DÁVID Gyula
Tendințe regionale, literaturi regionale
 
1. Cred că, fără îndoială, în cadrul fiecărei literaturi au existat și există tendințe regionale, fără ca reprezentanții unui anume regionalism înșiși să simtă și să valideze aceste tendințe ca semne distinctive ale unei literaturi de sine stătătoare. Caracterul "transdanubian" al scrierilor lui Berzsenyi și Kisfaludy Sándor s-a constituit doar mai tîrziu, în interpretarea istoricilor literari, într-un fel de literatură maghiară "transdanubiană"; "debreținismul" lui Csokonai, Fazekas, Földi János s-a integrat în literatura maghiară a epocii iluminismului, și nici autorii ardeleni din secolul trecut (Jósika, Kemény în proză, Kriza, Szentiványi în poezie) nu formau notă distinctă în ansamblul literaturii maghiare a perioadei. Deși nimeni nu poate nega existența specificului "transdanubian", "debreținean", "ardelean" în operele lor.

Faptul că de o vreme încoace vorbim de o "literatură maghiară transilvăneană" se datorează Trianonului. Adică, unei schimbări politice care a determinat prin metode din afara literaturii ca literatura maghiară a regiunii date să aibă o viață proprie, independentă: a creat probleme existențiale care grupează scriitorii și cititorii într-o comunitate închisă, deoarece ei se confruntă primordial cu acestea. "Cine are o piatră în pantof, nu prea se uită la mersul stelelor" - a formulat Berde Mária, și tot ea a declanșat vestita polemică "a se destăinui și a se angaja" atunci cînd tematica istorică, prima care se oferea ca răspuns la trauma colapsului, a început să se transforme din injecția energizantă a identității în opiul celor care fugeau de prezent. Scriitorii maghiari din Transilvania au refuzat atunci "marșul în masă spre trecut" (expresia lui Tamási Áron) și și-au luat răspunderea să înfrunte soarta pe care trebuiau să o împartă cu aproape două milioane de maghiari deveniți minoritari - în România.

Desigur, au existat și alte răspunsuri: cel al repatriaților, cel al blestematorilor (cît de la modă au fost în acei ani poeziile lui Végvári!). Dar a trebuit să vină vremea programului de acțiune pozitivă formulată în manifestul "Kiáltó szó" al lui Kós Károly, vremea mentalității "se poate, pentru că trebuie!". Și maghiarimea minoritară, ruptă de corpul maghiarimii, izolată fizic și spiritual, a trebuit să-și înființeze propriile instituții (ziare, reviste, edituri), să reînvie și să umple cu un nou conținut pe cele vechi. Pentru că literatura nu este doar "un fel de îngrămădeală a unor opere", ci un organism viu, al cărui mediu de viață este asigurat de instituțiile ei.

Pe lîngă tendințele regionale care în izolare se accentuează în mod firesc, există însă și altceva care face ca literatura unei anumite comunități să fie diferită: specificul relației față de tradițiile națiunii întregi. Iar asupra literaturii maghiare din Transilvania, chiar în primii ani de evoluție, a avut un impact deosebit faptul că reprezentanții acesteia îl considerau ca lider spiritual pe "acuzatul" Ady (dacă nu în practica poeziei lor, cel puțin în ideologie), se simțeau atașați de revista "Nyugat" - care în acea perioadă era etichetată de oficialitățile din Ungaria drept "nepatriotică", "antinațională" -, respectiv al curentului avantgardist contopit cu revoluțiile din 1918-19. Din cauza acestei orientări au fost formulate - tot de oameni de litere conservatori din Ungaria - temeri cum că literatura maghiară "se rupe în două", că va avea "două suflete". Deși tot ce s-a întîmplat a fost că în condițiile dezvoltării pe o traiectorie istorică diferită, atît relația față de moștenirea literarară maghiară cît și caracterul literaturii maghiare ardelene a căpătat trăsături mai specifice. Desigur, ardelenii (indiferent de generația și curentul literar căruia îi aparțineau) care au luat cuvîntul în cadrul faimosului "proces al schismei" asumîndu-și condițiile și tradișiile specifice, totodată s-au declarat și în favoarea unității literaturii maghiare, fiindcă niciodată nu s-a pus la îndoială faptul că literatura maghiară ardeleană este parte inseparabilă a literaturii maghiare în ansamlu.
Izolarea - atît cea voluntară, cît și cea forțată - poartă în ea și pericolul provincializării, desigur. Acest fapt era însă cunoscut și acelora care au pus bazele acestei literaturi după 1918. Tocmai de aceea au și considerat că e de o importanță deosebită să păstreze vie aspirația la universalitate în această literatură. Kuncz Aladár era conștient că "Europa poate atinge colaborarea culturală și politică la nivel înalt, în spirit progresist numai pe calea regionalismelor care se exprimă liber". Kuncz a apelat la prestigiul lui Babits Mihály, exprimînd prin cuvintele acestuia următoarele: "Cu siguranță, acea literatură are cele mai bune șanse de a se apropia de rădăcinile soartei Umanității, care trăiește cel mai intens relația dintre Națiune și Om, iar rădăcinile crizei culturale vor fi atinse de acea literatură pentru care propriul particularism a devenit o problemă vitală. Și aici se găsește speranța micilor literaturi de a spune ceva important și stimulator acum, cînd și cei mari de-abia pot să spună așa ceva."

Aceasta este cheia problemei! Din acest motiv și cu această condiție își dobîndește dreptul la existență o literatură regională. Specificul regional poate fi mimat, unele tematici pot avea trecere în tot felul de conjuncturi politice sau sentimentale. Însă aceasta nu este încă literatură. Și este un gest foarte josnic să luăm un exemplu negativ din acest coș pentru a nega dreptul la existență a literaturii maghiare ardelene, de exemplu.

2. Literaturile în diferite limbi născute în aceeași regiune (în cazul nostru, Transilvania) pot avea și au, firește, elemente comune. Din factorii determinanți enumerați mai sus, soarta istorică poate fi comună, iar tradițiile păstrate includ un anumit grad de interacțiune, prin contactele dintre mai multe culturi. Desigur, trebuie să menționăm aici și faptul că "soarta istorică comună" a fost trăită în mod diferit de membrii clasei nobiliare maghiare, de comunitatea secuilor liberi, de iobagii români, respectiv de burghezii orășeni sau gospodarii săteni sași, care își păstrau cu strictețe mediul de viață închis. Și chiar interacțiunile - direcția și conținutul acestora - au fost puternic influențate de relațiile de putere. Nu poate fi însă negat faptul că prin cultura maghiară dobîndită în școală de scriitorii români din Transilvania (și prin aceasta, contactele lor cu cultura austro-germană), literatura română din Transilvania s-a dezvoltat în mod diferit față de literatura română de dincolo de Carpați (să ne gîndim doar la idealul poetic și chiar cultura formei din operele lui Coșbuc, Șt. O. Iosif și Octavian Goga, apropiată de cel al lui Petőfi și Arany, în comparație cu contemporani de dincolo de Carpați, cum ar fi Macedonski sau Tudor Arghezi). Și același lucru, marea descoperire a romantismului, în contextul populismului și a "Heimatkunst"-ului - mai puțin prin "influența maghiară" și mai mult datorită rădăcinilor comune - se regăsește și în literatura sașilor ardeleni, și chiar a germanilor bănățeni (Lenau).

Singura problemă rămîne aceea că, atunci cînd gruparea din jurul lui Kós Károly a construit, după 1918, tezele transilvanismului pe aceste "particularități comune", acestea erau încă relativ vii din trecutul apropiat, însă nu mai acționau ca factori formativi ai dezvoltării pentru literatura română. Evenimentul determinant în dezvoltarea literaturii române de după primul război mondial a fost, la fel ca în orice alt aspect al societății, integrarea națională și în mod caracteristic, scriitorii români care susțineau specificul regional transilvănean erau în cel mai bun caz de mîna a doua. Iar în ceea ce privește evoluția spirituală a germanilor din Transilvania, direcția acesteia - după relațiile intensive menținute în anii '20 cu grupul Helikon - a fost determinată tot mai accentuat de o orientare imperială cu încărcătură politică.

Evidențierea "particularităților comune ardelene" ar fi o temă generoasă pentru anumite cercetări comparative, dar ele nu mai pot constitui o bază pentru concluzii de anvergură.

3. Sper că aceasta este doar o întrebare retorică. Fiindcă în cele de mai sus am vorbit despre ceva care există.
Există - și probabil vor exista încă multă vreme - opere care se nasc în limba maghiară în Transilvania și care izvorăsc din problemele noastre existențiale - reacționînd la acestea, astăzi, cu metode și abordări foarte variate. Există scriitori a căror viață, existență ca scriitor este legată de soarta comunității maghiare de aici (deși această problemă este mai complexă, deoarece sînt destui scriitori pe care soarta i-a condus departe de noi, fără însă a lua de pe umerii lor responsabilitatea pentru soarta noastră). Și există instituții (ziare, reviste, edituri) ale acestei literaturi maghiare din Transilvania care încearcă să-și facă datoria în această lume mult schimbată: stabilirea de legături între scriitori și cititori, scriitori și scriitori; încearcă să țină în viață acel mediu spiritual care este condiția indispensabilă a existenței oricărei literaturi.

Literatura maghiară, supraviețuind aproape unei jumătăți de secol de divizare forțată, se constituie astăzi din nou ca literatură maghiară universală. Nu cred însă că în procesul de reconstituire a acestui întreg nu ar mai rămîne loc suficient și pentru "regionalismele care se exprimă liber".

Traducerea: Biroul de traduceri Robeni, Cluj
2000.10.09.

articolul în format *.pdf