VIDA Gábor
O treabă pentru Joyce / Răspuns la trei întrebări de anchetă, ori țara mea pentru un whisky
Cedînd poftei mele de vulgarizare, contopesc cele trei întrebări într-una singură: Există literatură transilvană? De bună seamă, această formulare simplifică și dezorientează. Mă îndeamnă să dau un răspuns evaziv. Nu știu dacă această întrebare ar avea sens în limba germană. Sașii ardeleni sunt de acum istorie, la fel ca evreii și armenii. Oricum, nu știu nemțește. În română, această întrebare este mai palpitantă, însă analiza problemei ar primi inevitabil o conotație politică și mă feresc de acest lucru aici și acum (v. Alina Mungiu-Pippidi: Transilvania subiectivă, Humanitas, 1999). În ce anume constă ardelenismul lui Coșbuc, Blaga, Rebreanu - nu știu. Pot doar să fac presupuneri (fondate) în legătură cu semnificația ideii românești de regionalism transilvan care apare ici-colo: disperarea, însă Cioran a spus tot ce era de spus despre acest subiect.

Am ajuns deci destul de repede la favorita mea propoziție absurdă: Dacă există literatură transilvană, ea este maghiară. (Ca o parafrazare a propoziției: Dumnezeu este maghiar, dar în cel mai rău caz slovac.) Pe cît de ineptă este această afirmație, pe atît de simptomatică.

Ungurește: Ardealul există în măsura în care este maghiar.

Românește: Ardealul este străvechi pămînt românesc.

Nemțește: "(...) eu am rege în Germania." (V. Gogol: Nevski Prospekt, pag. 472, Operele lui Gogol, Budapesta, 1962.)

Într-o transcriere cam libertină, aceste propoziții sună în felul următor: Tu nu ești maghiar, acest pămînt nu e al tău, nu ai rege în Germania... Mai putem continua conjugarea. Dar vulgarizez mai departe. Atunci cînd într-un moment prielnic s-a reușit să se infiltreze în conștiința publică maghiară ideea că popoarele Transilvaniei (cu intenție am omis termenul de națiune) au creat în cursul istoriei un model "aproape elvețian" de conviețuire pașnică, s-a omis precizarea unui detaliu: că pentru aceasta a fost nevoie întotdeauna de un stat puternic, care susține ordinea, prietenia, face posibilă munca cinstită, închide răufăcătorii, gonește dușmanii. Însă atunci cînd nu există un astfel de stat (statele din secolul 20 seamănă cu niște organizații de gangsteri, ca să ne exprimăm delicat), atunci aceste popoare pașnice și prietene se măcelăresc între ele, de numai. Cel mai des se rezumă la lupte verbale, dar au existat și incidente. Chiar și vestitul decret de toleranță confesională are o singură problemă: că este o chestiune politică, nu religioasă sau teologică, și acest lucru este valabil și în cazul Elveției. Dar așa este istoria. Restul însă este literatură.

Cea mai mare problemă a literaturii transilvane - presupunînd că există, și dacă nu există, de ce vorbim despre ea, sau despre ce anume vorbim? - este faptul că e ardeleană și, desigur, maghiară. Treaba cu "maghiară" este mai ușor de determinat. Scriitorul maghiar scrie în limba maghiară pentru cititori maghiari. Unde? în Transilvania (v. aliniatul 2). De cînd există literatură transilvană? Din 1921, sau din 1918, sau din 1922-23. Totuna. Nu voi aminti aici numele palatului, nici de ciudă. Ce este de atunci în Transilvania? (Aceasta este cea mai proastă întrebare a secolului 20.) România. (Iar acesta este cel mai bun răspuns.) Rectific: (și) în Transilvania este România. Maghiarul din Transilvania încearcă de 80 de ani să se convingă că așa este și nu invers (Transilvania este în România). Sau dacă totuși este invers, aceasta este un fel de eroare topografică sau istorică, și oricum, istoria se va încheia foarte curînd (Fukuyama). Însă dacă (și) în Transilvania este România, iar Transilvania este în Europa (de la Sf. István - primul rege al Ungariei și pînă la FIDESZ - partidul de guvernămînt de astăzi), atunci care este problema? Problema este că în limba română nu există o astfel de propoziție. Românește Ardealul este în România, iar România se află în Europa (cel puțin de la Traian încoace). Nemțește nu știu, dar de fapt toată tărășenia e o chestiune de vize. Rege nu mai este, dar mărcile există, și aceasta e partea importantă.

Vorbind un pic mai serios (dacă se poate): decăderea Transilvaniei în secolul 20 are un nume: România. Mai exact: Metafora decăderii Transilvaniei în secolul 20 este România. Dacă românii ar ști de cîte ori și în ce fel și-au stilizat țara scriitorii maghiari din Transilvania, s-ar prăpădi de rîs. Această temă ar merita și ea o disertație. Din păcate, puterea statală din România nu a întreprins mai nimica în sensul creării unei imagini mai favorabile a României, dar oricum, nu aceasta era menirea ei, și unde o durea? Pe cine consolează ideea că Ceaușescu a demolat și Bucureștiul? Mănăstirea Văcărești a fost ștearsă de pe fața pămîntului, biserica Sf. Mihail a scăpat. Cine înțelege acest lucru? De altfel, nu pot accentua destul de des faptul că nu doar România ca atare este cauza decăderii Transilvaniei noastre, pentru că România, la rîndul ei, este doar consecința unor procese: din păcate, a acelorași procese...

Poate că nu este o exagerare să spunem că în literatura maghiară din Transilvania, această "istorie a decăderii" (sic) cu topologia, metaforele, trimiterile, simbolistica ei, și nu în ultimul rînd cu nevrozele de cititor legate de anumite opere (sau mai degrabă anumiți autori?) joacă un rol central. Chiar și un inițiat poate avea dificultăți în a recunoaște această nevroză și a o ignora pentru a citi poezii bune doar de dragul de a citi poezii bune, deși merită. Fiecare popor are cîte o istorie a propriei decăderi, iar propria decădere este trăită de fiecare popor ca decăderea lumii întregi. Nevroza maghiarimii din Transilvania este că își trăiește propria "istorie a decăderii" (și nu istoria propriei decăderi!) ca fiind istoria însăși. Și în plus, deodată cineva începe să vorbească despre o "istorie a patimilor", deși cele două lucruri nu au nici o legătură unul cu altul. Ce-i drept e drept, "istoria decăderii" din Transilvania poate fi povestită și ca o veritabilă istorie a patimilor. Dar aceasta este o treabă pentru Joyce. Ce bine că în locul unde se distribuie talentul, nu s-a auzit de Trianon. La naiba, totuși l-am scris!

Scriitorul maghiar din Transilvania, care se naște în această lume splendidă - de obicei cu bună credință - deservește nevroza transilvană. Nu prea are opțiuni. Face parte și el din popor - este maghiar. Ardelean. Și atunci ori dăinuie, ori nu. Opera, adică, pentru că omul, după cum știm, este muritor. Probabil că pot fi scrise cărți bune și din tragedii ale destinelor din Transilvania, dar este foarte greu. E tot mai greu să se scrie cărți bune - și nu numai în Transilvania.
Deci, literatură (maghiară?) transilvană există. Dar estet să fie cel care poate explica, de ce este transilvană și ce o face literatură. Cîteodată Transilvania, cîteodată România. Alt motiv nu poate exista, cred eu. Și mai are un rol în acest lucru Platon, Mohamed, Sf. Augustin, Paracelsus, Goethe, Victor Hugo, Jules Verne, J. F. Cooper, Petőfi și Dostoievski. Și fiecare să-și adauge scriitorii preferați. Rorty și Derrida nu au avut un rol pînă acum, dar vor avea. Așa este literatura.

Biroul de traduceri Robeni, Cluj
2000.08.24.

articolul în format *.pdf