MOLNÁR Gusztáv
Oximoron
 
"Expresia oximoron trebuie înțeleasă ca un epitet care este în contradicție evidentă cu cuvîntul la care se referă. Astfel, gnosticii vorbeau de lumină întunecoasă iar alchimiștii de soare negru". (Jorge Luis Borges)

Orice încercare de a defini Transilvania pe baze naționale înseamnă oximoron. Nu "inel de fier din lemn" (traducere ad litteram, de fapt nonsens - nota trad.), cum am crezut pentru o clipă, în avîntul meu de maghiarizare, pentru că metafora maghiară se referă la un lucru irealizabil. Oximoronul este ceva cît se poate de existent, numai că este diform și nefiresc și de aceea are aura irealității. "Transilvanismul național", spiritul transilvan doar ca variantă regională, locală a spiritualității naționale a unora sau altora, respectiv ceea ce de cele mai multe ori este sincronic cu acestea, ideologia și politica Transilvaniei "românești" sau "maghiare", există cel puțin de la 1848 încoace și atît din partea română cît și din cea maghiară a fost din preziua primului război mondial și pînă la sfîrșitul celui de-al doilea orientarea dominantă, la modul virulent, a politicii și a discursului privind Transilvania al elitelor politice și spirituale.

În această concepție, epitetele "român" și "maghiar" exprimă, dincolo de indicarea apartenenței statale a provinciei transilvane, și o "esență" sau "substanță istorică" numai maghiară sau numai românească. Prin acest confortabil principiu de bază se putea justifica foarte bine fie politica nedisimulat dictatorială a exclusivismului național, fie - dacă împrejurările erau de așa natură - indulgența condescendentă față de minorități, considerate niște venetici.
Ideologia Transilvaniei "maghiare" a fost spulberată definitiv de catastrofa națională totală a celui de-al doilea război mondial, de caracterul internaționalist al comunismului maghiar, rămas constant de la instalarea sa la putere din 1948 și pînă la prăbușirea sa în 1988, de regulile culturii publice democratice, de procesul efectiv de integrare în structurile occidentale și nu în ultimul rînd datorită conștientizării proporțiilor demografice.

Ideologia Transilvaniei "românești", în sensul circumscris mai sus, azi nu mai poate fi considerată nici ea ca fiind exclusivă, dar o bună parte a elitelor politice și spirituale îi conferă și acum autoritate. Faptul că Al. Cistelecan, colegul meu de redacție, a considerat că este important să publicăm din nou în Provincia textul din 1940 al lui Noica - deși sînt sigur că nu este de acord cu mesajul acestuia - arată că acea concepție care consideră Transilvania drept "Prusia României", definind componenta românească a Transilvaniei într-o formă fără echivoc autoritară, si neținînd seama de componentele ei non-românești, și-a păstrat pînă azi relevanța în cultura românească.
În concepția mea, transilvanitatea este prin definiție supranațională, mai precis inter-națională, ceea ce înseamnă că la nivelul vieții publice contează ca realitate doar în măsura în care își găsește expresia în consensul explicit al diferitelor componente naționale și politice ale populației din Transilvania.

Această transilvanitate a avut o perioadă prenațională (premergătoare apariției națiunilor moderne), care a funcționat relativ bine, dar în cadre prea strîmte atît din punct de vedere social cît și "național", urmată de exclusivitatea discursurilor și politicilor naționale, care au triumfat și în Transilvania și au desfigurat transilvanitatea pînă la a fi de nerecunoscut. Acum însă, în pragul epocii postnaționale, ea poate și trebuie să fie re-creată, într-o formă acceptabilă de către majoritatea populației din Transilvania.

Dacă ne gîndim serios la formarea unei opinii publice general-transilvane, cred că trebuie neapărat să ne confruntăm atît cu ideologia Transilvaniei "românești" cît și cu cea a Transilvaniei "maghiare", pentru ca, deconstruindu-le, adică interpretîndu-le în mod corespunzător, să putem găsi un limbaj comun, fiind capabili să formulăm acele valori și țeluri comune pe care cu toții le putem asuma.

Acest articol vrea să arate că pînă acum elita politică și culturală din Transilvania și din Ungaria nu a considerat că este necesar să se confrunte cu concepția "Transilvaniei maghiare" și, în consecință logică, să-și asume responsabilitatea morală pentru refuzul egalității de rang revendicate - mai întîi în cadrul regimului de stări, iar mai tîrziu pe baze civice - de românii din Transilvania. Faptul că este vorba de o tradiție spulberată iremediabil de istorie, cu care "noi" nu avem nici o legătură, nu ne scutește de obligația confruntării. Avem o legătură atîta timp cît afirmăm că sîntem maghiari.
Sub semnul acestei asumări a responsabilității trebuie să ne confruntăm atît cu tradția supremației maghiare, reflectată în vechea politică a statului maghiar privind Transilvania, ca fiind propriul nostru trecut cît și cu o varietate specială - minoritară - a concepției "Transilvaniei maghiare", legitimată tocmai prin pierderea puterii de stat de către minoritatea maghiară. Această din urmă variantă o ilustrăm în numărul de față prin cîteva pasaje caracteristice din cartea lui Makkai Sándor întitulată "Autorevizia noastră", apărută în 1931 și reeditată la Miercurea Ciuc în 1998. Este vorba de o concepție ce pornește de la premisa existenței unei societăți maghiare separate în sînul Transilvaniei, concepție care, cvasi adăpostită sub aripa ocrotitoare a naționalismului majoritar, a reușit să dăinuie pînă în zilele noastre ca ideologie minoritară relevantă atît cultural cît și politic.
Care a fost, așadar, principala trăsătură caracteristică a numeroaselor variante ale ideologiei și credinței "Transilvaniei maghiare", care a exercitat o influență deosebită asupra culturii politice maghiare în acest secol? Ei bine, oricît de neplăcut ar fi, trebuie să constatăm că nu antiromânismul, afirmarea permanentă și fără temei a superiorității culturale, sau orice altă tîmpenie "directă", ci două însușiri negative ale noastre, și mai penibile: pe de o parte inconsecvența și nestatornicia, iar pe de altă parte lipsa totală a simțului realității.

Prin cele două exemple de mai jos aș dori să ilustrez cum au reușit unele personalități de seamă ale vieții politice și spirituale maghiare din perioada interbelică să despoaie de credit ideea transilvanității. Aceste exemple dovedesc că ori de cîte ori am fost stăpîni aici am desconsiderat cele mai elementare exigențe ale transilvanității, pentru ca mai apoi, după cîte o luptă pierdută, să ne agățăm cu gesturi patetice de colacul de salvare al transilvanismului.

Contele Bethlen István, descendent al unei familii nobiliare străvechi din Transilvania, a fost o personalitate de prim rang a politicii interbelice din Ungaria. Între anii 1921 și '31 este prim-ministru, face parte și mai tîrziu din cercul cel mai intim al lui Horthy, este figură de frunte a orientării politice antinaziste și pro-occidentale, în 1944 se ascunde de Gestapo, pentru ca în cele din urmă să fie deportat în U.R.S.S., unde moare cîndva la sfîrșitul anilor '40. (1)

În 1913, Bethlen respinge reforma legii electorale maghiare, scadentă de mult timp, cu următoarele argumente: "Nu putem accepta nici o lege electorală care cedează valahilor fie și un singur comitat azi maghiar din Transilvania. (2) Nu putem accepta nici o lege electorală atîta timp cît nu avem certitudinea absolută că în comitatele noastre rolul conducător al maghiarimii (...) nu va fi pus la îndoială. Ținem cu fermitate la întregul patrimoniu al maghiarimii din Transilvania și nu îl vom sacrifica nici unei tactici de partid, nici unui interes, nici unei voințe, de oriunde ar veni. Acesta e un interes vital pentru noi. Și ținem la el, e dreptul nostru sacru, nimeni nu ni-l poate lua decît prin forța brută. E dreptul nostru istoric, fiindcă părinții noștri au înfăptuit unirea (în 1848) (...) în credința că prin unire și maghiarimea din Transilvania va cîștiga forță și nu va fi expusă primejdiilor pentru a căror evitare a renunțat să-și administreze singură treburile proprii." Cu cîteva pagini mai încolo Bethlen formulează aceeași idee, mai frapant, și axiomatic: "interesul pentru unitatea deplină a drepturilor nu poate fi mai presus decît interesul pentru unitatea statului." (3)
După ce la sfîrșitul anului 1918 "unitatea statului" maghiar s-a destrămat, și în concepția lui Bethlen idealul egalității drepturilor în Transilvania a ajuns pe primul plan. Egalitate, firește, nu în cadrul României, ci al unei Transilvanii autonome, imaginate ca o "Elveție a Estului". "Pe teritoriul Transilvaniei - a spus Bethlen István la Royal Foreign Affairs Society din Londra, în cadrul conferinței ținute în noiembrie 1933 - cele trei națiuni care trăiesc acolo, anume cea românească, cea maghiară și cea săsească, ar împărți frățește puterea în stat, iar pe teritoriul locuit de propriul popor ar avea autoguvernare națională locală." Despre Transilvania ca o "Elveție a Estului", chemată să asigure "deplina egalitate de drepturi a națiunilor interesate" - a adăugat sugestiv Bethlen - "am auzit cele mai frumoase discursuri în parlamentul maghiar - al cărui membru am fost din anul 1901 - rostite de Maniu și Vaida, cei care azi sînt în România reprezentanții Transilvaniei." (4)

Fac abstracție aici de o analiză mai detaliată a punctului de vedere irealist și tarat de grave limite al lui Bethlen István. M-aș limita la o singură observație: Bethlen, Maniu și Vaida ca "fii ai Transilvaniei" au fost desigur convinși că modelul "Elveției de Est" este o soluție mult mai bună decît o Transilvanie în stăpînirea exclusivă a celeilalte părți. Dar niciodată nu au crezut că acel model ar fi cea mai bună și cea mai dreaptă soluție. Pe scara lor de valori, Transilvania "maghiară", respectiv "românească" a ocupat fără îndoială locul principal.

Al doilea exemplu menit să ilustreze inconsecvența transilvană este Makkai Sándor, scriitor de succes în epoca interbelică, ideolog influent al "ideii transilvane", episcop reformat al Transilvaniei, care cu ocazia vizitelor sale pastorale era înconjurat de respectul cuvenit principilor de odinioară. La începutul anilor '20, împreună cu Reményik Sándor și Áprily Lajos, a susținut cu mare entuziasm dreptul la existență al literaturii maghiare din Transilvania, care lua naștere atunci, contestat de cercurile budapestene conservatoare din epocă, sub acuzația ruperii unității naționale. În scrierea sa din 1925 intitulată "Spiritul transilvan", Makkai precizează că, în situația dată, maghiarii din Transilvania au nevoie de "conștiința transilvană și de stăpînirea intensivă a tradițiilor transilvane", dar - cel puțin din punct de vedere maghiar - nu poate fi vorba de o "transilvanitate aparte", de "natura specială a spiritului maghiar transilvan, în sensul că ar putea fi o realitate extrinsecă neamului unguresc și a națiunii maghiare, în esență străină ei." (5)

În volumul "Autorevizia noastră", apărut în 1931, după cum se poate vedea și din pasajele publicate în acest număr, Makkai nu mai vorbește decît despre "unitatea maghiară", despre "politica națională minoritară", care, avînd în vedere că minoritatea nu dispune de nici un fel de "imperiu pămîntesc", poate fi realizată prin aplicarea autonomiei și autoorganizării naționale, pe baze spirituale și morale. (Epitetul "transilvan" apare în volum de două sau trei ori, dar cuvîntul "Transilvania" nici măcar o singură dată!) în 1936 Makkai trage consecințele punctului său de vedere și se mută în Ungaria. A înțeles, desigur, că autonomia națională nu se poate realiza decît pe pămînt, sau, ca să folosim o expresie mai exactă a lui, "sub sprijinul și ocrotirea imperiului național". (6)

O analogie interesantă și deloc întîmplătoare este că acest imperiu național, adică "organizarea și sarcinile statului național maghiar de tip nou, care pune capăt pseudo-parlamentarismului, luptelor și intereselor de partid, cu un cuvînt: politicii meschine" (7) este imaginat de Makkai la modul foarte asemănător cu cele cuprinse în conferința lui Noica referitoare la spiritul transilvan. Din păcate nu este vorba aici despre concordanța unor autoritarisme "de rînd", ci de o afinitate cu rădăcini mult mai adînci: într-un studiu apărut în august 1940, Makkai scrie cu simpatie nedisimulată despre Garda de Fier. "Această mișcare - spune el - la care au participat în jurul lui Zelea Codreanu cei mai buni dintre preoții bisericilor române, s-a întors la popor, la sufletul poporului român, și anume la rădăcinile mistice, religioase ale acestuia, din care a voit să trezească și să întărească în el conștiința misiunii naționale, cu scopul ca poporul român, regenerat din punct de vedere moral, să-și ia soarta în mîini și, recunoscîndu-se pe sine, să-și modeleze viitorul statal și național propriu." (8)

În 1942, cînd 22,5% din populația de 14 milioane și jumătate a Ungariei era de alte naționalități (9) (din care 7,5%, adică peste un milion, români), Makkai, gîndindu-se la "puritatea, sinceritatea, cinstea și altruismul comportamentului creștin" a declarat că "trebuie să înceteze pentru totdeauna atentatul dureros trăit, jignitor la adresa demnității umane numit «categoria minoritară», metoda degradării omului la rangul doi, trei, zece". Nu, în Ungaria nu pot să existe minorități, ci numai "naționalități" conștiente "că aici o viață demnă de om pot trăi și ele doar sub conducere, îndrumare și educație maghiară". E adevărat că în Ungaria "nu putem recunoaște interese colective, separate, ale nici unei naționalități", dar "individul de altă naționalitate poate fi membru cu drepturi depline al comunității naționale maghiare". Firește, nimeni nu va fi obligat cu forța. Dar dacă unora asimilarea benevolă le cauzează probleme de conștiință, "nu le rămîne decît să se despartă și să părăsească țara". În ceea ce privește "masele, straturile populare" ale naționalităților, "acestea pot să-și păstreze limba și modul de viață". Numai conștiință națională și elită națională proprie nu pot avea. În viziunea lui Makkai "așa va reuși statul național maghiar să realizeze coeziunea tuturor membrilor și popoarelor care trăiesc aici, într-o unitate pașnică și mult mai durabilă decît prin constrîngere". (10)

În autobiografia sa spirituală, pusă pe hîrtie în vara anului 1944, Makkai a scris despre punctul său de vedere în legătură cu transilvanismul cele ce urmează: "încă din anul 1925 am susținut că, din punctul de vedere al maghiarimii, transilvanitate, spirit transilvan aparte nu există. (...) Am propagat fidelitatea transilvană față de maghiaritatea eternă, manifestată prin valori. Acesta a fost sensul «transilvanismului» meu. Nu am crezut niciodată într-un transilvanism avînd un sens politic, care a sperat și a încercat să pregătească unirea într-un stat separat a celor trei popoare din Transilvania, prin voința comună a românilor, maghiarilor și sașilor, deci un transilvanism cum a fost, cel puțin într-o anumită perioadă, și cel al lui Kós Károly, de exemplu. Am cunoscut concepția conturată în conferințele sale din Anglia de către Bethlen István, privind o Transilvanie separată, dar convingerea mea este că, în viziunea lui, ea era menită doar să asigure superioritatea spirituală și apoi politică a maghiarimii". (11)

Cu cîteva luni mai tîrziu, cînd devenise deja evident că stăpînirea maghiară asupra Ardealului de Nord nu mai putea fi menținută, și la Debrețin - unde trăia el - s-a constituit cu acordul sovieticilor guvernul maghiar provizoriu, Makkai a elaborat proiectul intitulat Transilvania ca stat independent. În acesta putem citi, printre altele: "Forma de stat a Transilvaniei ar fi republica, în fruntea căreia s-ar afla un președinte ales anual din sînul poporului român, maghiar și german pe rînd. Pe lîngă președinte ar fi doi vicepreședinți, aleși din rîndurile celorlalte două popoare. Statul este condus de președinție împreună cu consiliul republican. Membrii consiliul republican funcționează ca miniștri de resort. În cadrul statului s-ar constitui autonomii teritoriale pentru fiecare popor." Ca un creștin "realist" ce era, cu siguranță nu și-a imaginat autonomia asemenea lui Kós Károly, adică "din voința Transilvaniei", ci în analogie cu dictatul de la Viena. El a considerat transilvanismul lui Kós ca fiind "de fapt o credință", pe care într-un articol mai vechi a caracterizat-o cu cuvintele Scripturii: "Realitate a unor lucruri sperate și convingere privind cele nevăzute." Din perspectiva pseudo-creștină a lui Makkai, despre această "de fapt credință", care se întemeiază pe libertatea originară a omului față de ceea ce există, nu se poate spune decît ce a spus el însuși în 1937, într-un articol dedicat transilvanismului lui Kós: "Privit sub aspectul timpului istoric pare a fi o iluzie." (13)

*
Bocskai István, figură a "spiritului transilvan", mai tîrziu devenită simbol, într-o scrisoarea datată în cetatea din Sîniob județul Bihor, în ianuarie 1600, îl citează pe regele polon Báthory István, care ca principe al Transilvaniei a putut să cunoască foarte bine "natura și moravurile transilvănenilor". "Dacă stai de vorbă cu un transilvănean - a spus Báthory unui fidel al său - să te gîndești totdeauna că ai de-a face cu un transilvănean." (14) Firește, acolo "unde Măgarul este uneori o țară nenorocită", pentru care se ceartă trei-patru regi, ca niște pungași - precum putem citi în poezia Les Voleurs et l'Ane de La Fontaine -, și nu se știe niciodată care dintre ei va "fura măgărușul", nu s-a putut dezvolta tradiția fidelității față de principii. Mai tîrziu, cînd nu au mai rămas în ring decît doi "pungași", se pare că era și mai greu să fii consecvent. Acum, cînd nimeni nu mai poate încerca s-o ia cu japca din afară, poate că există unele șanse ca Transilvania să fie în fine propriul ei stăpîn. Dar condiția prealabilă absolută este ca în Transilvania să-și găsească afirmarea nu logica exclusivistă a "spiritelor" și politicilor naționale, ci o logică consensuală a transilvanității, care poate fi definită clar și inteligibil pentru întreaga viață publică a provinciei.

Note:
(1) Despre viața și cariera sa politică, vezi Romsics Ignác: Bethlen István. Politikai Életrajz, Budapest, 1991.
(2) Prin "comitat maghiar" ("Magyar vármegye") se înțelege aici nu județul cu majoritate maghiară, ci reprezentanța politică maghiară majoritară, formată prin legea electorală specială din Transilvania, dezavantajoasă pentru români.
(3) Bethlen István: "A választójog reformja és Erdély" (1913), în: Válogatott politikai írások és beszédek, red. Romsics Ignác, Budapest, 2000, 34; 41.
(4) Bethlen István: "Az erdélyi kérdés" (1933), în: Válogatott politikai írások és beszédek, 311; 314.
(5) Makkai Sándor: "Az erdélyi szellem" (1925), în: Az élet kérdezett. Tanulmányok, I., Budapest, 1935, 78-79.
(6) În legătură cu repatrierea lui Makkai și disputa provocată de studiul său din 1936 referitor la imposibilitatea politică și morală a situației minoritare, vezi: Nem lehet. Dezbaterea privind destinul minoritar. Volum alcătuit de Cseke Péter és Molnár Gusztáv, Budapest, 1989.
(7) Makkai Sándor: "Tudománnyal és fegyverrel" (Arte et Marte). Proiectul educației națiunii, Budapest, 1939, 10.
(8) Makkai Sándor: "Erdély társadalma", în: Erdély, publicație a Societății Maghiare de Istorie, Budapest, 1940, 266.
(9) Conf.: "Magyarország területi gyarapodása. 1938-1941", în: Köztes-Európa. 1763-1993. Colecție de hărți, alcătuită de Pándi Lajos, Budapest, 1995, 486-487.
(10) Makkai Sándor: "A nemzetiségi kérdés szabályozásának lelki feltételei", Láthatár, 1942/10, 227-228.
(11) Makkai Sándor: "Szolgálatom". Manuscris nepublicat, 74.
(12) Makkai Sándor: "Erdély mint önálló állam". Manuscris nepublicat, 3.
(13) Makkai Sándor: "Kós Károly", Magyar út, 1937/15.
(14) Bocskai István: Levelek. Red. Benda Kálmán, Európa-Kriterion, 1992, 70.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.10.09.

articolul în format *.pdf