KUNCZ Aladár
Transilvania este patria mea
 
Nu trebuie să ne sperie acest titlu formulat cam demagogic. Nu vrea nici să strige prea tare, nici să se opună fățiș programului cu accent universal "Europa este patria mea". Înainte de toate și împotriva tuturor, această deviză vrea să se refere la ceva real, ceva ce există în jurul nostru, în care pătrund rădăcinile vieții noastre de zi cu zi și fără care nu putem exista nici dacă în credință, în convingeri, în viziunea asupra lumii sau în visele noastre artistice căutăm și un ecou mai european și mai universal pentru viața noastră.

Iar această realitate este Transilvania. Existența noastră în Transilvania. Soarta noastră de minoritate, cu aspectele ei sociale, spirituale, literare și toate celelalte aspecte. Transilvania ca problemă, așa cum au evocat pe o scară largă a gîndirii colegii noștri scriitori maghiari tocmai în revista Erdélyi Helikon. Așa cum apără sau atacă această serie de probleme, atunci cînd îl numesc, cu credință sau ironie, "ideea ardeleană". Așa cum colegul nostru, scriitorul sas Heinrich Zillich a reușit să o ridice înalt, ca un stindard și așa cum o chibzuiesc, o cîntăresc și cîteodată o resimt scriitori români ca Nichifor Crainic, Rebreanu sau Chinezu, care tocmai în această perioadă își publică în serial în revista Societatea de Mîine profundul și excelentul său studiu despre literatura din Transilvania, în care amintește și de transilvanism.

Transilvania oferă interesului minorității maghiare realitatea palpabilă și sute de probleme necesitînd urgent soluții, în toate domeniile. Dar este, în primul rînd și cît se poate de firesc, punctul de pornire al concepției și aspirațiilor noastre literare. Scriitorul maghiar din Transilvania, în calitate de avanpost și luptător din linia întîi pentru concepția minorității maghiare, dacă nu face altceva decît să țină socoteala îndatoririlor lui de scriitor, dacă scoate doar un sunet pentru care așteaptă răspuns, dacă ia un stilou în mînă - implicit își asumă un program, determinat de poziția lui în destinul ardelean, de trăirea artistică și mentală a acestui destin.

Scriitorii maghiari din Transilvania trebuie să își asume în primul rînd reevaluarea întregii literaturi maghiare din trecut. De fapt, cum ar putea să rostească un cuvînt, cum ar putea să-și găsească o direcție nouă de urmat în noua situație, să conceapă un alt mod, cu totul nou, de a privi lumea, dacă nu ar privi din nou în ochi - de-acum încărcat cu învățături și după o îngrozitoare criză sufletească - toate constatările, sentințele și dogmele pe care le-a adus cu el dintr-o altă viață, ca merinde. Imaginea lumii s-a înnoit și oare ar fi bine ca petele negre ale observațiilor vechi de la școală să înoate liber pe noua oglindă, ca petele de ulei pe suprafața apei? Noi trebuie să trecem din nou prin propriul mod de gîndire, prin filtrele particulare ale trăirilor noastre, instrumentele de expresie artistică a sentimentelor și gîndurilor maghiare, și putem face acest lucru cu atît mai mult, cu cît am fost nevoiți să ne rupem de fluviul de viziuni literare în care continuau să existe, de multe ori numai din obișnuință, judecăți și evaluări care și-au pierdut sensul, fără a avea vreo legătură cu viața reală. Așa cum poeții americani au continuat să cînte despre ciocîrlii și privighetoare, chiar dacă oamenii de știință au arătat că aceste păsări nu au existat niciodată în America.

Dar trecerea la noile valori este doar un fundament. O îndatorire mult mai vie și mai evidentă a scriitorului maghiar este să încerce să reprezinte prin metode artistice soarta maghiarilor din Transilvania. Scriitorii altor popoare sau altor națiuni se pot alătura cu ușurință unor școli literare la modă. O viață literară bogată își poate permite un astfel de lux, dacă despre acesta este vorba. Și chiar dacă nu se alătură unor grupuri de dragul sloganelor și al jocurilor literare, li se alătură din cauze meschine cum ar fi asigurarea unui trai decent sau afirmarea pe plan literar. La noi, prima oricum nu este posibilă, iar de a doua pur și simplu nu avem nevoie. Datorită condiției noastre de minoritate, literatura nu poate fi pentru noi o simplă decorație, dar nici nu poate deservi interesele diferitelor interese ale puterii. Menirea noastră este să servim numai cele mai pure obiective literare și să reflectăm acel spirit care, sub protecția popoarelor alipite unele de altele în relațiile culturale, urmărește elaborarea ordinii mondiale a valorilor artistice și morale. Trebuie să pornim din Transilvania și cu un singur salt trebuie să ajungem așa de sus, încît privit de acolo, soarta Transilvaniei să pară o problemă mondială. Transilvania este patria noastră. Privit superficial, pare un cadru foarte strîmt, dar se extinde dacă din acest cadru răzbat razele viziunii asupra minorităților, luminînd toată Europa.

Dar vrînd-nevrînd, scriitorul maghiar din Transilvania întîlnește acest europenism nu numai în problema Transilvaniei, cît și în adîncul vieții literare din Transilvania. Găsește probleme legate de Transilvania în lucrările scriitorilor sași, recunoaște ecourile vieții ardelene în literatura română. Nu poate fi scriitor maghiar din Transilvania cineva care nu are cunoștință de aceste mișcări literare paralele. Cel care nu are nici cea mai vagă ideea despre modul în care ne oglindim noi, soarta noastră, dorințele noastre în creația literară a autorilor români, respectiv modul în care se manifestă în literatura sașilor din punct de vedere artistic menirea minoritară similară cu a noastră. Interdependența vieții noastre apropie aceste trei literaturi între ele și nu se poate evita ca acestea să se influențeze reciproc, să fie într-un contact intim.

O sarcină urgentă a literaturii maghiare din Transilvania este adîncirea acestor contacte spirituale. Nu pentru atingerea unor obiective oportuniste, ci pur și simplu din cauza definirii la nivel mai înalt a menirii literare. Și cum altceva se pot pune în practică aceste contacte literare decît prin europenismul în sensul cel mai strict? Ce altceva este fraza rostită programatic: Transilvania este patria mea, decît o tentativă de a pune în practică ideea pan-europeană într-un mod cît mai exact și mai măsurabil.

Deoarece dacă aici, în cadrul comunității noastre, unde cunoaștem foarte bine factorii și condițiile, posibilitățile și opreliștile, nu sîntem în stare să realizăm colaborarea între viețile culturale paralele, atunci de ce mai visăm la uniunea pan-europeană, ale cărei hotare largi delimitează doar nimicul haotic atîta timp cît încă nu a prins viață idealul european în anumite detalii și anumite departamente, adică pe plan regional.

Oricît de absurd ar părea, este totuși un fapt real că Europa nu poate ajunge la colaborarea fructuoasă, progresistă pe plan cultural și politic decît prin intermediul regionalismelor care se exprimă liber. În prima fază trebuie să se spargă unitățile artificiale în bucăți cît mai mici, pentru ca un nou curent spiritual, de analiză și sinteză, să poată construi din bucăți adevărata unitate. (...)

Erdélyi Helikon, Cluj, iulie 1929.

Traducerea: Biroul de traduceri Robeni, Cluj
2000.10.09.

articolul în format *.pdf