Cornel MORARU
Vorbim deocamdată de "literaturile" din Ardeal
 
1. E mai simplu să definim "spiritul ardelean" în literatură la timpul trecut. Acesta era mult mai pregnant la generațiile mai vechi de scriitori originari din Transilvania sau din Banat, mergînd în urmă pînă în secolul trecut sau în perioada interbelică. De fapt, însăși tema "specificului" are un suport mai solid în tiparele și convențiile tradiționale decît în poeticile moderne. Cu cît ne apropiem de prezent, cu atît se face vizibilă o tendință oarecum de sens contrar: una de apropiere și omogenizare a "diferențelor". Mai ales în postmodernism, din inițiatică literatura devine comunicativă, ieșind din izolarea unui topos fatalmente limitat, prea îngust. Nota distinctivă e, în primul rînd, de limbă. Fiind vorba aici, în Transilvania, de un creuzet de stiluri și direcții (în programul grupării "Thesis" de la Sibiu, în perioada interbelică, încă se mai făcea apologia "spiritului local creator"), acestea n-au fost neapărat convergente. Prin forța lucrurilor, românii - bunăoară - au privit mai tot timpul dincolo, peste munți. Spațiul central-european a fost un excelent mediu cultural de formare și modelare a numeroase generații de intelectuali români, dar nu și unul de afirmare. Mai ales pentru scriitori. Țiganiada lui I. Budai-Deleanu a rămas needitată timp de mai bine de un secol. T. Maiorescu, Slavici, chiar și Eminescu, G. Coșbuc, O. Goga, L. Rebreanu etc. s-au stabilit de la începutul carierei lor literare la Iași sau la București. Situația nu s-a schimbat prea mult nici în perioada interbelică (v. Blaga, Aron Cotruș), dar și după ultimul război scara de valori a fost cea impusă - în esență - de școala critică bucureșteană. Nu intrăm în detalii, însă fenomenul ar merita o analiză amănunțită, în toată concretețea și complexitatea lui. La urma urmei "spiritul ardelean" în sine e ceva de domeniul imponderabilului, imposibil de definit ca atare: ar trebui să-l punem, eventual, într-o ecuație trans-etnică. Dar cu ce mijloace și cu ce argumente? Poate doar conceptul de «complementaritate» ne-ar putea fi mai de folos, însă și acesta plutește destul în abstracție (asta în cazul fericit cînd nu și politizăm lucrurile). Mereu, de aproape două secole, cultura română s-a confruntat cu fenomenul deosebit de acut al "provincializării"/"deprovincializării", cu vădite consecințe axiologice de la o etapă la alta a dezvoltării sale. Concret, Gînd românesc - singura publicație românească notabilă, în perioada interbelică, din Transilvania (1933-1940) - era mai "provincială" decît Sburătorul, Gîndirea, Viața Românească, Revista Fundațiilor Regale. Azi lucrurile stau puțin altfel, măcar în plan axiologic, dar o repliere pur și simplu în "spiritul ardelean" ar fi percepută tot ca o formă de "provincialism". Literatura românilor din Ardeal e prea legată - pînă la indistincție - de literatura din restul țării, iar literatura maghiarilor e prea legată de literatura din Ungaria (cum au stat, de altfel, lucrurile dintotdeauna). Chiar dacă acest specific ardelean există (și categoric există, e de domeniul evidenței), mai importantă e sfera de gravitație a fiecărei literaturi în parte, determinată de afilierea la un "centru" din afară, la care se adaugă scara de valori de la care se revendică.

2. Răspunsul nu poate fi decît afirmativ, este ceva tot de domeniul evidenței. Din păcate, puțini astăzi ar putea să facă o analiză concretă, pe opere și autori, și să identifice fiecare element caracteristic în parte. Programul de traduceri reciproce nu funcționează cum ar trebui. Încă ne izbim de handicapul limbii și nici nu sînt semne să-l depășim prea curînd. Dimpotrivă, scade numărul vorbitorilor bilingvi sau multilingvi. Liantul, pentru o vreme, l-ar fi putut constitui limba și literatura germană. Or, scriitorii germani (sași) au părăsit in corpore - cum bine se știe - cu ani în urmă România, lăsînd un loc gol imposibil de umplut cu altceva.

3. Cred că se poate vorbi, la limită, de o literatură a Transilvaniei, în cadrul multiculturalismului specific acestui spațiu multietnic (dar valorizat mai nou, cum spuneam, în spirit trans-etnic). Proclamarea ei însă ar fi privită, măcar la început, cu mefiență. Ar fi considerată un hibrid, încît noi continuăm să vorbim deocamdată de "literaturile" din Ardeal (la plural). Istorii ale Transilvaniei scrise de istorici deja există: una s-a tipărit la Budapesta, alta la Cluj; poate mai există și altele, parțiale. O "Istorie a literaturii din Transilvania" nu s-a scris pînă în prezent și nici n-am auzit de vreun proiect de acest fel. Deși ar fi necesar: am ști mult mai bine, atunci, unde ne aflăm. Nu e tîrziu, cred, să se întreprindă ceva concret în direcția asta.

2000.10.09.

articolul în format *.pdf