Mircea Boari
Reforma statului sau restrîngerea statului?
În România, în limba română la fel ca și în limba maghiară, statul se gîndește cu majusculă, chiar dacă el se scrie cu literă mică. Însăși ideea de "reformă a statului", generic sub care stă numărul 2 al Provinciei, se supune acestei observații empirice. Într-un fel, acest lucru este inevitabil: "statul român" are într-adevăr forma, atributele și manifestările unei realități transcedente în raport cu oamenii care îl populează. Or, cum poți să te adresezi unei realități transcedente altfel decît cu majusculă? Oamenii îndeobște reformează lucruri empirice, lucruri care sînt produsul propriei lor faceri, precum o instituție anume, o lege, o politică sectorială. "Statul" în întregul său nu poate face obiectul unei "reforme" decît dacă e conceput ca obiect masiv, fatal, absolut determinat, cum numai legile naturii sau obiectele creației divine sînt. Ceea ce nu e cazul: în ambele ipostaze, fie că e subliminal perceput sub specia creativității divine sau a celei naturale, statul ca obiect fatal este o halucinație. Statul care, prin agenții sau criticii săi, primește o astfel de identitate simbolică tare, are în realitatea sa empirică, realitatea sa cea mai concretă, o identitate efectivă slabă.

Desigur, chiar și halucinațiile, deși sînt doar invenții ale spiritului decuplat de real, pot avea efecte foarte reale. Un schizofren poate determina efecte foarte concrete, de pildă o crimă, pornind de la vocile pe care le aude. Statul halucinatoriu poate să priveze de libertate, să încarcereze, să penalizeze arbitrar, sau chiar să priveze de viață pe oricine refuză să intre în halucinația sa - căci, trebuie să o știm, e o trăsătură specifică a halucinațiilor, mai ales a celor politice, comprehensivitatea lor, pulsiunea integrativă, cuprinzătoare.

Deși "statul român" poate determina asemenea efecte letale și para-letale pentru subiecții săi, cum a făcut-o de altfel în decembrie1989, în 1990 la Tîrgu-Mureș sau în Piața Universității, sau cum a arătat că este dispus să o facă în 1999, cînd cu prilejul episodului generic denumit "Declarația de la Cluj", asta nu înseamnă că el este "puternic" în ordinea reală a lucrurilor. Un stat care mobilizează armata împotriva subiecților săi și care e în pragul decretării stării de urgență pornind de la niște revendicări economice - mă refer la episodul tragic-hilar al ultimei mineriade - nu este "puternic" ci doar periculos. Disfuncționalitatea sa reprezintă o primejdie imediată pentru toți subiecții săi de drept - lucru pe care nu l-au înțeles de pildă cei care au mărșăluit în București, sub egida Alianței Civice, împotriva minerilor...

În ordinea reală a lucrurilor, un guvernămînt funcționează în măsura în care are capacitatea de a determina efecte pe linia unor scopuri clar definite ale guvernării. Statul român, nu numai că nu are niște scopuri clar delimitate, fiind mînat de ambiția de a coloniza ultimele recese ale vieții individuale; dar o face și prost pe deasupra. Voi ilustra aceste ultime două afirmații.(1)

Guvernarea cvasi-totală
Abundența reglementărilor de origine etatică sub care se desfășoară viața de zi cu zi în România este un fapt empiric. Cetățenii României sînt supuși cotidian hărțuielii nenumăratelor reglementări de detaliu care privesc viața lor, afacerile lor și care afectează în miriade de moduri posibilitățile pe care ei le au de a-și construi și realiza planurile de viitor. Statul român posedă instrumentele legislativ-administrative prin care să asaneze economiile cetățenilor - de pildă prin falimente de bănci sau prin inflație. El are capacitatea de a atinge virtual toate segmentele de infrastructură a vieții, de la banala colectare a gunoiului pînă la liniștea publică. Statul român ține o evidență polițienească a domiciliilor românilor, a intrărilor și ieșirilor lor din țară. El este, prin intermediul sistemului asigurărilor medicale centralizate, deținătorul unei imense cantități de informații private de ordin medical și a căror confidențialitate este uneori vitală pentru cetățeni (de pildă la angajări) . Birocrațiile sale din ministere precum culte, educație, cultură, dețin pîrghii care în final canalizează și construiesc opțiunile religioase, educaționale și culturale ale cetățenilor, adeseori folosindu-le în scopuri manipulative. Statul român este prezent alături de fiecare tranzacție privată, între persoane particulare, sau în orice situație care angajează individul ca subiect de drept: nici un contract , declarație, delegare de puteri unei alte persoane nu are valabilitate legală dacă nu este validat de un notar, a cărui calitate este tocmai cea de împuternicit al statului. Statul român adaugă fiecărei ierarhii profesionale o componentă birocratică: el este, de pildă, cel care acordă licențe și autorizații în practica meseriilor, care "gradează" activitatea de cercetare științifică, "recunoaște", "omologhează" și "echivalează" titluri academice, determină cîtă vechime "biologică" trebuie să acumuleze un profesionist dintr-o ramură oarecare pentru a promova. În fine, prin taxele și impozitele sale, prin politicile excesive și arbitrare de redistribuire a veniturilor, statul român deține pîrghiile decisive în modelarea climatului antreprenorial, a funcționării mecanismelor reproducției economice - și e prea evident felul în care face uz de ele (de pildă TVA-ul este conceput ca un fel de "penalizare" a consumatorului pentru ce și cît consumă, neînțelegîndu-se că de fapt consumul este motorul unic al producției într-o economie de piață).

Enumerarea aceasta este departe de a fi exhaustivă. Ar fi necesară o cercetare de mare amploare, pe care eu unul mi-aș dori să o văd inițiată de pletora de sociologi, juriști și politologi specializați în "tranziție", pentru a atesta adîncimea, extensia, ramificarea - într-un cuvînt, caracterul cvasi-total al amestecului statului român cu dreptul pe care fiecare îl are în articularea propriei sale existențe. Statul român se substitue neîncetat voinței, competenței, mobilurilor și motivațiilor agenților inviduali - adică acelei zone a naturii umane de unde răsare ambiția, puterea de decizie, responsabilitatea, realizările, performanța. El deresponsabilizează indivizii, alterează criteriile selecției competitive, distruge etica meritului și a realizării, împiedică formarea rețelelor de schimb de raționalitate care dau forță unei societăți date (de pildă omologarea performanței în cadrul și prin aprecierea grupului profesional). El se interpune ca un fel de amortizor între aceste izvoare ale acțiunii umane și spațiul firesc în care acțiunea umană se realizează, spațiul social. Prin aceasta, statul își adjudecă rolul de a modela spațiul social și caracterul individual. Acest rol presupune o imensă putere de legiferare și de execuție, credința în posesia unei înțelepciuni și clarviziuni transmundane și supraomenești, precum și o doză enormă de risc. De izvoarele naturale ale acțiunii umane depinde totul într-o societate dată: fericirea actorilor individuali în primul rînd și, pornind de la aceasta, nivelul general al bunăstării, al progresului și al gradului de civilizație. Or, amestecul statului în această "bucătărie internă" a creativității individuale și sociale își face resimțite efectele tocmai în zona acestor indicatori generici, în forme direct perceptibile. Mizeria, stagnarea, dacă nu chiar involuția și degradarea civilizațională perceptibile la tot pasul în România își au cauza tocmai în acest caracter fatal, decisiv, supra-omenesc al statului de care cetățenii acestei țări au parte.

Guvernarea prin comenzi
Modelul originar al statului schițat mai sus nu e, desigur, de fabricație autohtonă; însă el își arată cel mai bine efectele dezastruoase atunci cînd e transpus în țări istoric periferice, cu o statalitate relativ recentă, și care nu beneficiază de mecanismele fine de reglaj și de competența empirică necesară pentru a face un asemenea model cît-de-cît tolerabil. România intră în această categorie. Statul român nu numai că vrea să reglementeze tot ce se poate reglementa, "from cradle to the grave" (din leagăn pînă în mormînt), cum spun anglo-saxonii, dar o face și prost pe deasupra. Incoerență, contradictorietate, arbitrariu, haos, suprarealism sînt atribute frecvent atașate legilor, normelor, deciziilor, ordonanțelor - într-un cuvînt, sistemului de reglementări după care se petrece viața în România. Și, în măsura în care statul se amestecă în întregul sistem al vieții, toate sectoarele vieții vor avea caracterul incoerent, contradictoriu, haotic și suprarealist al acestor reglementări. În România, putem să o spunem aproape cu acoperire literală și nu doar ca o figură de stil, nu există legi în sensul propriu al cuvîntului.(2) O lege desfășoară un principiu aplicabil într-un mod foarte general, recognoscibil de către fiecare individ rațional și acceptat nu datorită constrîngerii, ci ca urmare a înțelegerii faptului că respectivul principiu răspunde interesului propriu al fiecărui membru al comunității politice. În schimb, în România se reglementează în mod oportunist, expeditiv, sub dictatul împrejurărilor - ceea ce înseamnă de fapt sub dictatul capricios al schimbărilor de guvern, de prim-miniștrii, de miniștrii sau de portari de minister. Situația bine-cunoscută că în România se guvernează prin ordonanțe de urgență dă expresie exact acestui fapt brut: nu legi îi guvernează pe cetățeni, ci comenzi și ordine. Aserțiunea frecventă conform căreia "statul român nu este un stat de drept" trebuie înțeleasă exact în acest mod fundamental: el nu este un stat al legilor, adică al unor principii care răspund rațiunii naturale a indivizilor și la care aceștia consimt în mod liber, ci un stat al comenzilor la care indivizii se supun asemeni unor automate nesimțitoare și necugetătoare. Sediul simțirii și al cugetării nu sînt ei, ci nenumăratele centre nervoase ale unei birocrații ce nu mai știe de ea însăși. Neexistînd o bază recunoscută de principii universale, fiecare astfel de centru are propriile sale criterii după care evaluează "oportunitățile", emițînd ordine în consecință. Cetățenii români sînt astfel în postura unor instrumente care primesc comenzi aleatorii de la centre de comandă funcționînd desincronizat și contradictoriu. Ei sînt mînați fie într-o parte, fie în alta, într-un mod perfect ilogic, perfect irațional, și perfect imprevizibil pentru ei. Indivizii nu au șansa de a anticipa reglementările următoare sau abrogarea celor în curs, întrucît ei nu posedă nici "înțelepciunea" statului fatal și nu cunosc nici "exigențele momentului" care reclamă deciziile oportuniste. Ei sînt astfel mereu puși în situația de a fi executanți orbi și non-responsabili ai unor "măsuri" a căror "raționalitate" a fost stabilită în altă parte. Că de fapt prerogativele cvasi-absolute ale statului fatal nu fac decît să disimuleze i-raționalitatea adeseori crasă a "măsurilor" poate fi verificat în mod empiric în fața oricărui banal ghișeu sau urmărind Monitorul Oficial.

O enormă parte a vieții cetățenilor României depinde direct de comenzi arbitrare și de regulile halucinatorii pe care ele le stabilesc. Dar efectul nefast al guvernării prin comenzi nu se oprește aici. O regulă aberantă nu va întîrzia să producă, asemeni unei matrici generative, o pletoră de reguli de ordinul doi la fel de aberante, contaminînd pînă și spațiile de raționalitate viabile altfel (de pildă economia privată): cînd "populația" de reguli mutante ajunge la maturitate, atunci veți experimenta acel inconfundabil "sentiment kafkaesc al ființei" de care orice cetățean român sensibil nu este străin.

Concluzii: scopurile guvernării și restrîngerea statului
Din discuția de mai sus, ni se impun atenției două idei care, denudate de nuanțe, pot fi formulate astfel: 1. statul român contemporan anihilează individul și crează anomie socială; 2. el reprezintă o continuă amenințare cu dezechilibru și anarhie civilă și este principalul factor de înapoiere economică și regres civilizațional. În opinia mea, orice discuție critică despre stat care nu adresează aceste două propoziții (chiar și pentru a le respinge) este neinteresantă pentru subiectul politic, pentru individul cetățean, pentru omul liber.

Pe această linie de argumentare, sîntem acum în măsură să derivăm acele concluzii care privesc tema numărului precedent al Provinciei.

în opinia mea, în contextul actual românesc, chestiunea "reformei statului" trebuie reformulată ca o chestiune privitoare la funcțiile statului. Iar chestiunea funcțiilor statului presupune clarificarea chestiunii privitoare la scopurile guvernării. Este guvernarea menită să acompanieze, să canalizeze, să ghideze existența indivizilor "from cradle to the grave"? Eu unul consider că o astfel de întrebare nu are sens pentru o ființă dotată cu liber arbitru, conștientă de existența sa și de responsabilitatea care îi revine pentru simplul fapt de a trăi - și care se bucură că lucrurile stau astfel. O asemenea întrebare este o monstruozitate etică: de aceea, și prin aceasta mă justific, am afirmat că "statul fatal" - care reprezintă răspunsul afirmativ implicit la o astfel de întrebare - este o halucinație periculoasă. Societatea este o entitate mult mai mare decît statul; iar individul este entitatea fondatoare a societății politice. Astăzi, în România, ambele sînt zdrobite sub masa inertă a unui stat a cărui funcție principală pare a fi negarea individului și a societății.

Dacă admitem că formularea corectă a problemei "reformei statului" privește de fapt chestiunea de fond a definirii funcțiilor acestuia, atunci soluția nu poate fi decît una: "reforma statului" înseamnă de fapt restrîngerea statului.

Aberațiile funcționale discutate în a doua secțiune a articolului au mai multe seturi de determinații: cele istorice nefiind lipsite de importanță.(3) Dar înainte de a fi determinate conjunctural, aberațiile funcționale sînt determinate structural, ele derivă logic din structura statului fatal. Este inerent lipsită de eficacitate discutarea aberațiilor funcționale (unde intră toate chestiunile de politici sectoriale, inclusiv chestiunea autonomiei administrației locale) în mod independent. Aberațiile funcționale nu vor putea fi corectate izolat - ele vor apărea mereu și mereu la suprafață, chiar dacă în forme mai atenuate, căci ele sînt de fapt simptome ale unor vicii de structură. Ele sînt, altfel spus, nereformabile în mod independent. "Reforma statului" va rezulta implicit în urma amputării acelor funcții ale sale (economie, sănătate, educație, controlul populației, administrare locală) care sînt incompatibile cu libertatea individuală, cu autonomia societății și creșterea civilizațională. Statul român de astăzi este așa cum este pentru că e prea mare. Și mărimea lui determină atît slăbiciunea lui cît și periculozitatea pentru libertăți inerentă slăbiciunii.

Cînd aceste teme vor fi larg dezbătute public, atunci vom ști că pentru cetățenii României statul va fi încetat să mai fie gîndit cu majusculă. Statul românesc va deveni "puternic", așa cum unii dintre ei și-l doresc, doar atunci cînd va deveni mic.
_______________
Note:
(1) Spațiul nu îmi îngăduie să argumentez mai amplu afirmațiile din următoarele două secțiuni. Întrucît am făcut acest lucru în alte părți, refer cititorul interesat la seria mea de articole publicate în ziarul Curentul în perioada martie 1998-septembrie 1999, precum și la studiul "Triunghiul vicios" publicat în revista Polis, vol. 5, nr. 4,1998; pp. 33-52.
(2) Discuția care urmează se bazează pe distincția hayekiană dintre ordinea bazată pe lege, respectiv comandă; cf. Hayek, F., Individualism and Economic Order, University of Chicago Press, 1948; cap. I.
(3) Pentru preferința față de analiza a ceea ce eu am numit "aberații funcționale ale statului" în termeni istorici, vezi articolul dlui Daniel Barbu în numărul din mai al Provinciei. De asemenea, Barbu D., Republica absentă, Nemira, 1999.


2000.08.24.

articolul în format *.pdf