Mircea ZACIU
Semnificații ale transilvaniei în literatura română
 
Istoria literară românească, prin Iorga, O. Densușianu, G. Bogdan-Duică, D. Popovici sau Ion Breazu - pentru a nu pomeni decât pe cei ce au consacrat problemei studii speciale - a meditat adesea pe marginea contribuției Transilvaniei la dezvoltarea literaturii noastre în ansamblul ei. Un mic studiu al lui D. Popovici, publicat în 1943, purta chiar acest titlu. În Literatura Transilvaniei (1944), Ion Breazu prezenta capitolele sintezei ce n-a avut răgazul să desăvârșească. Criticii literari s-au aplecat și ei asupra ?fenomenului ardelean?, de-ar fi să amintim o pagină de tinerețe a lui G. Ibrăileanu prilejuită de apariția năvalnică în poezia românească a lui O. Goga, ori glosele lui Eugen Lovinescu, impresionat de timbrul particular al unei literaturi ce depășea sferele "modernismului", fără a fi totuși mai puțin autentică artisticește; ori comentariile unui filolog ca Sextil Pușcariu, cronicile mai puțin cunoscutului Ion Chinezu, în fine substanțiale pasaje din Istoria? lui G. Călinescu și altele încă.

S-a recunoscut unanim energia explozivă pe care această provincie românească o aduce, începând cu Școala Ardeleană, în mișcarea de idei a națiunii, dar și în fertilizarea unor capitole literare ca poezia ori romanul, propulsarea epicului, socialului, etnicului și eticului, categorii majore, necesare unei literaturi tinere adeseori ispitită de miraje venite de departe sub cuvântul unei integrări în ritmuri europene. Între "tradiție" și "modernitate", bătălie reluată la epoci diferite, cu alți protagoniști dar esențial aceeași, Transilvaniei i s-a rezervat fieful Tradiției printr-o îndelungată prejudecată. Ea vroia să probeze conservatorismul estetic și rezistența la "nou" în formele sale calofile, a ardelenilor. Paradoxal, valorile acestui ținut rămân însă mereu actuale și uneori foarte moderne, în vreme ce altele, ostentativ moderne, n-au rezistat dintelui vremii. Nu sunt oare suficient de "moderni" Codru-Drăgușanu ori Budai-Deleanu? Nu continuă să agite conștiințele poezia numai aparent desuetă a lui Goga? Cine dacă nu Liviu Rebreanu și Lucian Blaga au revoluționat în anii imediat următori primului război mondial romanul și lirica românească?

Dar sensurile pe care Transilvania le îmbracă în cugetul național depășesc cu mult sferele strict estetice.

Transilvania însemnează multă vreme, în mai vechea noastră cultură, o ramură a românimii, astfel simțită și numită de cronicari și de cei dintâi istorici ai noștri. Ramuri ale aceluiași trunchi erau toți românii, risipiți în Maramureș, în Ardeal, în Moldova, "și toți de la Râm să trag", spune Ureche. Uniți nu numai prin geneza comună, dar și prin credință [Varlaam] ori prin sincronismul mișcărilor istorice - "odată discălecați", ne spune Miron Costin - prin continuitatea viețuirii pe aceleași meleaguri, locuind "necurmat în Dacia", cum atât de frumos rostește adevărul istoric dulcele principe Cantemir. "Toți aceștia dintr-o fântână izvorăsc și cură
, argumenta stolnicul Constantin Cantacuzino, și tot el făcea această precizare despre românii din Transilvania - "carii încă mai neaoși sunt", înscrisă în ordinea semnificației prime acordată Transilvaniei de către cărturarii veacului al XVIII-lea. Țară a genezei, a descălecătorilor, a autenticității etnice, a supremației numerice (relevată de Samuil Micu), ramură ce nu s-a despărțit niciodată de marele trunchi al neamului, dacă nu cumva ea nu e chiar trunchiul însuși. O circulație neîntreruptă, de la descălecători și până târziu, peste opreliști, peste piscurile înzăpezite ale Carpaților, peste vămile vremelnice, leagă toate provinciile într-un tot ideal, înaintea înfăptuirii totului politic. Ideea poate fi întâlnită la mulți scriitori ai veacului al XIX-lea, dar îmi pare mai clar exprimată de Mihail Kogălniceanu într-un discurs din 1886: "A fost de secole o mișcare continuă de români între ambele coaste ale Carpaților. Niciodată această comunicațiune n-a fost întreruptă. Ideea română pururea a însuflețit pe acei ce veneau la noi și pe acei ce mergeau la ei".

Nu e de mirare așadar că, pe măsură ce se formează națiunea română modernă, literatura ei apelează la Transilvania în angajarea forțelor ei sub același steag al unității de neam. Transilvania nu e numai leagăn al nașterii românilor, acum. Ea e leagăn de cultură, de asemeni: în nordul ei s-au produs primile tălmăciri bisericești; de aici ne-au venit cele dintâi semnalări ale comorilor poeziei populare, motivul "ciobanului care și-a pierdut oile" (atestat aici încă din secolul al XVI-lea), cel al "stânei prădate", al Zburătorului sau al celebrei balade Miorița, de o circulație și o răspândire în sudul ca și în nordul ținutului (Țara Lăpușului, spre pildă) - neașteptate. O baladă ca Toma Alimoș, așa de cunoscută în celelalte provincii a fost notată întâia oară în 1831 în sud-vestul Ardealului, iar unele balade adunate de Alecsandri fuseseră consemnate cu mult înainte într-un sat maramureșean. Folcloriștii noștri au făcut, în această direcție, în ultima vreme, cele mai revelatoare descoperiri.
De aici vin primele tipărituri ; în limba lui Coresi recunoaștem aluatul graiului muntenesc altoit pe tulpina celui din țara Bârsei, fuziune armonică a unei limbi risipite, dar niciodată înstrăinată. Toate cărțile de căpătâi ale culturii noastre vechi, până spre 1634, au apărut în Transilvania. Iar mai târziu, tot ce s-a scris, s-a scris pentru întreaga românime, idealul fiind unul de cuprindere sub steagul unității, cum "Dacia Literară" și alte publicații, în chiar titlul și programul lor, o arată.

Transilvania e locul de refugiu al materialelor incendiare ce nu puteau fi tipărite la Iași ori București; al ideilor revoluției din 1848, dezbătute la Brașov ori pe Câmpia Libertății; al revoluției în fine, când Bălcescu spera să reaprindă focul ei din flacăra ce ardea în munții Iancului.
Transilvania capătă, așadar, semnificația de matcă a românilor. O spune un moldovean, Alecu Russo, în Cugetările sale, exprimând un gând comun întregii generații pașoptiste: "Ardealul este matca României, în munții săi trebuie să punem altarele patriei noastre".

El justifica astfel în continuare sensul grav al cuvântului. Dar justificare era toată mișcarea de Renaștere ardeleană, lupta acerbă pornită de Samuil Micu, Petru Maior, Gh. Șincai. Justificare era visul legendar al lui Mihai, evocat în largi cadențe încă greoaie în poemul lui Heliade, dar mai bine în patetica viziune a lui Bălcescu, unde se află și grandioasa descriere a pământului transilvan văzut ca un eden al visului. Matcă a visului, uneori nesăbuit, sancționat de Russo ori Maiorescu în formele-i aberante. Visul trebuia corectat la parametrii realităților pozitive, readuse pe pământ.
Dar o dată cu Eminescu, Transilvania își recapătă dimensiunile legendare și dreptul ei la legendă de asemeni. E "mica Romă" a erudiției și austerității, dar și ținutul păduros unde sufletul romantic al lui Toma Nour își astâmpără setea de libertate; e inima legendei, cu apariții titaniene în Mureșanu, în Horia; alteori spațiu senin al unei Arcadii autohtone, ca-n Sarmis și Miradoniz. E și îndreptățirea legendei, singura în stare să dea putere de supraviețuire seminției mult amențitate. Într-un articol din "Timpul" (1878) aluzia e foarte clară: "Optsprezece veacuri sunt de când viața latină a fost sădită pe acest pământ unde trăim noi, în ciuda zguduirilor prin care am trecut - scrie Eminescu. Această viață înaintează mereu, sporind și întărindu-se. S-a păstrat însă și crește această viață nu pentru că erau mulți și puternici acei care conlucrau la întemeierea ei, ci pentru fieștecare din cei puțini era mândru de munca înaintașilor săi. De când este suflet de român pe fața pămîntului, românul a fost mândru de a fi român, și chiar atunci cînd lumea îl privea cu dispreț el își cânta doina și, în conștiința puterilor pe care le purta în sine, privea mândru împrejurul său. Sămânța din care a răsărit acest popor e nobilă și poporul nu va pieri decât atunci când românii vor uita de noblețea seminției lor".

Eminescu se întâlnea astfel peste timp cu un foarte modern poet francez, La Tour du Pin, care scrie undeva un gând asemenea:
"Când de legendă-o țară se desparte
Să moară osândită-n frig va fi". (Preludiu)

Cu Delavrancea, visul e reîntronat în eroii săi romantici. Rareș-Luceafărul visează în friguri: "Eu m-am suit pe Ceahlău și am făcut ochii roată, și am plâns ascultând, ca în vis, jalea aceluiaș neam risipit la trei coroane deosebite. O! Eu am visat! Să viseze și urmașii mei!"

Transilvania e acum - cu Carpații - coloana de susținere a boltei de templu ce trebuia durat. Ea e investită cu puterile regenerării, ca-n episodul romanului lui Duiliu "Zamfirescu", Îndreptări, unde eroul meditează în spirit eminescian: "În tot ținutul vechiului pământ al Daciei, acolo unde românul se simte băștinaș, crescut parcă din inima solului, ca goronii, n-avea cap să trăiască! el stăpânul adevărat, al cărui sânge îngășase brazda, ai cărui strămoși, de mii de ani, umpluseră gropnițele."
Cipariu, Bălcescu, Ion Ghica, C. Negri, Andrei Mureșanu, apoi Goga și Iorga nu gândesc altfel.
După unirea din 1918, spre Transilvania se îndreaptă scriitorii dornici să dea o nouă orientare și un alt suflu literaturii postbelice derutată de experientalism. E acțiunea lui G.M. Zamfirescu la Satu-Mare, a lui Cezar Petrescu, Gib I. Mihăiescu, Adrian Maniu și Lucian Blaga la "Gândirea" clujeană, a grupărilor de la "Cultura" lui Sextil Pușcariu, "Darul vremii" al lui V. Papilian, a celor de la "Gând românesc", "Abecedar", "Pagini literare" ș.a. Transilvania trăiește între cele două războaie mondiale o efervescență culturală demnă de marile ei tradiții, fără să excludă, ci dimpotrivă permițînd în cea mai largă măsură afirmarea scrisului maghiar și săsesc prin numeroase cercuri literare, reviste, case de editură și prin afirmarea câtorva foarte interesanți prozatori și poeți. Era și drept să fie așa. Acolo unde plânsese Ady avea să-și găsească refugiul și apoi somnul împăcat Goga. În "Alma mater napocensis" e chemat să-și desfășoare gândul temerar de filozofie românească Blaga, aici se frământă poezia de revoltă a lui Aron Cotruș și a lui Mihai Beniuc, proza aspră și duioasă totodată, cu lumina ei de septembrie, a lui Ion Agârbiceanu, noile accente din scrisul lui Pavel Dan și V. Papilian etc. De aici pornise Rebreanu. Când s-a produs îndepărtarea de permanențele naționale, în numele noutăților importate, Transilvania își revendică, fie și numai prin Lucia Blaga, dreptul său străvechi de matcă a culturii.

Ea dăduse, de altfel, de-a lungul vremii, valori distincte, cu profiluri aspre, dar de o marcată personalitate.

S-a spus totuși că Transilvania n-a avut răgazul necesar pentru a-și oferi desfătarea reală a artei. Spiritul ei permanent solicitat de nevoia apărării, asaltat de pericolele înstrăinării prin forme rafinate ori prin deznaționalizare brutală, se formase prea mult în direcția acțiunii (Iancu), a gândirii publice (Bărnuțiu), a filozofiei istorice concepută ca armă în recunoașterea existenței sale istorice (Samuil Micu, Petru Maior, Șincai, Cipariu, Laurian). Chiar teologia o coborâse din amvonul sacerdoțiului angajând-o în scopuri laice, de educație politică, pentru dobândirea de drepturi și ieșirea din starea de servitute. Prima imagine a Transilvaniei e așadar una gânditoare, culturală, corespunzând spațiului de idei ale "luminării". Când însă geniul ei literar izbucni, în homerismul (azi s-ar putea spune "antihomerismul" ori "antiepopeea") lui Budai-Deleanu, în verva epistolară a lui Codru-Drăgușanu, în "Georgiconul" lui Coșbuc, Iosif, Goga, în forța telurică a lui Rebreanu ori în marea elegie de seară a lui Blaga - s-a putut vedea potențialul ei de a simți artistic și a pipăi cu verbul dimensiunile existenței, cu toate întrebările sale neliniștitoare.

Ce fel de elemente intră în această sinteză și ce anume o distinge de sonurile celuilalt geniu, ciscarpatin, e o problemă de lung studiu, la care însă a meditat și Lucian Blaga comparînd, sub o formă impersonală, trăsăturile operei proprii cu acelea, nu mai puțin însemnate, ale creației lui Tudor Arghezi. Deși abia schițate, răspuns într-o scrisoare unei chestionări critice, rândurile lui Blaga conțin ceva și din confruntarea ansamblului: "în meșteșugurile lor unul purcede de la întreg, celălalt de la detaliu. Unul de la substanță, celălalt de la accident. Unul are un stil de ansamblu și cultivă în primul rând viziunea (cuvântul decurge din ea), celălalt are un stil de detalii și cultivă în primul rând cuvântul (cu plasticitatea și savoarea ce rezultă din cuvânt). Unul are un sentiment dominant al necesarului, celălalt al jocului. Unul tinde spre marea simplitate, celălalt spre întortocheat, spre belșugul amănuntelor, până la pierderea firului călăuzitor. Unul are arhitectonică (a se vedea îndeosebi dramele mari și filozofia), celălalt egala, tarea subliniere a concretului plastic, fără de accente distribuite ierarhic într-o largă viziune de ansamblu". (Textul e dintr-o scrisoare trimisă în 1947 Melaniei Livadă.)

Iată, cred, accentul unei noi semnificații transilvane: darul constructiv al artiștilor ei. "El are arhitectonică", spune Blaga despre sine, vorbind intenționat la persoana a treia, ca în numele unei colectivități estetice, ca un exponent. A construi o istorie, a construi o filologie, apoi o epopee națională, un "Georgicon"al satului românesc, o arhitectură proprie romanului modern, o filozofie proprie plaiurilor acestea, a-i crea până și spațiul de manifestare, n-a fost aici mereu sensul de cultură, de artă, al acestei provincii?

Iar tot ce e arhitectură, construcție, e și zidire conștientă și prin urmare asumare de răspunderi, refacere în istorie a mitului lui Manole, dar cu refuzul altei jertfe, cu acceptarea bucuroasă a propriului sacrificiu! Așa s-au zidit de vii în propria lor operă Inochentie Micu, Gh. Șincai, Lucian Blaga și Avram Iancu, până la uitarea de sine, până la a se identifica unul în celălalt, Blaga fiind rând pe rând Manole și Iancu, unul răspunzând prin veac celuilalt, ca un ecou al celor ce-au strigat pe Câmpia Libertății la 1848 "Noi vrem să ne unim cu Țara?" și le-a răspuns, la 1 Decembrie 1918, pe Câmpul lui Horia, inima cu o sută de mii de bătăi a țăranilor și cărturarilor ce și-au asumat răspunderea Actului. Din mit în istorie și de aici îndărăt în mit - drumul îl cunoștea foarte bine Lucian Blaga, căci el trăise intens ceea ce Pierre Emmanuel numește "une situation mythique". Tânăr student vienez, el se amestecase în mulțimea de la Alba Iulia în memorabila zi de iarnă, împărtășindu-se din tot "ce se realiza prin puterea destinului", cu o nouă "conștiință istorică ".
Or, când Blaga vorbește despre conștiință, iată de ce-mi evocă pe Pierre Emmanuel: vestitul poet-filozof francez scrie, într-o admirabilă meditație, următoarele gânduri semnificative: "Conștiința destinului speciei - cînd ea depășește rațiunea, pentru a învesti ființa întreagă, o încarcă pe aceasta cu o putere neprevăzută, care contrazice ineluctabilul și forțează drumul spre libertate. Paradoxul conștiinței e că omul destinului e în același timp și omul libertății: singuraticul e conștiința speciei, el o îndepărtează pe aceasta de soartă și o face în stare să-și făurească singură viitorul. Căci conștiința nu știe să se vrea altfel decât stăpînă: și cînd specia a prins conștiință într-un om, ea aspiră să domnească prin el, detronând fatalitatea. Astfel se naște o situație mitică: un om singur devine terenul unei formidabile contradicții, între greutatea proprie destinului și forța ascensională a conștiinței, între devenirea speciei și voința de creație care răscoală conștiința împotriva limitelor sale înnăscute".

Acest "paradox al conștiinței" scriitorii transilvăneni l-au cunoscut toți, transpus în condițiile asupririi naționale, când conștiința speciei, respectiv conștiința etnică, îi răscolea împotriva tuturor zăgazurilor ce li se puneau în calea liberei afirmări.

De altfel, conștiința istorică mi se pare a fi componenta dominantă a spiritului transilvan. Împreună cu ea s-a vorbit nu o dată despre eticism, militantism, predispoziție spre intelectul benedictin, de unde subsumarea esteticului la istoric, etic, cultural etc. Vin acestea din formația culturală, vin ele din straturile țărănești de unde cresc toți scriitorii Transilvaniei care rămân, în fond, toată viața lor niște țărani-cărturari? Nu trebuie neglijată aici nici comunicarea permanentă cu Occidentul, refuzul spiritului ?balcanic?, socotit inferior și păgubitor pentru spirit, refuzul citadinului ca formă a oprimării (căci orașul era "străin"), dar identificarea cu tot spațiul românesc, aderarea la o orășenizare superioară, visul unei cetăți-bibliotecă, loc de instruire și afirmare cărturărească. E oare o întâmplare că Ovid Densușianu, fiu al unei vechi familii de învățați ardeleni, face elogiul acestui oraș, focarul de cultură și tehnică, de știință și civilizație? Orașul, să nu uităm, e pentru țăranul român spațiul unde și-a dus copilul la învățătură și, cu tot sentimentul de "dezrădăcinare" (explicabil istoricește), cu literatura sa atât de răspândită la ardeleni, respectul pentru orașul-citadelă a școlii nu slăbește. Ideea de educație greu dobândită, întîi ca drept elementar de a-și potoli setea de cunoaștere, făurită în atmosfera "luminilor" secolului al XVIII-lea și în focul nevoilor de ridicare pe toate căile a neamului, e așa de înrădăcinată, dorința de instruire așa de profundă, încît literatura (și ideologia literară ) nu i se pot sustrage. "Arta acestor creatori (ardeleni - n.n.), spune undeva Rebreanu, nu e niciodată un simplu joc de cuvinte, sunete sau intenții. Scriitorul ardelean, mai mult parcă decît cel din alte părți, se simte legat cu pământul și socotește arta sa ca un apostolat. De aceea și literatura aceasta reoglindește mai puternic sufletul poporului, cu dorurile, bucuriile și speranțele sale".

De unde toate aceste trăsături? Probabil și din determinări istorice, sigur și din straturi morale particulare, modelate în ultimă instanță tot de istorie, conștiința istorică fiind mereu focarul lor. Faptul fusese semnalat încă de Alecu Russo în Cugetări: "Mai mult decât oricare, ardelenii sunt atașați la pământul lor, ei anevoie peregrinează; iubesc ca oasele lor să se odihnească în pământul părinților lor, și aceasta le dă mare virtute de rezistență".

E ceea ce stârnește admirația lui Eminescu, sentimentalitatea lui Caragiale, cu efuziuni speciale rezervate ardelenilor (în corespondență mai ales) dincolo de caricatura lui Rostogan; e ceea ce modifică în cele din urmă crezul estetic maiorescian, sub presiunea șuvoiului liric al lui Goga, cum modificase odinioară optica revoluționară a lui Bălcescu, răsturnând raportul inițial stabilit de el între libertate și naționalitate. Într-o scrisoare către Ion Ghica, din 21 ianuarie 1849, urmărit de experiența transilvană și de confruntările la care, acolo, ideile sale anterioare au fost supuse, el face următoarea remarcă: "Pentru mine chestia naționalității o pui mai presus de libertate. Până când un popor nu va esista ca nație, n-are ce face cu libertatea. Libertatea se poate lesne redobândi, când se va perde, iar naționalitatea nu. De aceea eu crez că în poziția de acum a țării noastre trebuie să țintim mai mult a păstra naționalitatea noastră atît de amenințată, și să cerem atîta libertate pe cît ne este neapărată pentru dezvoltarea naționalității noastre".
Nu se cuprinde oare aici și tîlcul etnic-estetic, pentru a căror contopire literatura transilvănenilor a fost adesea amendată?

Rațiunea intervențiilor ei poate fi citită din caracterul său de contrapondere. Pe vremea modei arcadiene impusă de Conachi, Asachi etc., ea făurea modelul poemei epice de largă meditație filozofică și socială; în alte momente, restabilește echilibrul poeziei greu încercate de epigonismul sceptic-decepționist, prin apariția de compensație a lui G. Coșbuc, care aerisește tot spațiul liric și-l tonifiază. Solid ancorată în autohtonia ei, refuză propunerile tranzitorii ale exotismului și balcanismului, cum îi rămâne străin orice ermetism, ținta fiind, dimpotrivă, limpezimea continuă a versului, extinderea și nu restrîngerea audienței, până la o totală identificare a poetului cu cel din care se ridicase și căruia i se adresa: "Sunt suflet din sufletul neamului meu"; valoarea testamentară a versului n-a fost, n-a putut fi contestată.

Prin toate acestea, Transilvania departe de a se rupe, se confundă mai profund încă în ansamblul literaturii românești. Toată existența ei spirituală e orientată în direcția mișcărilor de dincolo de munți, în dorința de a vărsa în șuvoiul comun apele ei de munte, limpezi și proaspete. Ea tinde să dea un accent particular, autentic, demonstrându-și și prin aceasta o vechime, o geneză identică, o continuitate și o unitate spirituală. Dorința ei rămâne mereu confluența. Ca și apele ei, care străbătând Carpații, curg prin câmpia fertilizată astfel, ca să se verse apoi în Dunăre și Mare - tot așa spiritul ei?

Căci o literatură nu este numai un ?carmen saeculare?, ci și un "carmen terrarum", cântecul unde se contopesc într-o comună armonie toate formele, toate fațetele, toate coloratura, toată varietatea sufletului unei națiuni. Și, în același timp, o literatură e un răspuns dat destinului. Iar noi, românii, a căror istorie e un lung șir de încercări, cărora soarta ne-a vorbit cu glas înalt de atâtea ori, noi avem dreptul la un răspuns! O spune Hyperionul lui Hölderlin, frate bun cu Luceafărul lui Eminescu: 'Cel căruia destinul i-a vorbit răspicat, are și el dreptul să vorbească răspicat destinului!"

1978

Mircea ZACIU: Ca o imensă scenă, Transilvania..., Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, 16-25.

2000.10.09.

articolul în format *.pdf