CS. GYIMESI Éva
Stare și conștiința stării
 
Transilvanismul este proiecția ideologică a relației specifice de discordie dintre conștiința stării și conștiința identității. Constelația istorico-politică - existența minoritară - a apărut ca un moment al discontinuității în continuitatea conștiinței caracterului maghiar, al identității naționale. Este evident că discordia dintre conștiința stării și conștiința identității este caracteristică fiecărei societăți, respectiv fiecărui segment al societății, căci conștiința identității este întotdeauna devotamentul ancorat în imperative față de idealul eului, de imaginea idealizată a sinelui, față de care starea este întotdeauna restrictivă. în mod firesc, discordia a fost mai pronunțată în cazul minorităților, ea exprimînd autodefinirea unui grup ajuns într-o situație defavorabilă.

Transilvanismul a fost expresia acestei pretenții specifice de autodefinire în cultura maghiară din Transilvania. Dar nu singura expresie. Ca ideologie a oamenilor de litere, conținea în mod necesar și o serie de elemente neideologice, din acest motiv fiind oarecum o exagerare faptul că este privită ca ideologie. Cert e că nu este nici pe departe la fel de sistematică, de elaborată în limbaj conceptual și combativ ca ideologia lui Jakabffy Elemér de la Magyar Kisebbség (Minoritarea maghiară) și a juriștilor grupați în jurul lui. Acesta din urmă ar fi putut fi o ideologie cu șanse reale într-un sistem parlamentar - într-un sistem ideal, cel puțin.

Am amintit că transilvanismul este o ideologie a oamenilor de litere - pesemne din acest motiv m-am orientat și eu în această direcție inițial, pentru că sunt literat și nu ideolog -, de unde rezultă că aspectele estetice și morale sunt decisive pentru aceasta. Transilvanismul este o ideologie tipic moralistă și este foarte potrivită pentru atenuarea, aplanarea, dizolvarea discordiei dintre stare și identitate, dintre soarta de minoritate și conștiința maghiarimii. Și anume prin faptul că tocmai pe fundamentul efectelor negative, al experiențelor dureroase ale vieții de zi cu zi, produce un efect pozitiv din punct de vedere moral. Această moralitate devine apoi factor creator de valori. Aceasta este formula originală a transilvanismului: în condițiile posibilităților reduse, cu un efort intelectual mare, să devenim spirit uman universal - acesta este programul enunțat de Makkai. Sau: menirea intelectualului minoritar este ca - asemeni scoicilor - să creeze din durere perla valorilor morale și spirituale. Am studiat această tendință cu ajutorul unor exemple literare, încercînd să demonstrez că pentru cei care și-au însușit sau își însușesc această etică (atitudinea de acceptare a suferinței și de rezistență, supraviețuire, de conservare și creare a valorilor), ea poate însemna o soluție personală, sau chiar doctrina izbăvirii, dar nu poate fi eficientă în cazul maselor. Și-o pot însuși doar aceia care trăiesc cu credință această problemă, așa cum a trăit-o Tompa László, de exemplu, și care sunt ei înșiși creatori, avînd astfel anumite posibilități de autorealizare chiar și în condițiile limitelor date. în practica științei, de exemplu, aceasta nu mai este posibil, deoarece în știință, "posibilitățile reduse" înseamnă renunțarea la criteriile universale ale științificului. în artă, poate, nu.

În mod natural, transilvanismul a generat o reacție adversă specifică din partea creatorilor care se confruntă și ei cu situația existentă pe plan etic și estetic, dar care, trăind această discordie la fel cum o trăiesc adepții atitudinii transilvaniste, nu au ca scop atenuarea discordiei, ci dominarea acesteia. O domină, și anume prin ironie, ridicîndu-se deasupra ei din punct de vedere intelectual, nedizolvînd discordia, lăsînd rana deschisă, arătînd murdăria, transpirația; reversul lucrurilor evidențiază tensiunea insuportabilă a situației. Primul reprezentant pregnant al acestei atitudini la noi este Szilágyi Domokos, contraexemplul, poetul tristeții fără ieșire, care nu poate suporta ideea ca prin "murdărie" să se obțină "comori". El a formulat foarte sistematic acea atitudine de ironie care pune accentul pe murdărie și transpirație, contrar tendinței transilvaniste tradiționale de a estetiza totul. în poezia lui Szilágyi Domokos se exprimă cel mai clar atitudinea de respingere a situației din prezent pe care o manifestă subiectul ironic al lui Kierkegaard, care nu înseamnă îndepărtarea de prezent, ci o relație cu prezentul care, tocmai prin intermediul ironiei - al ironiei tragice (pentru că această ironie nu este cinism și nu este superioritatea absolută, ci ironia neputinței) - ne îndeamnă să ne păstrăm autonomia bazată pe situarea în afara prezentului, nu poetizează sentimentele primare ale mîniei și sfidării, ci le transformă în materii prime ale revoltei, ale revoltei împotriva existenței.

Starea trebuie demontată, descompusă pe elemente, pentru că numai așa o putem birui. în legătură cu interpretarea stării, aș dori să fac o mărturisire subiectivă. Nu pot decît să salut faptul că starea noastră, în interpretarea cea mai restrînsă, situația celor care sînt aici și a celor care sînt încă departe, dar ar dori să fie aici, deci starea noastră, acea existență periferică a cauzat, a produs din miezul ei un grup ca Limes-ul. Am citit copleșită prezentarea introductivă a lui Molnár Gusztáv, pentru că a exprimat ceva ce ne frămînta de mult timp. Dar nu numai că recunosc legitimitatea unei asemenea inițiative, ci aș adăuga că în opinia mea - care de altfel poate fi eronată - întreaga maghiarime, nu numai cea din România, ci națiunea în întregime - inclusiv maghiarimea care trăiește în diasporă în lumea întreagă - are interesul ca noi să dăinuim în această existență periferică. Nu doar biologic, și nu așa cum au dorit să dăinuie transilvaniștii, ci ca parte a națiunii maghiare, chiar trăind în situația de minoritate. Pentru a scoate la iveală, a imortaliza, a conserva, a salva de la distrugere acele valori care nu sunt ale noastre, ale secuilor, ale bihorenilor, ci sunt valori ale maghiarimii în totalitate. Acesta este singurul argument rațional care astăzi mă îndeamnă să rămîn. Nu spun că nu am și alte argumente, dar acesta este singurul care liniștește intelectul și aduce pace minții.

Deci, situația. De ce trebuie să analizăm atît de minuțios fiecare categorie? Ca să nu cădem în păcatul subiectivismului, ca la definirea situației noastre, autoreflexia noastră să nu fie influențată de faptul că ne aflăm în această situație. Să încercăm să analizăm situația noastră - cred că Fábián Ernő a și formulat acest lucru în finalul intervenției sale la studiul meu - în așa fel încît chiar și trăind în mijlocul acestei situații, să ne privim și dinafară, distanțați de noi înșine. Acest lucru este facilitat de utilizarea categoriilor verificabile.

Un posibil punct de dispută în legătură cu definiția mea poate fi: oare situația în sine este valoroasă sau nu, oare situația ca atare intră sau nu sub apreciere axiologică? O componentă determinantă a situației de minoritate este raportul demografic. Oare acesta ne califică, luat de unul singur? Să privim, de exemplu, raportul demografic finlandez-suedez, sau raportul dintre maghiarii și șvabii, respectiv maghiarii și românii din Ungaria, respectiv raportul dintre români și maghiari de la noi. Suedezii din Finlanda, șvabii din Ungaria și maghiarii din România sunt toți în situația de minoritate. Raportul lor demografic în sine poate fi calificat drept pozitiv sau negativ? Este evident că a fi suedez în Finlanda este total diferit de a fi maghiar în România. Și e cu totul altceva să fii maghiar aici sau să fii român în Ungaria. Din acest motiv mă îndoiesc că starea de minoritate trebuie apreciată negativ ca atare, fără a ține cont de starea reglementării statutului juridic. Bracul maghiar își dă seama că e brac maghiar atunci cînd este lovit în coastă - spune Mózes Attila într-o nuvelă a lui.

În reflecția lui, Balázs Sándor afirmă că starea de minoritate ca atare este o calitate. Această afirmație este enunțată în cadrul unei argumentații filosofice demnă de a fi luată în considerație, care mă îndeamnă și pe mine să reconsider problema. Totuși, menționez că, în opinia mea, starea de minoritate, existența în minoritate ca și calitate devine o problemă doar atunci cînd identitatea este în pericol. Cît timp identitatea nu este în pericol, starea de minoritate nu mă califică, nu mă face diferită de ceea ce sunt. De exemplu, dacă sunt suedez în Finlanda, identitatea mea națională nu este îngrădită în nici un fel. într-o structură pluralistă de fapt fiecare pornește cu șanse egale. Iar în Africa de Sud situația este chiar inversă: acolo minoritatea asuprește majoritatea. Deci starea de minoritate în sine nu este o problemă axiologică. în opinia lui Molnár Gusztáv, istoria noastră de după 1918 are trei faze: faza de minoritate, faza de naționalitate și faza de diasporă. în esență sunt de acord cu această delimitare, în măsura în care criteriul de delimitare al fiecărei faze este tocmai statutul juridic, modul de rezolvare de către putere a problemei minorităților. Problema a fost abordată în același fel de Pongrácz Kálmán încă în perioada interbelică, într-un studiu publicat în revista Magyar Kisebbség (Minoritatea maghiară). El a fost cel care a indicat faptul că starea de diasporă nu înseamnă a fi împrăștiați, ci imposibilitatea autoorganizării minorității, absența totală a drepturilor colective.

Nu ar strica deci să stabilim că în faza de diasporă de fapt este vorba despre aceeași situație; starea de minoritare, de naționalitate și cea de diasporă nu este determinată de situația demografică.
Important este să delimităm clar caracteristicile generale ale stării de minoritate și situația noastră de acum, aproape insuportabilă. Conceptul are o caracteristică constantă și una variabilă. S-ar putea să pară că despic firul în patru, dar sunt convinsă că numai astfel putem evita subiectivismul, numai așa putem fi nepărtinitori - chiar și cu noi înșine.

Dezbaterea urmată expunerii

Participanți: Balázs Sándor, Bíró Béla, Fábián Ernő, Cs. Gyimesi Éva, Lőrincz Csaba, Molnár Gusztáv, Salat Levente, Szilágyi N. Sándor

- Balázs Sándor.: Eu am reflectat pe aproximativ treizeci de pagini asupra studiului lui Cs. Gyimesi Éva, așa că nu voi repeta ceea ce am scris deja. Acum aș avea o singură întrebare. Mi se pare că Cs. Gyimesi Éva separă starea de cadrul juridic. Oare există stări care nu sunt legate de un cadru juridic sau altul? Eu cred că nu. Starea este determinată de la bun început de cadrul politic. Iar dacă acest lucru este adevărat, atunci și problema aprecierii axiologice se pune altfel. Dacă în stare includem - și trebuie să o includem cumva - organizarea juridică, atunci starea în sine trebuie calificată axiologic.
- Cs. Gyimesi Éva: Dar nu excludem atunci posibilitatea comparației, a analogiei? Posibilitatea de a diferenția diferitele organizări ale stării de minoritate pe baze analogice? În cazul în care calificăm cadrul juridic însuși drept stare, atunci cum putem crea analogie între situația suedezilor din Finlanda și situația noastră?
- Balázs Sándor: Acestea sunt situații diferite, în consecință trebuie apreciate în mod diferit.
- Cs. Gyimesi Éva: Și de ce nu facem o diferențiere logică între cantitate și calitate? Între cantitatea noastră - ponderea noastră numerică - și calitatea determinată de situația noastră juridică?
- Szilágyi N. Sándor: Am impresia că aici există o diferență de definiție. Conform unei poziții, definiția stării este pur și simplu că în cadrul unei comunități majoritare există un grup minoritar, iar cealaltă definiție include în stare și cadrul juridic al acesteia. Pînă cînd nu aducem aceste două definiții la un numitor comun, adică nu decidem, conform căreia dorim să continuăm discuția, nu există posibilitatea de a purta o dezbatere. În primul rînd trebuie să clarificăm înțelesul cuvîntului. Eu îmi pot imagina foarte bine definiția dată de Cs. Gyimesi Éva, conform căreia există o situație dată, în care - de vreme ce înțelesul cuvintelor este oricum convențional - nu includem nimic altceva decît faptul că există o minoritate încadrată într-o majoritate. Acest lucru nu exclude posibilitatea de a adăuga că fiecare astfel de stare este corelată cu un cadru juridic construit pe starea respectivă, sau starea este construită pe un anumit cadru juridic, ba chiar mai mult, putem fixa acest lucru și după definirea conceptului să adăugăm definiției drept predicat afirmația că starea de minoritate se leagă de un cadru juridic specific, ceea ce nu înseamnă însă includerea cadrului juridic în definiție.
- Molnár Gusztáv: În legătură cu ipoteza referitoare la starea fără valoare a lui Cs. Gyimesi Éva aș dori să menționez că relația majoritate-minoritate în sine, făcînd abstracție de cadrul juridic, este din capul locului de natură calitativă. Starea minoritară, legată chiar de cel mai idealist cadru juridic, apare pentru noi ca o pierdere în raport cu situația din care ne-a rupt istoria în 1919. Noi, ca națiune, am trăit o traumă de care nu am putea face abstracție nici într-un cadru juridic ideal, nici chiar într-o situație potențial ?finlandeză?. Noi am pierdut ceva, irecuperabil. Pentru ca să nu percepem această stare ?cantitativă? ca fiind calitativă, să nu o simțim ca o pierdere, este nevoie ca lumea, dar cel puțin această regiune a Europei să depășească simbioza națiune-țară. Poate că atunci nu s-ar produce tensiune între conștiința stării și conștiința identității noastre, mai precis - cu terminologia mea - nu s-ar recrea în mod repetat și inevitabil o tensiune tragică, insolubilă înăuntrul conștiinței stării. Situația noastră - oricum am privi-o - este oricum o stare tragică, pentru că nu putem să o schimbăm. Nu putem schimba ceea ce nu ar schimba nici o schimbare în politica internă - imaginabilă - a acestei țări. Starea noastră are deci o calitate de bază care este independentă de statutul nostru juridic. Pentru că noi am ajuns în starea de minoritate de undeva. Nu sîntem o minoritate așa cum sînt aceia care întotdeauna au fost o minoritate - cel puțin de la epoca modernă încoace, de cînd această problemă are o relevanță istorică.
- Szilágyi N. Sándor: Aș avea două observații în legătură cu diferitele interpretări ale situației care au fost amintite aici, observații care ar putea fi importante din punctul de vedere al dezvoltării ulterioare a ideii. Una este că - așa cum am mai spus - eu consider că nu este neapărat important ca în definiția stării să includem și cadrul juridic și mediul, pentru că prin aceasta am individualiza în așa măsură diferitele situații, încît comparațiile ar fi practic imposibile. Este însă imaginabilă o anumită tipologie a stărilor. Există stări care în sine într-adevăr nu sînt nici valoroase, nici fără valoare, dar care pot permite nașterea unor valori în ele sau din ele. Sunt însă și stări care dau mai puține posibilități pentru acest lucru. Starea poporului ceremis din Uniunea Sovietică este de alt tip decît starea maghiarilor din România. Deoarece poporul ceremis nu a format niciodată un stat care să îl delimiteze astfel de alții. Noi însă am devenit minoritate fiind rupți dintr-un stat. Acestea sînt, oricum le-am privi, două situații diferite.
Cealaltă observație a mea se referă la ponderea numerică. Nu mi se pare potrivită gîndirea în termen de pondere numerică. Nu atît procentajul este important, ci diferența în efectiv absolut dintre grupurile minoritare mai mici sau mai mari. Situația unei minorități de un milion și jumătate de suflete este complet diferită - indiferent dacă majoritatea este de șapte milioane sau șaptezeci de milioane de suflete - față de exemplu de situația populației de opt mii de indivizi ai coriacilor din Camceatca. Acest lucru este important din perspectiva posibilităților chiar și prin însăși probabilitatea statistică a apariției talentelor: este mult mai probabil ca o populație de un milion și jumătate să producă valori culturale substanțiale. Dar nu este vorba numai de probabilitatea statistică a apariției talentelor, ci de exemplu despre șansele măcar teoretice ale dezvoltării unui sistem de instituții complet structurate, ceea ce este o condiție necesară a creării valorilor culturale. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că o populație cît de puțin numeroasă nu trebuie privită în sine ca valoare culturală - prin limba proprie și obiceiurile specifice. Din acest motiv este extrem de dureros pentru noi faptul că tocmai instituțiile noastre - cele puține care ne-au mai rămas - au suferit pierderi importante în ultima vreme.
Acestea se leagă de cele spuse de Molnár Gusztáv prin faptul că în cazul în care este vorba de o comunitate de tipul celor care au fost rupte din cadrul comunității-mamă, dacă privim problema din perspectivă istorică - și este evident că așa trebuie să o privim -, atunci pentru o comunitate de acest tip, starea nouă, de minoritate, apare în orice caz, de la bun început ca o pierdere, ca o stare valorică aparte, oricum am declara la nivel teoretic că făcînd abstacție de la elementul istoric, privită ca atare, starea în sine nu este nici valoroasă, nici fără valoare. Deoarece în orice caz, comunitatea trăiește această situație ca o pierdere de valoare, indiferent de statutul juridic, oricum ar fi acesta.
- Cs. Gyimesi Éva: Dar ce se întîmplă atunci cu definiția herderiană a națiunii culturale, conform căreia în Europa Central de Est naționalitatea nu se definește prin formarea unui stat, ci printr-o comunitate lingvistică-culturală-etnică, ce nu poate fi legată de granițe statale? Dacă luăm în considerare această definiție a națiunii - și în opinia mea aceasta ar trebui să fie considerată drept definiția națiunii -, în cazul în care criteriul națiunii este în mod evident apartenența lingvistică și culturală la aceeași comunitate și nu apartenența la același stat, oare nu ajungem la o contradicție atunci cînd privim starea de minoritate ca fiind din start tragică și dezavantajoasă?
- Molnár Gusztáv: În amintitul discurs introductiv și eu am subliniat faptul că ar fi o mare greșeală să credem că un punct de vederea autentic național poate fi reprezentat sau impus numai în cadrul statului maghiar. Noi aici, fără stat, sau mai precis cu un stat străin în cîrcă, reprezentăm de asemenea un posibil punct de vedere național, care nu este mai restrîns, ba chiar este mai larg decît punctul de vedere al ?națiunii-stat?. Implică patria, dar și inexistența patriei, pierderea patriei. Și partea cea mai cumplită - sau, cu o expresie mai puțin emfatică: cea mai interesantă - este că noi nu ne-am pierdut numai patria de odinioară, din 1918 sau 1944, ci de acum și acea patrie potențială pe care am ?cîștigat-o? sau am descoperit-o tocmai prin situația noastră de învinși. Această pierdere secundară de patrie, pierderea viselor și iluziilor noastre este, cred, cel puțin la fel de dureroasă ca pierderea fizică, trăită chiar de două ori. Nu demult am răsfoit în Biblioteca Academică din București volumul Transylvania: Past and Present al lui Bajcsy-Zsilinszky, publicată în Geneva la 1944.
Ideea lui Bajcsy-Zsilinszky este minunată. Împărțirea Transilvaniei în regiuni autonome (banate) în cadrul Ungariei istorice ar fi rezolvat într-adevăr radical problema Transilvaniei - doar că acest plan ar fi trebuit prezentat și mai ales aplicat cu șaptezeci de ani mai devreme. Dar noi atunci am urmărit reconcilierea numai cu austriecii. Pentru această omisiune istorică a trebuit să plătim un preț teribil, după cum știm. Este o ciudată ironie a istoriei că numai în situația de învinși am putut ajunge la recunoașterea diferenței colective între cei de naționalități diferite. Dar noi cel puțin, chiar dacă întîrziat, am ajuns la această recunoaștere. Românii, din păcate, nu au ajuns. Soljenițîn spune undeva în Gulag: cea mai mare tragedie a poporului rus este că - în ultimele două secole - a cîștigat toate războaiele. Nu știu cum privesc acest lucru românii, dar în orice caz, a devenit tragedia noastră și a celorlalte minorități din Transilvania faptul că românii au cîștigat toate războaiele lor, pentru că astăzi nu numai așa-numitele naționalități mici, ci și germanii care au tradiții de secole și desigur și noi înșine ne confruntăm cu eforturile programate și nemascate de uniformizare. Acea diversitate etnoculturală care a fost totuși o particularitate a Transilvaniei în secolele trecute este astăzi în mare pericol. Starea noastră de minoritate, traumatică din capul locului, este extraordinar de lipsită de perspectivă și, prin urmare, radical inacceptabilă pentru că am ajuns în cadrul unui popor majoritar al cărei elită politică și intelectuală trăiește după un sistem de valori complet diferită de a noastră, pentru care ?diferența? nu este o valoare, iar Transilvania este cu atît mai adevărată, cu atît mai autentică, cu cît este mai puțin "diferită", mai puțin diversificată, pe scurt: cu cît este mai uniformă. Există desigur excepții, există persoane care gîndesc "altfel", dar situația lor este din păcate periferică. Se pare că numai acea națiune poate ajunge la pragul toleranței care s-a confruntat cu propriile-i limite.
- Bíró Béla: Să ne gîndim doar la Titu Herdelea, personajul din romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, care reprezintă în roman idealul național și care, trecînd prin Cluj în drum spre București, visează în tren - și menționez că sîntem înainte de primul război mondial! - la cum va fi atunci cînd în Cluj se va auzi numai grai românesc. Evident, alta este situația unui popor atunci cînd este în posesia instrumentelor potrivite care îi permit să se apere de primejdiile care îl pîndesc, atunci cînd fiind suveran, își poate determina singur propria situație față de alții, și cu totul diferită atunci - așa cum ni s-a întîmplat nouă în 1919 - cînd pierde toate instrumentele reale prin intermediul cărora și-ar putea impune și în practică propria identitate. La această diferență de situație oricum esențială care se manifestă și în cazul existenței unui cadru juridic oricît de ideal, în cazul nostru s-a adăugat și faptul că am ajuns să ne confruntăm cu o populație care din start era animată de ideile antidemocratice cele mai brutale atunci cînd a început să pună în mișcare "mașinăria magică" care i-a căzut în brațe: mașinăria statului național.
Pentru noi, principalul conținut conflictual al acestei situații a fost că practic au desființat continuitatea noastră națională, naturală ca națiune în Transilvania, nu numai în perspectiva viitorului, ci au contestat-o și retroactiv. Din cauza acestui conținut conflictual, noi, în condițiile continuității conștiinței identității noastre etnice, am ajuns după ?19 într-o situație calitativ total diferită, practic lipsită de orice perspective. Cs. Gyimesi Éva dezbate foarte logic și consecvent ideea: ce poate face un om în această situație fără ieșire, cînd nu are nici o posibilitate de acțiune? Cum poate reacționa la această situație? (Către Fábián Ernő:) Tu ceri o ideologie, spui că o minoritate nu poate exista fără ideologie, fără o viziune asupra viitorului. Dar nu avem viitor, viitorul nostru a fost formulat foarte exact de Molnár Gusztáv. Și din acest motiv spun că Cs. Gyimesi Éva are dreptate cînd afirmă că momentan singurul lucru pe care îl putem face este să ne ferim de autoamăgire, de orice mitizare și idealizare a situației, pentru că acestea în cele din urmă ne afectează capacitatea de orientare.
- Fábián Ernő: Dar pentru a se putea orienta, pentru a putea acționa în lume, omul are nevoie întocmai de o ideologie. Pentru a ne putea ridica de la existența vegetativă la nivelul existenței active, conștiente, avem nevoie de o ideologie și avînd în vedere că după ?19 am ajuns într-adevăr într-o situație calitativ diferită, aveam nevoie de o ideologie care să exprime această situație. Transilvanismul, născut tocmai din această necesitate, nu a însemnat o rupere de maghiarimea universală. Dar au existat și există situații în cadrul unei etnii care au făcut și fac necesară formarea unei ideologii diferențiate. Din acest motiv consider pînă astăzi că transilvanismul este cea mai valoroasă tradiție a noastră. Desigur, problema s-ar pune cu totul altfel dacă am avea un sistem de instituții format, dacă am avea un partid politic. Atunci probabil că nu ar trebui să discutăm despre necesitatea unei ideologii specifice a minorității.
- Molnár Gusztáv: În legătură cu acest "dacă am avea" am un exemplu care ilustrează foarte bine absurditatea soartei noastre istorice. La adunarea generală din 25 ianuarie 1946 a Secției de Filologie, Lingvistică și Istorie a Muzeului Transilvaniei, președintele György Lajos a rostit următoarele în cadrul discursului de deschidere:
?Să ne imaginăm uriașul palat al Muzeului Național al Transilvaniei. Într-una din aripi este sediul bibliotecii și arhivei, cu sălile de lectură și de lucru corespunzătoare, o altă aripă găzduiește colecția numismatică și de antichități, desigur există secții separate pentru artă plastică și etnografie; apoi urmează pe rînd bogatele colecții de minerale, cea botanică și cea zoologică. Mai departe apar birourile prezidiului, ale comitetului director, ale administrației centrale; desigur, fiecare secție are propriile încăperi administrative cu cîte o sală de conferințe mai mică pentru conferințele de specialitate, precum și o sală festivă mare, cu acces pentru public, unde se simte permanent pulsul cultural al orașului. În sediul Muzeului clocotește o viață palpitantă. Expozițiile au permanent vizitatori, oaspeții din provincie și din străinătate nu pierd ocazia ca prin intermediul colecțiilor să arunce o privire asupra culturii maghiare din Transilvania, dar tururile regulate ale muzeului și expozițiile temporare țin mereu treaz și interesul localnicilor. Cercetătorii se aglomerează în sălile secțiilor, unde proiectele se nasc și se pun în aplicare în mod organizat. Nu este nevoie de publicitate, au amuțit demult reclamațiile cum că Muzeul Național al Transilvaniei este cunoscut numai unui grup restrîns de persoane privilegiate. Sediul Muzeului este vestitorul și ambasadorul reputației vieții științifice maghiare din Transilvania peste mări și țări, toți pot vedea ceea ce în prezent este invizibil și pot simți că le aparține. Maghiarimea grupată în jurul Muzeului oferă frumoase exemple de devotament.
Am putea să ne continuăm periplul imaginar - dar să revenim la realitatea cruntă. Există cineva care nu ar considera corect, chiar mai mult, neapărat necesar ca acest vis să devină realitate? Peste treisprezece ani, în luna noiembrie 1959 vom sărbători aniversarea a unui secol de existență a Muzeului Național al Transilvaniei. Trebuie să ne gîndim de acum, cu ce vom sărbători centenarul. Cu un anuar, un album fastuos în care scriem frumos tot ce am făcut în acești o sută de ani și trecem sub tăcere tot ce am omis să facem? Ar fi un gest mărunt. Iată obiectivul demn de eveniment: în cei treisprezece ani rămași, cu mobilizarea întregii țări și cu recuperarea creanțelor noastre, să construim sediul modern al Muzeului Național al Transilvaniei!?
Lucrurile ar fi putut lua și o astfel de întorsătură. Dar nu au făcut-o.
- Fábián Ernő: György Lajos s-a învîrtit prea mult în compania lui Balogh Edgár.
- Molnár Gusztáv: Nu aș crede. Visele lui Balogh Edgár sunt iluzii grosolane, întotdeauna înfrumusețau și înfrumusețează situația dată. György Lajos nu realizează aici o poetizare ideologică a realității crunte, ci dimpotrivă: denudează realitatea, arată natura dezolantă, nenaturală, absurdă a acesteia prin faptul că gîndește consecvent, că arată ceea ce ar fi firesc. Știm ce s-a întîmplat la ?centenarul? Muzeului Transilvaniei, desființat prin etatizare. Atunci a fost desființată Universitatea Bolyai, în a cărei amfiteatru de fizică (oare unde, în care clădire era?) și-a ținut discursul de inaugurare György Lajos în 1946. Noi astăzi vedem la fel de clar, ce ar fi firesc. Singura diferență este că noi știm și faptul că nu vom avea parte niciodată de acel firesc. Deși, poate, György Lajos știa și el acest lucru.
- Balázs Sándor: Ești îngrozitor de pesimist. În studiul lui Cs. Gyimesi Éva există trei noțiuni fundamentale: starea, conștiința stării și conștiința identității. În opinia mea, această structură tripartită trebuie privită în mișcarea dialectică a acesteia. Nu există situații fixate o dată pentru totdeauna, în sens absolut; situațiile se schimbă tot timpul. Și dacă așa stau lucrurile, atunci mă întreb: pe ce bază ne proiectăm în viitor situația de acum? Pentru că asta faci tu. Nu te gîndești că aici pot avea loc și schimbări. Și dacă vom fi dincolo de această stare intermediară de acum, atunci odată cu starea noastră ni se va schimba și conștiința stării.
- Molnár Gusztáv: Tu mă înțelegi greșit. Psihologic, sufletește eu nu sînt deloc pesimist. Sunt pesimist din punct de vedere intelectual. Și poate tocmai de aceea pot fi pesimist intelectual, pentru că ?mentalitatea? mea este irațional de optimistă. În studiul lui Cs. Gyimesi Éva, de exemplu, îmi place tocmai această ?brutalitate? intelectuală, faptul că supune unei analize la rece conținuturile noastre sufletești cele mai adînci. Nu pot însă accepta în aceeași măsură punctul de vedere care în studiu se manifesta doar ascuns, însă în expunerea de astăzi apare și explicit, de ?selecție a ideologiilor?, faptul că acordă prioritate anumitor forme de comportament, respectiv anumitor ideologii în detrimentul formulei de ideologie criticată, în loc de a defini după propria logică internă și a aprecia fără evaluare explicită fiecare formă de comportament și fiecare ideologie din prisma "lipsei obiective de perspectivă". Parcă ar spune că era posibilă și poate că este posibilă și astăzi o ideologie mai valabilă, mai adecvată, mai constructivă decît transilvanismul.
- Bíró Béla: Cs. Gyimesi Éva respinge toate ideologiile.
- Molnár Gusztáv: Am putea să o întrebăm direct. Poate concepe o ideologie constructivă sau nu?
- Bíró Béla: Nu concepe. Tocmai cu această declarație se încheie studiul.
- Cs. Gyimesi Éva: Într-adevăr, în text nu fac referire la posibilitatea unei ideologii constructive. Dar - după cum am amintit - consider că ideologia revistei Magyar Kisebbség (Minoritatea maghiară) este într-adevăr constructivă, eficientă. Și dimpotrivă, mă îndoiesc de eficiența reală a transilvanismului. Ofer o critică a transilvanismului, pentru că ne îndeamnă la umărirea unui ideal extraordinar de discordant - din acest punct de vedere poate fi comparată doar cu creștinismul care idealizează suferința. În acest sens, transilvanismul este de fapt o ideologie creștină, iar în cadrul acesteia, preponderent reformată. Dar nu accept nici ironia ca formă de comportament sau ideal ideologic. Care este soluția? Această întrebare încheie studiul. Gáll Ernő, care a citit prima variantă a studiului, mi-a spus în stilul lui practic: dacă respingem transilvanismul, trebuie să elaborăm o altă ideologie. La care i-am răspuns: în acest scop avem nevoie în primul rînd de publicitate. Molnár Gusztáv a dezbătut în primul volum al Limes-ului(1) despre ce este vorba aici, de ce nu putem avea azi o ideologie. Putem să ne zbatem aici capetele, noi, cei care mai doresc să facă ceva, în legătură cu cele mai bune idei, dacă nici una din ele nu vor reprezenta niciodată expresia intereselor maselor. Din acest motiv eu consider că în acest moment cel mai important lucru este responsabilitatea fiecăruia în parte pentru rezistența individuală. Nu avem publicitatea necesară pentru a practica o ideologie, nu avem instituțiile necesare. În orice caz, dacă nu ar fi urmat un război cu toate consecințele lui, dacă România ar fi rămas o democrație civică, atunci ideologia revistei Magyar Kisebbség ar fi putut juca un rol deosebit de constructiv - în acest sens, deci de fapt numai retroactiv, într-adevăr am dat prioritate acestei ideologii, pentru că este o ideologie bazată pe cele mai bune tradiții politico-juridice clasice, o ideologie bine gîndită, exprimată precis din punct de vedere al terminologiei, chibzuită și elaborată în mod profesional de juriști formați. În afară de acest fapt a reușit într-adevăr să gîndească în perspective universale, nu a alunecat în acel regionalism în care a alunecat linia Kós Károly - din care a pornit și transilvanismul, atunci cînd a accentuat că suntem o entitate separată, ne-am dezvoltat separat de-a lungul secolelor etc. Prin acestea de fapt a jucat pe mîna tendințelor care doresc să ne separe de maghiarimea universală. Grupul lui Jakabffy Elemér nu a făcut jocul acestora.
- Molnár Gusztáv: Însă Fábián Ernő, în lucrarea A tudatosság fokozatai (Gradele conștiinței) subliniază tocmai faptul că transilvanismul era o ideologie liberală, deci deschisă, care nici nu a urmărit uniformitatea, ideologie în care încăpea atît Kós Károly, cît și Molter Károly. Totul depinde de ceea ce înțelegem prin transilvanism. Tu, în ultimă instanță, afirmi foarte clar și deschis în Gyöngy és homok (Perlă și nisip) că vorbești despre transilvanism în sensul ideologiei specific literare, ca o ideologie a literaților, astfel încît tot ce afirmi în legătură cu această ideologie, despre acest comportament literar și moral cu implicații ideologice, se referă doar la transilvanismul în sens mai restrîns, strict literar.
- Cs. Gyimesi Éva: Trăsătura comună între transilvaniștii literari și cei ideologi - ca Tavaszy, Imre Lajos - este că sunt focalizate pe morală. Iar ideologia în sensul strict nu poate fi centrată pe morală. Imediat ce se focalizează pe morală, nu mai este ideologie. Makkai Sándor de exemplu, care într-adevăr nu este literar, ci mai degrabă ideolog, într-un sfîrșit a ajuns să nege în mod spectaculos transilvanismul. În crearea ideologiilor în stil clasic, moralitatea de obicei nu stă în centru.
- Molnár Gusztáv: Dimpotrivă, liberalismul clasic și în fine și neoliberalismul pot fi considerate pronunțat centrate pe moralitate. Ceea ce spui tu aici îmi amintește de definiția specifică, în mod curios deopotrivă caracteristică marxismului și conservativismului, care vede în ideologie pur și simplu instrumente ale impunerii intereselor.
- Bíró Béla: Dar acesta și este rolul primordial al ideologiilor. Etica joacă doar un rol secundar.
- Fábián Ernő: Liberalismul înseamnă tocmai subordonarea intereselor "naturale" primare principiilor morale. Revenind la aprecierea revistei Magyar Kisebbség: eu am studiat temeinic revista lui Jakabffy Elemér, pentru care port o înaltă apreciere - și nu numai pentru că revista, în mod foarte obiectiv, a găzduit și polemica privind transilvanismul -, dar în opinia mea, nu trebuie să uităm nici faptul că totuși, Magyar Kisebbség este strîns legată de conservativismul maghiar. De fapt nu a adus nimic nou nici pe plan social, nici pe plan cultural, ci a rămas pe poziția liberalismului conservativ maghiar. În esență, grupul lui Jakabffy a avut o atitudine pozitivă chiar și față de politica minoritară a lui Tisza István, ceea ce chiar nu ar fi trebuit să facă. După părerea mea, transilvanismul a reprezentat o linie mult mai modernă și mai europeană, mai rafinată spiritual, chiar dacă era centrată pe moralitate.
- Salat Levente: Există aici o confuzie terminologică. Atunci cînd Cs. Gyimesi Éva vorbește despre moralitate, eu cred că se gîndește la moralizare. Dar moralitatea este cu totul altceva: expresia necesității de a arăta responsabilitate față de alții. Moralitatea este o cerință. Și tocmai acest lucru oferă transilvanismul: încearcă să ofere posibilitatea de a da drept exemplu celorlalți ceea de credem că este valabil pentru noi înșine. Poate că Magyar Kisebbség și-a putut permite să nu ia în considerare particularitatea, linia reprezentată aici de Fábián Ernő. În orice caz, transilvaniștii au simțit că tocmai aceasta nu își pot permite. Pot spune același lucru în legătură cu noțiunea herderiană a națiunii culturale: pornind de la acest concept putem condamna sau respinge legitimitatea oricărei idei particulariste, dar totuși nu poate fi negat faptul că în situația asta - particulară - a noastră există elemente care nu pot fi trecute cu vedere în cursul unei analize a stării care este în același timp neapărat și apreciere a stării. Din acest motiv, cerința rigurozității este de fapt o iluzie aici, pentru că, de exemplu, atunci cînd Cs. Gyimesi Éva ar dori să clarifice situația din punct de vedere axiologic, se înhamă la o întreprindere imposibilă, pentru că noțiunea de stare include dimensiunea axiologică.
Deoarece aș dori să tratez într-un articol separat problemele metodologice ivite în studiul lui Cs. Gyimesi Éva, probleme provenite mai ales din transferarea cerinței de critică a ideologiei asupra mecanismului creării de ideologii, nu voi intra acum în alte detalii.
- Lőrincz Csaba: Nu demult am citit cîteva scrieri încă nepublicate ale lui Kacsó Sándor, despre care Salat Levente scrie acum un studiu; aceste scrieri ne avertizează că în transilvanism - așa cum a menționat și Molnár Gusztáv - nu trebuie să căutăm numai atitudine literară, ci și altceva: politică și ideologie. Dacă am lua în calcul și aceste aspecte, atunci poate nu am ajunge la concluzia lui Cs. Gyimesi Éva, că nu putem schița nici o soluție. După părerea mea, ceva contrabalansează modelul de comportament sugerat de simbolul "perlă și nisip" chiar în sînul transilvanismului. Transilvanismul nu s-a limitat la atît. Cs. Gyimesi Éva a fost probabil influențată de faptul că singurul grup care a adoptat mai nou atitudinea ?perlă și nisip?, grupul lui Farkas Árpád, așa-numita a doua generație Forrás, într-adevăr a dus mai departe numai această așa-numită moralitate literară din tradiția transilvanistă, inițial mult mai complexă.
- Cs. Gyimesi Éva: Observația legată de Kacsó trebuie cumpănită cu atenție, deoarece Kacsó vorbește din sînul Helikon-iștilor. El critică transilvanismul, dar de fapt nu întoarce spatele acestui curent. El critică din interior - dar spune aceleași lucruri pe care le spun și eu. Cînd acum am avut și eu ocazia să-i citesc aceste scrieri, am fost cu totul de acord cu el. Dar să nu uităm că aceasta s-a întîmplat după Întîlniea din Tîrgu-Mureș, iar străduințele lui Kacsó reprezentau de fapt un neorealism, o alternativă realistă de politică a minorităților, care cu greu mai putea fi privită ca fiind transilvanism. Aceasta se vrea deja o ideologie activă, nu o ideologie literară. Din acest motiv nici nu o mai privesc ca fiind transilvanism. Este mult mai apoape de linia ideologiei Magyar Kisebbség și dacă îmi amintesc bine, Kacsó s-a și pronunțat în sprijinul liniei politice susținute de Magyar Kisebbség.
În ceea ce privește cealaltă observație, într-adevăr numai generația lui Farkas Árpád poate fi privită ca reprezentantă a așa-numitului neotransilvanism, dar efectul poeziei lor este cel mai important, cel mai puternic, chiar și față de generația lui Szilágyi Domokos. Trebuie să analizăm din punct de vedere al sociologiei lecturii, cine sunt cei mai populari poeți în Secuime, acolo unde într-un anumit sens putem vorbi despre efectul asupra maselor al poeziei. Nu avantgardismul lui Szilágyi Domokos sau Lászlóffy Aladár, ci ideologia și tipul de poezie reprezentate de Farkas Árpád și generația lui. Efectul asupra maselor al acestora este mult mai important decît, de exemplu, poezia lui Szilágyi Domokos.
- Lőrincz Csaba: Eu mă îndoiesc totuși că această așa-numită atitudine ?perlă și nisip? ar putea fi măcar imaginabilă în afara comunității intelectuale.
- Cs. Gyimesi Éva: Este posibil. În orice caz, atunci cînd o dată am îndrăznit să critic acest comportament, fie legat de poezia lui Tompa László, fie referindu-mă la generația lui Farkas Árpád - în public, în fața a 80 de profesori de limbă și literatură maghiară -, prin acest gest am provocat indignarea maselor, am iscat un adevărat scandal. Trebuie să reflectăm asupra faptului că aici nu ne confruntăm numai cu un comportament relfectat pe plan intelectual, ci cu un principiu, sau mai degrabă instinct al conservării puternic trăită, prezentă mai ales în rîndurile secuilor.
- Fábián Ernő: Așa este.

*

- Molnár Gusztáv: În încheiere l-aș invita pe Lőrincz Csaba să reflecteze eventual în cîteva cuvinte asupra punctelor de vedere exprimate astăzi sau în cursul discuțiilor noastre de pînă acum, avînd în vedere că peste cîteva săptămîni se mută definitiv în Ungaria și nu prea va mai avea posibilitatea de a participa la următoarele noastre întîlniri.
- Lőrincz Csaba: Este evident că nu pot face acest lucru acum. Eventual ulterior. Aș dori doar să mă refer pe scurt la fondul emoțional-experimental al poziției mele. Din păcate, eu nu pot accepta punctul de vedere reprezentat de Cs. Gyimesi Éva, Fábián Ernő sau Molnár Gusztáv. De ce? Pentru că eu nu consider că este posibil să separăm la infinit conștiința identității și conștiința stării. În opinia mea, acest lucru este imposibil atît teoretic, cît și existențial. Eu, în virtutea mediului în care am trăit și a generației căreia îi aparțin, nu am avut parte de trăiri de genul celor prin care ați trecut voi. De cînd generația mea s-a trezit la conștiință, a avut parte numai de eșecuri. Eu, noi nu am trăit, de exemplu, nici acea euforie din anii ?78-81 despre care a vorbit atît de mult Molnár Gusztáv, cînd el mai credea că polonezii vor putea realiza acea spargere a zidurilor. Ceea ce eu pot accepta de fapt ca lege, și în această direcție se îndreaptă toate eforturile mele, ceea ce simt eu că e sigur, pentru că din acest motiv mă atrage cunoașterea, pentru a încerca să-mi asigur cunoștințele și prin cunoștințe, existența mea, ceea ce în opinia mea poate fi inclusă în conceptul stării - este experiența eșecului. Dacă așa stau lucrurile, dacă eu nu am de ce să delimitez conștiința stării și conștiința propriei identități, atunci de aici rezultă o poziție aparte. Nu poziția ironiei tragice, despre care vorbește Cs. Gyimesi Éva, ci a unei ironii existențiale. În anumite privințe, aceasta înseamnă mai mult decît ironia tragică. Despre ce este vorba? Despre faptul că în numele propriei existențe, dat fiind că în afara propriei existențe nu găsesc nici o valoare în jurul meu, renunț la tot pentru a-mi asigura cumva existența, pentru că așa poate voi găsi totuși ceva valoare. Eu de aceea?
- Balázs Sándor: De aceea pleci.
- Lőrincz Csaba: Păi, da.
- Balázs Sándor: Bine, dar există starea - și există conștiința stării. Starea poate fi abandonată, dar conștiința stării poate fi păstrată. Conștiința stării poate dăinui în noi chiar dacă situația noastră obiectivă se modifică. Și atunci eu voi rămîne ardelean oricum, în orice circumstanțe. Conștiința stării noastre poate fi păstrată, ba mai mult, poate fi trezită nu numai aici, ci oriunde în lume.
- Lőrincz Csaba: Cred că nici nu poate fi altfel.
- Balázs Sándor: Ba se poate. Sunt foarte mulți care deja la Episcopia Bihor sau la Hegyeshalom renunță la caracterul lor ardelean.
- Molnár Gusztáv: În opinia mea, principala problemă este, ce anume înțelegem prin caracter ardelean, prin ardelenism. Cred că ardelenismul, lumea vieții noastre din Transilvania nu trebuie să îl purtăm în suflet ca un program, ca o formalitate, ci ca un dor, ca și completitudinea lipsei. Atunci cînd, legat de György Lajos, am spus că noi știm: nu vom mai avea niciodată parte de lumea naturală, atunci prin aceasta m-am referit și la cei care au plecat sau pleacă. Probabil că nu se va construi niciodată palatul Muzeului Transilvaniei la Cluj, dar există alte palate unde planuri dintre cele mai bune "fierb și se realizează" la fel de bine cum a visat György Lajos sau chiar mai bine, și unde cu puțin noroc mai pot ajunge unii dintre noi. Dar niciodată nu va fi acolo acel oraș, acel Umwelt, acel Mitwelt și acel Vorwelt. Acel oraș și acea țară nu sînt. De aceea vom fi, putem fi - oriunde am trăi - cetățeni ai unei lumi invizibile, care se îndoiește fundamental de realitate.

(1) Volum în manuscris, confiscat trei luni mai tîrziu, cu ocazia percheziției locuinței din București a lui Molnár Gusztáv, la 7 februarie 1987.

Expunere prezentată la ultima reuniune a cercului Limes a intelectualilor maghiari de opoziție, la 10 noiembrie 1986, la București. Prima apariție.

Traducerea: Biroul de traduceri Robeni, Cluj
2000.10.09.

articolul în format *.pdf