KÓS Károly
Transilvania / 1848 - 1918
 
Ultima dietă gubernială, ținută la Cluj în mai 1848, a proclamat unirea necondiționată a Transilvaniei cu Ungaria. Istoriograful constată că această hotărîre de uriașă însemnătate a fost votată cu unanimitate de către dietă, dar, de dragul adevărului, considerăm că este necesar să consemnăm:
Delegații sași prezenți la dietă au votat unirea sub presiunea teroarei exercitate în interesul unanimității, dar, după adunare, nu au acceptat-o nici ei, nici poporul lor.
Episcopul român și-a dat votul doar în nume propriu și pe răspunderea sa, dar poporul român, nici înainte, nici mai apoi nu a acceptat niciodată unirea, dimpotrivă: a respins-o în mod deschis.
Nici națiunile maghiară și secuiească nu au fost în întregul lor adepte ale unirii cu Ungaria, și cu atît mai puțin ale unirii necondiționate.

După înfrîngerea revoluției, Transilvania a fost temporar din nou guvernată separat, direct de la Viena. Dar după reconcilierea dintre Ungaria și Austria, din 1868 legea unirii din 1848 a intrat din nou în vigoare.
*
Așadar, Transilvania a încetat să existe ca entitate politică. Iar guvernămîntul Ungariei dintre anii 1868-1918, timp de o jumătate de secol a avut grijă să plivească din conștiința maghiarimii nu numai vechea noțiune politică, ci și numele ei. Denumirea Transilvania a dispărut din manualele școlare și numele oficial, geografic, al pămîntului a fost "Podișul de Sud-Est" iar cel politic "Districtul de dincolo de Piatra Craiului". (...)
*
Adunarea națională de la Alba Iulia a românilor din Transilvania, la începutul lunii decembrie 1918, la care a fost reprezentată și națiunea săsească, a proclamat unirea necondiționată a Transilvaniei cu România. De dragul adevărului istoric, în legătură cu această hotărîre deosebit de importantă trebuie să menționăm:
La această adunare, la care s-au luat hotărîri interesînd soarta tuturor popoarelor din Transilvania, maghiarimea nu a participat, în mod onorabil nici nu putea să participe, deci nu a votat unirea.
Națiunea săsească a consimțit să voteze unirea numai după îndelungate ezitări, repetate consfătuiri persuasive cu liderii naționali români și promisiuni, cel puțin în anumită măsură liniștitoare.
Dar nici românii nu au fost în totalitate adepții unirii necondiționate.

Istoria s-a repetat: adunarea din 1918 de la Alba Iulia este uluitor de asemănătoare cu adunarea din 1848 de la Cluj, doar rolurile s-au schimbat. (...)

Concluzie

O mie de ani înseamnă mult timp, chiar și în viața popoarelor și a culturilor. În o mie de ani pe pămîntul Transilvaniei s-a întîmplat splendida minune în care trei popoare și trei culturi își trăiesc viața unele lîngă altele, de fapt împreună, în așa fel încît fiecare își păstrează - pentru că își poate păstra - personalitatea aparte, însușindu-și totodată un caracter comun și diferit de acela al tuturor popoarelor și culturilor înconjurătoare, străine sau înrudite. Astfel biserica ortodoxă în stil bizantin devine la Călata biserică al cărei stil se înrudește mai curînd cu cele calviniste maghiare, zidite în stil gotic, din acea zonă. Conacul îngrădit de lîngă drum al nobilului moț din Vidra se aseamănă mai mult cu castelul de la Bîrcea Mică al familiei Barcsay, cu bastion și împrejmuit cu zid de piatră, decît cu donjoanele fortificate din Muntenia, cu "culele".

La casele de locuit din satele secuiești ale zonei Baraolt doar un ochi antrenat poate să observe acele particularități subtile, dar caracteristice care le deosebesc de cele săsești de pe Valea Oltului sau Țara Bîrsei.

Catedrala din Alba Iulia și Cluj, Cetatea Hunedoarei, castelul Martinuzzi din Vințu de Jos sînt doar creații ale stilului roman și gotic din Evul Mediu, respectiv ale renașterii italiene. Singura lor legătură cu Transilvania este că au fost construite aici, dar puteau fi oriunde altundeva în lume. În schimb atrăgătoarele conace în stil baroc din Trei Scaune și Valea Mureșului construite sau transformate în secolele XVII și XVIII, conacul proprietarului românal al minelor de aur din Roșia Montana, majoritatea bisericilor maghiare sau române din Călata, cetatea Bethlen din Racoș sau chiar turnul Ecaterina din Brașov și vechiul turn al cetății din Sighișoara sînt, evident, produse specifice ale psihicului transilvan. Dacă alăturăm și privim simultan vestigii ale artei plastice din Transilvania, făcînd o comparație între ele, vom constata cît de surprinzătoare și sincer convingătoare este apropierea consecventă și permanentă cronologie dintre produsele culturale ale unor popoare absolut diferite ca rasă, origine și cultură.

O mie de ani înseamnă mult timp chiar și în viața popoareler și a culturilor, dar în o mie de ani nici un popor de pe pămîntul Transilvaniei nu a putut și nici nu a voit să transforme pe celălalt după chipul său. Forțe din afară au încercat uneori cu mari sacrificii, dar cu rezultate neînsemnate și fără succes în final. În schimb cele trei culturi conviețuitoare s-au străduit inconștient, fără să înceteze vreodată, să-și însușească - păstrîndu-și specificul - unele trăsături comune, care, în ciuda deosebirilor, să le facă tipic transilvăneană. Maghiarul din Transilvania este diferit de cel din Ungaria, la fel și sasul din Țara Regală (Fundus Regius, Királyföld, Königsboden - n.n.) față de neamțul din Germania, după cum și românul din Transilvania se deosebește de cel din Vechiul Regat; el este diferit și la înfățișare, dar mai ales ca mentalitate. Și dacă românul rămîne român, sasul rămîne german, iar maghiarul și secuiul rămîn maghiari, pe lîngă deosebirile inerente, atît ei cît și toate manifestările lor culturale sînt caracterizate, în afară de însușirile naturale imuabile și eterne, și de comunitatea determinată de destinul comun, de luptele în comun cu grijile vieții.

Tocmai această comunitate vădită constituie acel psihic special transilvan pe care nu l-a înțeles, nu l-a putut să-l înțeleagă vreodată conaționalul nici unui popor din Transilvania, care trăiește în afara hotarelor Transilvaniei.

Care va fi drumul în viitor al poporului și al culturii transilvan depinde în mare măsură de popoarele din Transilvania. După cum arată istoria, Transilvania a fost a acelor popoare care și-au asumat acest pămînt, acest destin, acest psihic și va fi în viitor a celor care vor face la fel. Destinul Transilvaniei a fost cel mai fericit, cultura sa a fost cea mai înfloritoare și cea mai deplină atunci cînd popoarele ei au acceptat cu o singură voință destinul special transilvan și l-au zidit cu mintea lor special transilvană.

Dar poporul care s-a lepădat vreodată de Transilvania s-a prăbușit aici în trecut împreună cu cultura lui, și se va prăbuși și în viitor iremediabil.

Kós Károly: Erdély. Kultúrtörténeti vázlat (Transilvania. Schiță de istoria culturii). Editura Erdélyi Szépmives Céh, Cluj, 1934, 85-86.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.10.09.

articolul în format *.pdf