în care ea a făcut posibilă identificarea unor interese comune unui grup social constituit spontan în jurul acestor interese. De exemplu, rămînerea fără locuri de muncă a determinat acțiuni de protest pentru moment. Cred însă că în paralel cu solicitarea ca "statul să aibă grijă, pentru că este datoria lui (!)", a început să se formeze și gîndirea colectivă asupra perspectivelor locale. E de sperat că pe termen mediu și lung ea va identifica și interesele comunității și soluțiile posibile. Incapacității autorităților statului centralizat de a avea o viziune cu privire la România - la nivel general și local -, i se va substitui solidarizarea oamenilor în jurul nevoilor lor. Cred că înainte de a construi politic de jos în sus - mai ales într-o societate în care acest exercițiu a fost demult lăsat de o parte (acolo unde a existat) -, oamenii trebuie să fie capabili să construiască în jurul unor interese comune. În fond chiar despre asta este vorba atunci cînd ardelenii - și români și maghiari - cer o autonomie reală a autorităților locale: putere decizională și fonduri. Tradițiile comune, nivelul mai ridicat de educație, viața culturală mai bogată, nivelul mult mai mare al investițiilor străine decît în restul țării și efectul lor major, producerea unei bogății locale, i-au făcut să identifice mai repede interesele comune și soluțiile eventuale pentru realizarea lor.

Pe de altă parte, nu cred că recunoașterea și solidarizarea în jurul unor "principii și valori comune ale ordinii politice și sociale" sînt inițiative ce trebuie să aparțină "poporului". Ele sînt, înainte de orice, responsabilitatea elitei politice a unei societăți, a liderilor de opinie dintr-o țară, oferta lor de principii regăsindu-se ulterior în oferta educațională și influențînd-o pe cea culturală și de atitudine civică. Din acest punct de vedere, în România, elita culturală, politică, jurnalistică (în măsura în care se poate face distincție între aceste grupuri) suferă de o combinație jalnică de lașitate cronică și populism acut (evident, cînd nu este vorba de apărarea agresivă a unor interese economice și de putere foarte clar identificate, ca să nu mai vorbim de frustrările personale, nu o dată luînd forme maladive). Să ne amintim doar reacția pe marginea manualelor alternative de istorie: politicieni care la nouă dimineața semnau o moțiune pentru ca seara să apară la televizor mîndrindu-se cu dezicerea de ea; jurnaliști cu foi matricole demonstrînd corigențe tocmai la această materie care mușcau furios că n-au fost consultați la elaborarea programei și eventual scrierea manualelor (!); show-uri de televiziune în care, printre poponețe dezbrăcate dansînd pe diferite ritmuri apăreau cîntăreți și cîntărețe declarînd că ideea de "alternativ" li se pare o prostie pentru că ei nu așa au învățat; istorici care-și ascundeau într-o tăcere vinovată fie propriul trecut, fie crasa incompetență; asociații civice, pentru care atitudinea civică își pierdea brusc valoarea intrinsecă ca să facă loc îngrijorării față de o educație altfel decît cea monocolor mincinoasă pe care au cunoscut-o liderii lor. Și exemplele ar putea continua.

Aș dori să mă refer mai pe larg la analiza pe care domnul Daniel Barbu o face Constituției din 1991 și să mă opresc la cîteva din afirmațiile din această parte a textului său. Precizez din capul locului că citesc Constituția într-o cheie substanțial diferită de cea a decanului Facultății de Științe Politice: deși îi dau dreptate în ceea ce privește opțiunea constituțională naționalistă din 1991, afirm cu tărie că astăzi situația este diferită, chiar dacă textul ca atare nu a fost schimbat. Pentru că o lege în general și, mai ales, o lege fundamentală, o Constituție, nu înseamnă doar litera și spiritul de la data adoptării, ci și interpretarea primită în timp. Altfel, ar însemna ca o societate, indiferent de progresul social făcut să se comporte voit retrograd, numai pentru a fi în conformitate cu litera unui text adoptat într-o altă realitate politică și socială. Legitimitatea unei legi este dată nu de voința pe care a întruchipat-o la data adoptării, ci de capacitatea ei de a produce binele social, chiar în contexte diferite.

Fără îndoială, în 1990 și 1991, cînd Adunarea Constituantă era compusă din aproape 70% membri FSN, cînd Vatra Românească, deși prezentată ca "formațiune culturală", făcea adepți (a se citi victime) printr-un discurs agresiv naționalist, opțiunea pentru un stat național înțeles în sens etnic exclusivist a fost clară. Într-o lucrare elaborată de cîțiva dintre redactorii Constituției, precizarea aceasta a fost fără echivoc: "într-adevăr, statul nu este pur și simplu expresia organizării unei colectivități umane 'oarecare', totdeauna eterogenă și fluctuantă. Această comunitate este perenă și distinctă de alte colectivități tocmai prin legăturile specifice, indestructibile existente între membrii care o alcătuiesc, precum și prin fizionomie proprie, adică prin puterea de a constitui o națiune. Națiunea nu este deci un fenomen exclusiv etnic sau biologic. Ea este o realitate complexă și, totodată, produsul unui îndelungat proces istoric, avînd la bază comunitatea de origine etnică, de limba, de cultură, de religie, de factură psihică, de viață de tradiții și de idealuri, dar mai ales trecutul istoric și voința de a dăinui pe acest teritoriu. Astfel evaluată, națiunea este 'cartea de identitate' a poporului și a statului român și ea constituie totodată cel mai puternic factor al coeziunii și permanenței acestora." Mai mult, într-o notă de subsol apare chiar și o precizare: "Conceptul de 'comunitate umană' este singurul compatibil cu cel de 'națiune' întrucît prin sintagma 'comunitate umană' - esențialmente diferită de noțiunea de 'societate' - se exprimă tocmai trecutul istoric al celor care alcătuiesc națiunea, legătura genetică între generațiile care s-au succedat și voința membrilor acestora de a trăi împreună". (Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida: Constituția României comentata și adnotată Regia autonomă "Monitorul oficial", București 1992, pag. 6.) Revoltător mi se pare nu atît felul în care a fost explicată această opțiune, într-un limbaj și cu argumente penibile, ci felul fals în care autorii Constituției și ai comentariilor au prezentat cititorilor situația din alte țări. În cuprinsul unei note de subsol de la pagina 7 se afirmă nici mai mult nici mai puțin: "Multe alte constituții integrează conceptul de 'națiune' în sistemul valorilor politice și juridice. De exemplu, Constituția Spaniei, cea a Suediei, a Franței, a Finlandei sau a Ungariei. (Numai prin îngroșarea conceptului sau deformarea lui s-a putut ajunge la amendamente, respinse de altfel de Adunarea Constituantă, avînd ca scop fie înlăturarea termenului 'național', fie înlocuirea lui cu cel de 'multinațional', confundîndu-se astfel 'națiunea' cu 'grupurile etnice')".

În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Preambulul Constituției Spaniei, de exemplu, vorbește de "Națiunea spaniolă, doritoare să edifice justiția, libertatea și securitatea și să promoveze binele tuturor celor care o compun" și de voința sa "de a apăra toți spaniolii și popoarele Spaniei în exercițiul drepturilor omului, cultura și tradițiile lor, limbile lor și instituțiile lor." Iar articolul 2 precizează: "Constituția are ca fundament unitatea indisolubilă a națiunii spaniole, patrie comună și indivizibilă a tuturor spaniolilor. Ea recunoaște și garantează dreptul la autonomie al naționalităților și regiunilor care o compun și solidaritatea între ele" (sublinierea mea). Finlanda, pe de altă parte, are ca limbi naționale atît finlandeza cît și suedeza, deși minoritatea suedeză nu reprezintă decît 6% din totalul populației. Cît privește Franța, nici o referire din cuprinsul Constituției nu privește caracterul național al statului. Dimpotrivă, în preambulul Consituției din 1958 "Poporul francez proclamă solemn atașamentul său față de drepturile omului" și "în virtutea acestor principii și a celui al liberei autodeterminări a popoarelor, Republica oferă teritoriilor de peste mări care-și exprimă voința de a adera la ele instituții noi, fondate pe idealul comun de libertate, de egalitate și de fraternitate...". Articolul 1 precizează că Republica și popoarele teritoriilor de peste mări instituie o Comunitate fondată pe egalitatea și solidaritatea popoarelor care le compun, iar articolul 2 precizează că "Franța este o republică indivizibilă, laică, democratică și socială. Ea asigură egalitatea în fața legii a tuturor cetățenilor fără diferențe privind originea, rasa sau religia".

Au trecut aproape nouă ani de la adoptarea Constituției și de la redactarea acestor comentarii. Textul constituțional este același. Dar experiența acestor ultimi nouă ani ne obligă la o altă interpretare a lui. Nu pot fi de acord cu Daniel Barbu atunci cînd afirmă "Atîta vreme cît statul însuși este definit în Constituție ca fiind un stat 'național', rezultă că, în pofida oricăror garanții juridice, cetățenii români de altă etnie decît cea majoritară sunt, în ultimă instanță, deposedați de stat, devin stateless persons." Nu cred că aceasta este realitatea. Chiar și în perioada 1990-1996 cetățenii români de altă etnie au beneficiat de drepturi civile, politice, economice, sociale, culturale, în egală măsură cu cetățenii de etnie română. Bătălia pentru obținerea unor drepturi privind, de exemplu, folosirea limbii în justiție și administrație, sau instrucția în limba maternă la nivel universitar chiar așa trebuie privită, ca o bătălie pentru impunerea unor standarde firești în raport cu situația concretă a României. A nega însă ceea ce efectiv a existat, mi se pare contraproductiv. Mai mult, discursurile naționalist agresive pe care le-am tot analizat și denunțat la timpul lor, împreună cu rapoartele SRI, demonstrau tocmai încrîncenarea susținătorilor naționalismului pentru a înlătura o realitate care arăta că cetățenii români aparținînd minorităților naționale erau activi și se manifestau. În același timp au existat și acțiuni afirmative (măsuri de discriminare pozitivă), fie prevăzute de Constituție, cum ar fi reprezentarea parlamentară, fie practicate fără să fie vreo lege în acest sens, cum ar fi punerea la dispoziție de către unele licee și facultăți a unui număr de locuri pentru persoane din minoritățile dezavantajate, în special Romii. După 1996, o dată cu crearea unei coaliții guvernamentale din care a făcut și face parte o grupare a unei minorități naționale, cu atît mai puțin s-ar putea spune că cetățenii români de altă etnie decît cea majoritară sînt "deposedați de stat". Dimpotrivă, prezența lor nu doar în Parlament ci și în Executiv, în numeroase agenții guvernamentale a avut un dublu efect pozitiv: pe de o parte minoritățile au căpătat încredere în instituții care - în epoca naționalismului agresiv - erau percepute ca fiind exclusiv pentru etnicii români (în realitate apartenența etnică a jucat un rol mai puțin important, clientelismul politic decizînd împărțirea lor); pe de altă parte populația s-a obișnuit cu această prezență a persoanelor de diferite etnii în administrația centrală și locală, pe care o consideră ca fiind firească, un semn de normalitate. Că pericolul revenirii la un naționalism agresiv nu a fost definitiv îndepărtat este indiscutabil. Dar tocmai solidarizarea în jurul unei atitudini care să nu permită o astfel de revenire, nici măcar într-o formă ușoară, mi se pare un proiect interesant pentru liderii noștri de opinie, politicieni, făuritori de cultură sau de gazete.

Cît privește centralismul excesiv al statului român, soluțiile de schimbare trebuie să fie adaptate realităților acestui sfîrșit de secol. Raportarea la trecut poate constitui cel mult o sursă suplimentară de inspirație; trecutul nu poate fi însă nici un model de urmat și nici o sursă de legitimitate. Din această perspectivă, proiectul de Constituție propus de Romul Boilă în 1931 are o dublă valoare: pe de o parte ne convinge de faptul că centralismul are, la noi, rădăcini adînci și împotriva lui s-au angajat în primul rînd românii din Ardeal; pe de altă parte, ne arată calea de urmat, în sensul în care demonstrează că cea mai bună metodă de a lupta împotriva unui rău social este să faci ceva concret. A invoca însă proiectul lui Romul Boilă ca model mi s-ar părea o dovadă de neînțelegere a realității prezente. E infinit mai greu - și probabil inutil - să federalizezi astăzi România. Într-o țară în care investiții serioase ar putea să vină prin intermediul regiunilor constituite ad-hoc, trebuie întărite unitățile componente ale acestora, înaintea unui proiect de reorganizare statală. A nu exploata astăzi posibilitățile oferite nu pe plan ideatic, ci concret investițional de euro-regiuni mi s-ar părea o greșeală de neiertat. Dar un proiect de schimbare presupune o abordare complexă, în care elaborarea unei formule alternative nu este decît primul pas. Doctorul Boilă l-a făcut la timpul său, nerezumîndu-se la a se plînge de Constituția din 1923, ci, opt ani mai tîrziu, elaborînd un proiect pentru nouă Constituție. Cu soluții care aveau în vedere - firesc - configurația României așa cu rezultase ea după 1918. Mai mult de atît, nu s-a prea întîmplat în epocă.

Cei care astăzi doresc o schimbare profundă a României, cuprinzînd sau nu o nouă organizare, nu se întîlnesc decît prin presă, adică recurgînd la o formă mai degrabă de manifestare a nemulțumirii. E necesar și acest lucru, dar el este doar o parte a procesului, anume sensibilizarea opiniei publice pe marginea unei teme. În realitate, ne-ar trebui strategii complexe, cu tactici alternative. Aceasta ar presupune depășirea stării contemplative (atît de înrădăcinate în comportamentul nostru încît a devenit o a doua natură), anume trecerea la lucrul propriu-zis. A aștepta numai de la clasa politică să facă ceva în domeniul acesta mi se pare complet greșit. Cei care o alcătuiesc sînt și ei produsul societății românești, cu toate plusurile și minusurile de rigoare, iar dacă vrem să schimbăm ceva în perspectivă, dacă dorim ca ei să-și asume responsabilitățile care le revin atunci trebuie să ni-i creștem în acest spirit. Cum interesele noastre transcend intereselor de partid, trebuie să ne asumăm și soluțiile. Altfel, ar însemna să criticăm viziunea etatist centralistă a sistemului politic și social românesc, care consideră și tratează cetățenii nu ca subiecte de drept, ci ca obiecte ale acțiunii politice, intrînd chiar în această logică perversă și comportîndu-ne noi înșine la fel. Adică așteptînd să ni se dea și nu oferind.


2000.05.28.

articolul în format *.pdf