LÁNG Zsolt
Sînt? Sînt? Este?
 
Da, acestea sînt întrebări sfioase. Sperioase. Purceluș, lasă-mi măcar degetul mic de la picior în casă, spune lupul. Desigur, varianta ardeleană a poveștii spune mai degrabă că Purcelușul se uită pe fereastră și vede lupul rezemat de stejarul de colo, furmînd un trabuc; cu inima-i săltînd de frică, îi vorbește lupului: Lupule, te rog frumos, bagă-ți măcar degetul mic de la picior la mine în casă! Sau, formulînd mai nuanțat: "ascunzîndu-și frica, începe să urle: Lupule, vino aici imediat..."

Dar să trecem la întrebări. Aș dori să menționez în prealabil că, deși trăiesc în Transilvania, îmi scriu majoritatea cărților la etajul patru al unui bloc dintr-un oraș ardelean și în scrierile mele apare frecvent cuvîntul "Transilvania", totuși sînt întotdeauna surprins cînd cineva mă numește scriitor "ardelean". Oare la ce se gîndește acum? Pentru că, de exemplu, pentru românii din zona Brașovului, ardelean înseamnă: ciobanul căruia tocmai i-am vîndut la un preț bun propriul lui măgar. La Timișoara, cuvîntul "ardelean" are și înțelesul: "omul care se uită tot timpul în spatele lui". În București acest cuvînt poate însemna uneori țăran nebun, alteori medic care vindecă bolnavii. La Budapesta, în Piața Moszkva, unde își oferă serviciile zilierii sosiți din toate părțile, înțelesul exact al cuvîntului "ardelean" este: excavator de rahat; în Parlament însă, înseamnă mai ales: cincisprezece milioane. În Viena, în preajma treptelor Strudhoff, cuvîntul înseamnă: bastard al vampirilor, pe malul lacului Ladensee: mîncător de lebede, în fața Operei (unde se descoperă că ești maghiar), foarte specific: președinte de onoare. În zona Stuttgartului: coate-goale. În Satu-Mare: oportunist (dacă se referă la maghiari), tratabil (pentru români). Conform șvabilor, copilul de schimb ardelean înfulecă totul. La țiganii din Zsadány, ardelean înseamnă: muiere cu țîțe tari (sau în legătură cu un alt organ, bărbat "tare"). Și așa mai departe. Dar și din acestea se poate vedea ce sensuri variate are acest cuvînt. Deci, și acesta este deja răspunsul, descoperirea caracteristicilor comune este tot atît de ușoară ca și demonstrarea totalei absențe a acestora.

Atît despre primele două întrebări. Adică - încă - următoarele (în paranteză): nu știu dacă este îndreptățit să vorbim separat despre o literatură maghiară din Transilvania, respectiv una din Ungaria. Natura acestei separări este revelată în mare măsură de faptul că s-a "tratat" cel mai intens în anii douăzeci (după Trianon), respectiv în anii șaptezeci (cum să îi numesc?)... "Studiile" născute în anii șaptezeci au încercat să impună o analogie literară română, contestată de altfel și în cercurile românești - vezi în acest sens lucrările lui Al. Philippide, în care demonstrează că povestirile lui Slavici sau Rebreanu sunt crude, împleticite, nu atît de fluente în limbă și în modul de scriere ca scrierile lui Creangă și Eminescu, că scriitorii români din Transilvania se preocupă mai puțin de formularea propozițiilor decît moldovenii, mai avansați din punctul de vedere al măiestriei profesionale, sau bucureștenii, imbatabili în ironie, dar sunt mult mai vii. Paranteză închisă.
Să trecem la a treia și cea mai sfioasă întrebare. Există literatură în Transilvania? Sfiala poate eventual îndemna respondentul să se grăbească să spună încurajator: dar Purcelușule, eu sunt aici, și eu scriu, există literatură! Dar degeaba scrie aici poezii KAF, degeaba scrie studii Selyem Zsuzsa și romane Bogdán László, nu putem spune: în consecință, există și literatură. Ei scriu, însă literatura niciodată nu este prezentul. Literatura este un șirag de cărți. Poveste adevărată. E drept, această istorie continuă, trece dintr-o carte în alta. Nu există direcție: se plimbă de ici-colo. Scriitorul nu este neapărat moștenitorul înaintașului lui. Ceea ce este un lucru îmbucurător. Eu, cel puțin, mă bucur. Nu trebuie să fim colonizați de "o" literatură. Nici colonizatori. Nu trebuie să spunem mai departe o istorie a patimilor ideologizată, cu poetica patetică a acesteia... Da, dragul meu cititor, patetică, nu pasionată. Acomodabilă și nu blîndă. Nu blîndă, dar nici severă. Doică, nu amantă.

Traducerea: Biroul de traduceri Robeni, Cluj
2000.10.09.

articolul în format *.pdf