Al. Cistelecan
Discursuri pentru Transilvania
Cu mult înainte de febra localelor și de furia (previzibilă) a generalelor, aproape toate partidele au făcut o pregătire de foc pe teren transilvan. Unele dintre ele au anunțat și enunțat programe aparte sau, la o cotă mai patetică, au recitat adevărate proclamații, în vreme ce altele, mai avînd de redactat cîteva paragrafe din mesajul către Transilvania, i-au rezervat doar o atenție specială în discursul politic, așteptînd ca atmosfera electorală să se mai încălzească și să se precipite spre momentul maximei oportunități. Această atenție, fie elaborată programatic, fie mai puțin sistematizată, dar nu mai puțin consistentă, e, de fapt, un omagiu adus provinciei, o implicită recunoaștere a identității sau măcar a diferenței pe fondul "omogen" al identității. Dacă au o rațiune, dincolo de finalitatea lor electoralistă imediată, aceste proclamații n-o pot avea decît pe aceea a percepției, inclusiv la nivelul clasei politice, a unei anume specificări a provinciei. Policromatismul etnic (oricît și-ar fi pierdut din nuanțe) și confesional, cîteva tradiții și nostalgii mai apăsat europene, ca și o etică a muncii ceva mai riguroasă și o stare economică vag mai prosperă decît prin alte locuri, sînt argumentele folclorice ale acestei specificări, suficiente în stimularea unei imagini de oarecare pregnanță. Vor, nu vor, politicienii sînt ținuți să remarce că aici există un specific mai încărcat și o agendă de probleme mai complexe ce necesită tratări - de nu chiar soluții - mai nuanțate. De regulă, însă, "mesajele către Transilvania", pornind de la premisa, mărturisită sau nu, a existenței unei mărci provinciale ori măcar a unui set de probleme locale redundante pînă la similitudine, tind nu să stimuleze acest specific, ci să-l anuleze. Pe de altă parte, "bătălia" retorică pentru Transilvania vine să recunoască o demnitate aparte votului de aici, înzestrat, chiar dacă nu pe față, cu mai multă noblețe, rezultată din discernămîntul "rațional" mai degrabă decît din identificarea mistică și viscerală cu care operează votul în celelalte provincii. Cine cîștigă în Transilvania, chiar dacă pierde în România, se poate consola măcar cu iluzia că a fost alesul celei mai europene dintre provinciile românești. Rămîne, orișicîtuși, o rușine și o traumă să cîștigi în România și să pierzi în Transilvania. Asta dă impresia proastă că nu ești în grațiile electoratului mai emancipat, ale cărui opțiuni, oricît de imprecise, rămîn atașate de Occident. Bombardamentul electoralist al Transilvaniei e însă un strict război de prestigiu, nicidecum decisiv pentru victorie, întrucît aceasta poate fi asigurată din altă parte. Dar tocmai pentru că e o luptă de prestigiu ea e, retoric, mai nemiloasă.

Transilvania necesită, într-adevăr, multă retorică. Și neapărat o retorică de inimă și de suflet, duioasă și exaltantă, flatantă și compătimitoare în aceeași măsură. Cu atît mai persuasivă trebuie să fie această retorică cu cît fondurile de investiții ce rămîn după plasamentul lor în capitală sînt mai mici. Gurile rele zic că doar trei sferturi din investiții se opresc în capitală, celălalt sfert fiind apoi împărțit cu generozitate pentru restul țării. Retorica trebuie, deci, să suplinească toate frustrările economice, de la procentul investițiilor la rata impozitării și recoltării către bugetul central, cu inefabile criterii de redistribuire. E de înțeles că pe această bază nu se pot face programe de relansare economică și că retorica trebuie să abată interesul ardelenilor către alte probleme. Cea mai la îndemînă rețetă este continuarea procesului de emancipare națională, ardelenilor fiindu-le indusă mereu nu numai conștiința primejdiei, dar și, subliminal, ideea că ei încă nu s-ar fi emancipat național sau că au făcut-o într-un mod atît de fragil încît sînt tot timpul în pericol să regreseze statal spre situația din Evul Mediu. Încălzirea rărunchilor la focul naționalist, deosebit de eficientă cînd folosește paie ungurești, e calea regală a retoricii politicianului român, cale bătută cu certitudinea infailibilității. Cîteva aspecte semnificative ale scorului electoral din locale arată însă limpede că electoratul nu mai vrea să stea unde-l pun politicienii și că el nu mai e dispus să accepte tranșarea sa în lagăre etnice, după constituția mentală a secolului XIX. "Provocarea" germană de la Sibiu și transcenderea votului etnic la Tîrgu Mureș au scos la iveală predispoziția, dar și capacitatea comunităților respective de a se rupe, mai pragmatic sau mai idealist, de placenta opțiunii tribale. Cel puțin în cîteva puncte nodale ale provinciei electoratul are un secol avans față de politicieni, comunitatea judecîndu-și interesele la modul cel mai pragmatic și încercînd să le rezolve pe o cale "particulară". Experimentul de la Sibiu va fi, probabil, decisiv și de la el ar putea porni o mai netă despărțire a intereselor politicii locale față de interesele politicii generale. Dacă Sibiul va intra sub "scutul german", o astfel de aventură va tenta, cu siguranță, și alte localități. Succesul unor astfel de soluții, ostentative și exasperate, va amortiza de la sine goarnele naționaliste, mai ales după ce se va vedea că Sibiul tot în România rămîne.

Firește, "discursurile pentru Transilvania" nu sînt uniforme și, chiar dacă sînt afectate de o anumită monotonie, ele sînt rodul unor mentalități și viziuni politice diferite. În mare, ignorînd multe nuanțe, ele ar putea fi împărțite în două tipologii. Avem mai întîi de-a face cu un discurs retardat, alimentat de iredentismele secolului trecut și de ideologiile lor și împrospătat mereu, pe de o parte, de o harnică industrie de spaime, iar, pe de altă parte, de inventive ateliere de provocări. Acest tip de discurs, care se vorbește și în românește și în ungurește cam cu aceeași vehemență, vizează nivelul emoțional și visceral al alegătorilor și mizează pe inflamarea lor. Pe românește el declamă spaime statale și invocă, de jur împrejur, dar mai ales dinspre Apus, comploturi și conjurații antiromânești. Pe ungurește el cîntă, mereu și aprig, tragedia "genocidului". Pe această tipologie discursivă tind să se ridice salvatori și mîntuitori ai provinciei, care vor salva și mîntui provincia pînă o vor îngropa de tot. Discursul retardat nu lucrează asupra realităților, ci asupra fantasmaticului, încercînd să-și "producă" electorii prin sugestie și panică. Cursul temporal apucat de acest tip discursiv e unul regresiv și din retorica lui se nutresc, mai pe săturate sau mai dietetic, atît PRM și PDSR, cît și PUNR, sau, mai recent, UFD, tuturor făcîndu-le ecou așa-numita "aripă radicală" a UDMR. Al doilea tip dominant e discursul de aggiornamento democratic, în care încap de-a valma partide (sau aripi) social-democrate, liberale și creștine, care au deprins parole europene și încearcă să le decline în sintaxă românească. Acesta e un fel de discurs general-europenist din care lipsește, însă, esențialul: pragmatismul. Discursul pragmatic e poate tipul de discurs pe care provincia îl așteaptă cu tot mai mare nerăbdare, în speranța că el se va clădi pornind de la realități și de la ceasul actual al istoriei și că nu se va învîrti, inconsistent, în jurul unor lozinci atractive (fie ele de tip retro, fie de tip avangardist).


2000.08.24.

articolul în format *.pdf