Traian ȘTEF
Literatura ardelenilor
 
Dacă admitem, de la bun început, că există un spirit ardelean, la fel de bine trebuie să acceptăm că el este prezent și în literatura scrisă de ardeleni. Același lucrul am putea spune și despre moldoveni, și despre olteni, dar, mi se pare, nu și despre munteni. Muntenia, ca provincie istorică, nu a făcut niciodată efortul de a se defini spiritual, s-au definit mai ales ceilalți, în raport cu Sudul, cu Balcanismul. Și apoi, dat fiind faptul că aici era Capitala inclusiv a Literelor, s-a confundat superior cu centrul, cu limba română și cu România. Spiritul ardelean este un spirit al locului. El are de înfruntat mereu un alt spirit, exterior, al formelor, unul mai sprințar și mai inventiv, al povestirii, să zicem. Spiritul locului este fondul însuși, este organicist și admite greu forme noi, imitații, aventuri. Literatura scrisă de ardeleni este legată de spiritul ardelean. Scriitorul din acest spațiu este prea puțin inventiv sau atras de mode, eventual vine mai la urmă pentru a le fixa într-o regulă, conștiința lui ține strîns de spațiu și istorie. El este un constructor, este preocupat de mari proiecte, este tentat de universal, refuzînd, cum spune Mircea Zaciu, teatralitatea. Același istoric literar subliniază caracterul de contrapondere a literaturii ardelene, refuzul balcanismului, exotismului și ermetismului, ținta sa fiind limpezimea, creșterea audienței și valoarea testamentară. Într-o ochire istorică, vedem că ardelenii au fost primii preocupați de scris și citit, de formarea intelectuală, prin școli, de circulația cărții și a limbii române unitare, literare, de formare a unei conștiințe istorice, naționale, iar atunci cînd literatura și-a dobîndit libertatea față de imperativele istoriei au trecut la mari construcții literare (Rebreanu) sau teoretice (Blaga), ignorîndu-se modelele occidentale sau experimentele românești de acasă sau din centrele europene. Inclusiv astăzi pot spune cu destulă convingere că ardelenii scriu nuanțat altfel decît colegii lor de peste munți. Aceasta deși comunicarea dintre ei este continuă, relațiile de prietenie mai ales dintre congeneri sunt frecvente, sunt solidari politic, au proiecte comune.

Ardelenii sunt prinși acum între nostalgie și ofensivă. Spiritul ardelean a trăit pericolul desființării în perioada comunistă, al atomizării, deculturalizării, ideologizării, centralizării. Acum are tresăriri de orgoliu. Acestea se manifestă politic (determinate și de o mai bună vedere spre Occident) și cultural (incluzînd aici nu numai artele, ci și economicul și spiritualul), mizînd pe descentralizare și inițiativa particulară. Există însă și o nostalgie a unei Transilvanii parcă pierdute. Spiritul locului este în centrul acestei nostalgii. Există o literatură a Transilvaniei, în acest sens, a locului, tematic vorbind, însă există și mai mult, chiar un stil al scriitorului ardelean pe care l-a definit Lucian Blaga în comparația dintre sine și Tudor Arghezi. Nu sînt străini de aceste concluzii nici scriitorii maghiari sau germani din România. In ce mă privește, îi cunosc mai bine pe congenerii mei, pe aceia care au trecut pe la Echinox , revistă studențească a cărei redacție era formată din români, maghiari și germani, conținînd pagini în aceste limbi. Iau la întîmplare din bibliotecă volume de Szőcs Géza, Franz Hodjak, Ioan Moldovan, Markó Béla, Adrian Popescu și rămîn surprins cît de mult comunică poemele lor, într-o viziune realist-orfică, sau cînd este vorba despre nostalgiile transilvane, sau de perceperea hiperlucidă a realitățiii mediate. Mă întreb, totuși, dacă putem vorbi despre o literatură ardeleană într-un sens federal. Toată existența ei spirituală e orientată în direcția mișcărilor de dincolo de munți, în dorința de a vărsa în șuvoiul comun apele ei de munte, repezi și proaspete. Ea tinde să dea un accent particular, autentic, demonstrîndu-și și prin aceasta o vechime, o geneză identică, o continuitate și o unitate spirituală. Dorința ei rămîne mereu confluența - este concluzia lui Mircea Zaciu. (Inclusiv istoricii literari mi se par deosebiți, cei ardeleni mai preocupați de ideologie, de ideile literare și istoria lor, mai puțin impresioniști, deși toți și-au arătat talentul epic). Discutînd literatura Transilvaniei, sîntem tentați să avem în vedere numai literatura românilor. Dar specificul ei este dat și de aportul lingvistic pentru că aici se scrie și în maghiară, germană, slovacă și alte limbi. Acestea, la rîndul lor, cunosc și alte confluențe culturale. Și deosebiri. De cine se simt scriitorii maghiari, germani, slovaci mai apropiați? De răspunsul lor depinde și răspunsul la întrebarea dacă există o literatură a Transilvaniei. Aparțin ei unei culturi ardelene, cu determinările sale multiple, sau culturilor naționale?

2000.10.09.

articolul în format *.pdf