Constantin NOICA
Ardealul în spiritualitatea românească
 
S-ar putea scrie o pagină neasemuit de adîncă asupra neamului nostru, pagină al cărei titlu să fie: "Somnul în istoria românească". Nu sînt multe neamurile care să fi fost atît de aproape - în rău sau în bine - de odihna cea mare și de neființă. Fără să vrem, de cele mai multe ori fără să vrem, noi am trecut prin toate modurile somnului, de la marea letargie națională în care am trăit veacuri de-a rîndul pînă să căpătăm conștiința de neam, și pînă la adormirea celor buni din mijlocul nostru. Somnul ne-a mîntuit, adîncindu-ne în noi înșine; dar somnul ne-a și paralizat, păstrîndu-ne prea mult în noi înșine. Iar în această viață națională, din fericire ca și din nefericire amorțită de somn, Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe; iată, în două cuvinte, rolul pe care i-l descifrăm în spiritualitatea românească.

Fiecare națiune își are un sîmbure de viață, un sîmbure originar de viață. La obîrșia fiecărei colectivități istorice organizate se întîlnește un centru formativ, prin dezvoltarea căruia sau prin alipirea la care se realizează cîte un organism național. Unitatea politică și națională a Italiei se face în jurul regatului Sardiniei, după cum - iar exemplul acesta e încă mai potrivit - ființa Germaniei se întrupează în jurul Prusiei. Ardealul nostru a putut fi considerat o Prusie a României. Știm cu toții că nu în jurul Ardealului ne-am închegat noi ca stat național, ci că Ardealul e cel care s-a alipit țărilor românești. Dar dacă așa s-a întîmplat în ordinea de fapt a istoriei, pe planul spiritualității românești centrul nostru național este Transilvania, în acea "învățată Transilvanie - spunea cîndva Bălcescu - , azil vecinic al naționalității române".

Spiritualitate românească. Cîțiva se întreabă, poate, de ce întrebuințează unii, mai ales cei tineri, termeni atît de răsunători și poate nu tocmai lămuriți cum e acesta chiar de spiritualitate. De ce spiritualitate și nu viață națională românească, sau orice altă expresie de rînd? și cum de putem noi spune: în istorie, unirea României s-a făcut prin alipirea Ardealului la patria-mumă, dar în cîmpul spiritualității românești unirea se face prin alipire la Ardeal, de parcă Ardealul ar fi patria-mumă?
Nouă așa ne pare: că, într-un anumit plan, Ardealul e patria-mumă. De la Ardeal am primit și nouă ne trimitea Ardealul tot ce a avut el mai bun; ni l-a trimis pînă la sărăcire de sine. Istoricul nostru Xenopol descrie undeva, în Istoria partidelor politice în România, un lucru care e simbolic pentru raporturile Ardealului cu țările noastre; felul cum a trecut elementul nobil din Ardeal în țările românești, în secolul al XIII-lea și al XIV-lea, constituind aici nuclee de state, dar văduvind de clase conducătoare locul de unde acel element nobil pleca. Iar, în timp ce Ardealul, lipsit de clasă conducătoare, cădea mai lesne sub stăpânire străină, țările noastre se constituiau ca unități, pe cît posibil independente, tocmai cu ajutorul grupurilor conducătoare din Ardeal. Prin urmare, Ardealul era cel care împingea neamul românesc către istorie.

Dar, cînd spunem spiritualitate, spunem încă mai mult decît că Ardealul ne împinge către istorie: spunem că el e sortit să țină treaz duhul românesc în istorie. De aceea arătăm că Ardealul reprezintă starea de veghe a românismului: acolo, în laboratorul sufletului ardelean, ni se pare că se constituie tipul viu de om românesc. Și poate că acum sîntem în stare să limpezim în ce înțeles vorbim de spiritualitate românească. Cînd un popor se luptă pentru buna lui stare, pentru înfrîngerea tiraniei, pentru unitate sau pentru independență, el face succesiv: mișcări economice, sociale, politice și naționale. Cînd însă se ridică spre a da, dincolo de toate acestea, și un alt tip de om, un tip autentic de om, atunci face o reformă spirituală. Toate revoluțiile neamurilor, fie că sunt economice, sociale, politice sau naționale, sînt făcute pentru oameni, pentru cei mulți, pentru binele tuturor. Reforma spirituală nu e pentru oameni, ci e pentru om. Ea nu se mulțumește să capete ceva pentru toți; vrea să ceară ceva de la fiecare. Pentru că tipul de om românesc se face în Ardeal îndrăzneam noi să spunem că acolo e și centrul spiritualității românești.

Dar să luăm un exemplu. Ascensiunea poporului nostru - spunea cîndva Bălcescu, în studiul său Mersul revoluției în istoria Românilor - s-a făcut pe mai multe trepte: poporul nostru a pornit de la rob, s-a prefăcut în serv, apoi în proletar, în posesor și "acum - spune Bălcescu - zvîrle cea din urmă exploatație și este a se face proprietar".

Ce se desprinde din cuvintele acestea ale lui Bălcescu? Și un sens pentru lupta socială a românului, desigur, luptă care îi stătea atât de mult pe inimă marelui nostru vizionar. Dar se desprinde mai ales pe înțelesul unei ascensiuni spirituale. Poporul nostru, din ceasurile cînd începea să fie popor românesc, pleca de la robie și avea să poarte cîtăva vreme în el stigmatele robiei; devenea apoi serv, adică rob cu raporturi contractuale față de națiunea dominantă; ajungea proletar, adică ins fără jug, dar și fără bunuri; devenea posesor, dar fără conștiința și libertățile celui ce posedă - spre a năzui, după gîndul lui Bălcescu, să devină în sfîrșit un proprietar. Și proprietar a ce? A unor bunuri materiale? Nu numai atît. Ci proprietar avînd independență morală și încrederea în sine a stăpînului.

Aceasta vrea desigur să spună Bălcescu: neamul nostru se ridică de la robie pînă la conștiința de stăpîn, pînă la demnitatea, drepturile și răspunderile stăpînului.

A avea conștiința de stăpîn - iată ce nu ne-a învățat întotdeauna istoria, în cutremurătoarea ei desfășurare. Un tip de român cu conștiință de stăpîn era năzuința lui Bălcescu. De ce n-am spune? Ea este încă marea noastră năzuință. Spre a avea conștiință de stăpîn, trebuie să fii sigur pe drepturile tale și gata să lupți pentru ele: să fii permanent treaz; conștient de o misiune și nemulțumit că nu ești întotdeauna la înălțimea acelei misiuni.

Tipul de român înzestrat cu o asemenea conștiință de stăpîn mai ales Ardealul îl dă, în laboratorul său național. Nu pentru că există, acolo, trufia românească; poate, dimpotrivă, pentru că întotdeuna a existat acolo nemulțumire românească. "Marii învățători ai Ardealului - scrie Xenopol în istoria sa, vorbind despre Samuil Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai - marii învățători ai Ardealului trăgeau, din adevărurile pe care le scoteau la lumină asupra originii neamului românesc, o învățătură pedagogică, bazată pe deșteptarea unui simțămînt foarte puternic de moralizare, simțămîntul rușinii, dojenind poporul român pentru"căderea lui atât de joasă, cînd el se cobora dintr-o așa mîndră obîrșie."

Sentimentul de rușine, cum spune Xenopol, acest simțămînt încearcă uneori pe cel cu adevărată conștiință de stăpîn. Cum să nu-l umilească pe românul dojenit de Petru Maior ori de Gheorghe Șincai starea în care îl adusese istoria? Iar, ca și Maior sau Șincai, întreg Ardealul a dojenit și s-a dojenit pe sine, luptînd, năzuind și răzbind.

Funcția spirituală a Ardealului e de a nu se împăca, de a nu consimți, de a nu se așterne somnului aceluia care acoperă atît de multe etape din istoria noastră. Nu din dragoste oarbă pentru altceva face el asta. Dar din conștiința că virtuțile pe care le-a deprins românul dintr-o istorie umilită nu pot fi și cele care să-l însuflețească într-o istorie triumfătoare. Funcția spirituală a Ardealului ne pare ceva limpede: omul românesc nu poate rămîne același și cînd e rob, cum spunea Bălcescu, și cînd e stăpîn. Spun unii că românul e o ființă tare înzestrată - și ei cred că sînt patrioți atunci cînd spun așa. Dar uită că, din zestrea sa de însușiri, istoria noastră aspră nu ne-a îngăduit să desfășurăm decît pe unele: anume, pe cele care țin de pasivitate. Așa, ani de zile s-a lăudat îngăduința românului. Dar e o toleranță de stăpîn toleranța față de ceilalți a insului care are tăria creștină de a-și iubi pînă și dușmanul? Nu întotdeauna. E și slăbiciunea de a ști că nu te poți lupta cu dușmanul, iar atunci te mulțumești să nu-i impui tu nimic, spre a nu-ți impune el încă mai mult. Dar luați cumințenia românului, luați capacitatea lui de a răbda și a nădăjdui, sau toate celelalte virtuți lăudate de cei care au interes să le laude, și vedeți cîtă pasivitate, cît somn românesc zace în ele - dacă nu le prefacem în virtuți active, de stăpîn.

Semnificația spirituală a Ardealului este, pentru noi, cei care nu facem parte din el, ceva determinat: de a traduce pasivitatea românească în termeni activi; de a face pînă și din așteptarea noastră, pînă și din împăcarea noastră o formă de luptă. În alte cuvinte: de a preface negativul românesc în pozitiv românesc.

Despre țara noastră, un cronicar, Simion Dascălul, exclama cîndva: "țara mișcătoare și neașezată"! El vroia să spună: țara pe care străinii o tot calcă, ale cărei graniți se tot schimbă, care nu se mai așază odată în albia ei de viață națională. Dar, cu cît în afară țara sau țările românești erau mai mișcătoare și mai neașezate, cu atât înăuntru, în lumea spiritului, românul se înțepenea mai mult. Ca să poată rezista puhoaielor pe care întruna i le zvîrlea istoria în față, românul a trebuit să se încleșteze și să-și păstreze firea. țara era mișcătoare și neașezată pe dinafară, trebuia să fie așezată și statornică înăuntru.

Așa a trebuit să fie, și așa a fost. Dar au venit timpurile și vor mai veni timpuri cînd țara, așezată pe dinafară, va trebui însuflețită dinăuntru. De timpurile acelea va trebui să fim cu adevărat vrednici. Iar învrednicirea românească nu se va întîmpla decît într-o direcție: prin alipirea noastră spirituală de Ardeal.

(Conferință la radio, august 1940)

Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc - 1944, Humanitas, București, 1991, pp. 104-111.

2000.10.09.

articolul în format *.pdf