Hadházy Zsuzsa
Cluj - dilema credinței și a îndoielii
Acum zece ani Silviu Brucan declara că România are nevoie de douăzeci de ani pentru a instaura democrația pe meleagurile ei. Astăzi este deja limpede pentru toată lumea, că Brucan s-a înșelat: douăzeci de ani sînt prea puțini pentru ca România să devină o țară democratică. Așa cum îmi spunea și taximetristul care m-a purtat pe străzile pline de gropi ale fermecătorului oraș-mizer, prăfuit și transpirînd de caniculă, în chiar ziua primului tur al alegerilor: acești ani sînt puțini, mai ales atunci cînd frîiele sînt în mîinile comuniștilor, securiștilor și turnătorilor de altă dată, a oportuniștilor fostei dictaturi, care nu știu ce este democrația, ori dacă știu, nu vor să o instaureze.

În opinia mea problema nu e chiar atît de simplă. Totuși, merită să fim atenți la ce spun taximetriștii, pentru că știrile ajung întotdeauna la ei, cu ei întotdeauna putem face politică, iar din părerile lor, în general, putem mereu măsura atmosfera unui oraș. Chiar și într-un Cluj în care, după opt ani, "slavă" cîrmaciului nepereche al primăriei s-au introdus impozite și taxe de transport care au redus simțitor numărul celor care mai apelează la serviciile taximetriștilor. Cînd i-am povestit prietenului meu sociolog impresiile strînse în rîndul taximetriștilor a făcut ochii mari. Este deja ceva edificator, spunea el. Dacă aceasta este părerea taximetriștilor, înseamnă că sînt speranțe ca acum să urmeze altceva.
Eventual ceva mai bun.

Și bineînțeles, nu era singurul care avea această părere. Numai că nici el, nici alții, care eventual se așteptau la ceva mai bun, nu au luat în calcul cîteva aspecte importante. De exemplu pe acela că pentru o mulțime prostită și ținută în analfabetismul politic timp de patruzeci-cincizeci de ani, care pe deasupra a mai fost și crescută astfel încît să considere acest analfabetism politic ca pe o virtute cetățenească, nu este de ajuns să îi oferi o alternativă cu doar cîteva săptămîni înaintea alegerilor. Ea ar avea nevoie de ceva mai mult timp pentru a se putea obișnui cu ideea posibilității de a alege între două lucruri. Pentru că aceasta mulțime nu are membrii, ea este pur și simplu o mulțime omogenă, căreia de decenii i se tot demonstrează că este superioară mulțimilor aparținînd altor culturi, în care se vorbește altă limbă, și în care se lucrează altfel; că această superioritate poate fi păstrată sau asigurată doar de o potențialitate de un fel sau altul, și că oricine din afara ei, pune în pericol avantajele ce îi revin pe drept prin această superioritate. Puterea îi spune ce să gîndească, iar el, ascultător cum e, gîndește ca atare, căci cerința alternativei nu e lăsată să încolțească în el. Nici măcar nu observă alternativa. Și chiar dacă ar observa-o, ar considera-o ca pe o trădare de țară, ca astfel să o poată exploata.

Poate că o parte a acestei mulțimi e scîrbită de primarul pentru care a votat, deja pentru a treia oară, dar nu e scîrbită și de marele ideal național pe care îl reprezintă. Acestei mulțimi încă și acum îi vine mai ușor să creadă că banii îi sînt folosiți pentru contracararea pericolului maghiar, dar măcar astfel salvîndu-se orașul de străini (deci de dușmani!), decît că banii îi sînt pur și simplu furați, iar prin puterea exemplului, este și ea îndemnată să fure. Realitatea nici că înseamnă ceva pentru ea. Nici măcar aparențele. Singura care o însuflețește este isteria care i se induce, pentru că aceasta o ajută să nu gîndească, să nu vadă și să servească necondiționat interesele aceluia care - și acesta este lucrul pe care această mulțime vrea cel mai puțin să-l observe - o face ridicolă.

Primarul, care alături de conducătorul partidului său, se declară singurii depozitari și reprezentanți veritabili ai tuturor sentimentelor naționale românești, a prins atîta curaj în cei opt ai celor două mandate ale sale, încît în cele din urmă era sigur că își poate permite orice, că și așa va cîștiga alegerile. Și asta pentru că a reușit să convingă masele de faptul că satisfacerea intereselor orașului este cel mai bine asigurată de satisfacerea propriilor sale interese. Și a avut dreptate.
Orice a făcut în acești opt ani a cîștigat alegerile.

Desigur am putea gîndi și invers: a cîștigat alegerile tocmai pentru ceea ce a făcut în acești opt ani. Numai că în condițiile specifice României și, în cadrul acesteia, în condițiile și mai specifice ale Clujului, această afirmație ar fi o minciună. Gheorghe Funar a ajuns primar și pentru a treia oară, nu prin ceea ce a făcut pentru oraș și pentru cetățenii săi, ci înainte de toate prin ceea ce a spus.

Abia cu aceste alegeri de la Cluj a devenit cu adevărat evident cît de perfectă a fost spălarea creierelor din sistemul partidului unic al dictaturii comuniste. Ea a avut succes și în rîndul celor care în 1989 erau încă minori, dar desigur, și la cei care s-au stabilit de cinci sau chiar de douăzeci-treizeci de ani în acest oraș. Ei nu s-au dus la vot, fie spunînd că indiferent cine va ieși primar tot nu se va schimba nimic, fie au votat pe cel despre care au mai auzit și care eventual le-a mai dat și o casă, uitînd că primarul trebuie să fie funcționar public și nu politician.

Putem noi spune că aceștia nu au avut măcar în parte dreptate? În cei opt ani ei s-au convins că puterea centrala are interesul ca Gheorghe Funar să rămînă în funcție, pentru că dacă nu ar avea acest interes, l-ar fi putut deja de mult înlătura.

Contrar tuturor aparențelor, victoria lui Funar nu a fost atît de senină ca pînă acum. S-a dovedit că pericolul maghiar, fluturarea sloganelor patriotice, atacurile mizere la adresa adversarilor, nu mai au aceeași putere de atracție în rîndul alegătorilor ca înainte. Un succes cu 53% nu dovedește nici aptitudini, nici popularitate, cel mult o mai bună campanie a adversarului. Acum nu mă gîndesc într-atît la Eckstein-Kovács Péter, candidatul clujean al UDMR, el nu a făcut o campanie pe criterii etnice, avînd deci un mesaj și pentru alegătorii români. Am întîlnit și maghiari și români care mi-au spus că în cel de al doilea tur de scrutin nu se vor duce la vot pentru că n-ar avea încredere decît în Eckstein ca primar.

La depunerea candidaturii creștin-democratului Rădulescu, cîteva lucruri însă nu au fost luate în atenție: de exemplu acela că Convenția s-a compromis deja prea de mult, și alegătorii nu au încredere în ea, iar această neîncredere este probabil mai puternică decît ceea pe care o simt față de Funar; și acela că intelectualitatea, cea pe care Rădulescu a reprezentat-o în primul rînd, este privită cu suspiciune de mulțimile "antrenate" în dictatura proletariatului și descinderile minerești, iar pentru a face cunoscut și popular unul candidat sau altul, așa cum am menționat, nu ajung două-trei săptămîni.

Poate că la acest lucru este bine să reflectăm acum, și nu peste trei ani și zece luni.

Marius Cosmeanu
2000.08.24.

articolul în format *.pdf