Daniel VIGHI
Trebuie surprinsă esența istoriei
Îmi permit să răspund indistinct la toate cele trei întrebări într-o simultaneitate care să pună în lumină mai ales spiritul ardelean al literaturii române. Menționez că acesta nu va fi investigat exhaustiv: nu am energie pentru așa ceva și nici nu este aici momentul. Așadar, după ce s-a exersat o vreme lungă într-o politică civilizatorie ancorată în ideologia AufklSrung-ului, spiritul ardelean a izbucnit creator în jucăreaua eroi-comică Țiganiada. Asupra ei aș întîrzia puțin întrucît este cea dintîi creație de anvergură; prin Țiganiada, literatura Transilvaniei debutează memorabil, atipic și genial, aș zice. Ce ar putea fi, din punctul de vedere al unei posibile radiografii a spiritului ardelenesc, poemationul lui Budai-Deleanu? Să fie el o asumare în răspăr a unui destin? O strategie de scrutare a sinelui național în variante de lucru de sorginte rîsu'-plînsu'? Să nu uităm că, în vremea de atunci, ardelenii aveau modele pedagogice, aveau ținte mult mai clare ale drumului de urmat, nu erau aidoma lui Dinicu Golescu, cel care măsurase în stînjeni palatele vieneze și se minuna dinaintea unei lumi cu desăvîrșire noi. Nici lui Budai-Deleanu și nici celor de dinaintea sa nu le erau străine ulițele pietruite ale Europei Centrale, mulți dintre ei fuseseră, cum bine știm, seminariști la Blaj, umblaseră la Buda, pe la Viena și, mai ales, s-au instruit la Roma. Atunci de ce țiganii? Din considerente de expresivitate, de baroc și burlesc? Să fie numai atît? Este de găsit aici și altceva? Fără îndoială că, vorba autorului, prin țigani și țigănie trebuie să se înțeleagă și alții, dar, de bună seamă, și altceva! Ar trebui amintit aici că ai lui Parpanghel ilustrează, placat pe concretul marii arte, ceea ce azi numim, excesiv pe alocuri, simțul alterității, gustul diferenței, al diversității. Așa se și mărturisește autorul într-o epistolie închinătoare către Mitru Perea, vestit cîntăreț (citește Petru Maior). Îi spune acestuia faptul că "treizăci de ani au trecut, drăguț Pereo! de cînd fui sîlit a mă înstrăina din țara mea". Or acest lucru este de luat în seamă pentru că el marchează, începînd din veacul al XVIII-lea, adică după Uniație și după libertățile (de instrucție, înainte de toate) dobîndite de regimentele grănicerești din Năsăud și Caransebeș, începutul emancipării românilor ardeleni; nu întîmplător, de altfel, acesta coincide cu începutul exersării unei vieți în alteritate. Nu degeaba îi spune autorul drăguțului Mitru Perea cum că "de-atunci încoace, usăbite țări am trăpădat". Așa ar fi putut spune și grănicerii bănățeni care luaseră parte între anii 1778-1779 la războiul cartofului, purtat de Austria împotriva Prusiei (Valeriu Leu, Studii istorice bănățene). Divizionul bănățenilor fusese trimis prin Silezia, în ducatul Teschen, alături de două batalioane de husari secui, așadar și aceștia puteau scrie în epistolie acasă faptul că "usăbite țări am trăpădat". Prin urmare, țiganii oferă un model prin contramodel, un exemplu invers, hărmălaia lor epică vrea să arate că anume lucruri sînt de urmat, altele nu. Nu întîmplător, toată construcția epică a poemationului se petrece în vremea lui Vlad Țepeș, un model al voinței autoritare pentru instaurarea ordinei, a moralității publice. Să fie prezent aici un discret impuls spre critica societății muntenești căzute în derive greco-fanariote și în prăbușiri administrative otomane? Poate că este prea mult să credem asta, chiar dacă, în acea vreme, diferența de civilizație și de aspirații devine vizibilă între românitatea de pe coastele sud-estice și nord-vestice ale Carpaților. Oricum, pentru Budai-Deleanu există, ca sursă a comicului, abandonul față de exigențele civilizatorii, lipsa la apel, talentul de a da cu stîngul în dreptul: totul, nu întîmplător, dublat de necesitatea instaurării instituțiilor statale eficiente ale țigăniei care se vrea îndemn și luare aminte. Trăitor în medii germane unde "a trăpădat" o viață, Budai-Deleanu se distrează pe teme specifice: bunăoară incapacitatea de a decide coerent, amplu ilustrată într-o lungă dezbatere întîmplată între Alba și Flămînda; acolo politiceștile discuții ale țiganilor mergeau "din prînz pănă în cină", democrația gureșă se alătura neputinței de a construi: "Toți spunea părerea sa pe rînd/Iar' cînd era-n urmă la fîrșit/Rămînea lucru nehotărît". Iată autoritatea în mers, surprinzînd abandonul și delăsarea: Vodă Țepeș apare "cu căpitanii de frunte" în tabăra țigănească "cînd răsărea soare": ceea ce vede preaputernicul voievod e un soi de abandon, o delăsare, un fel de somn, nu atîta fiziologic cît, înainte de toate, istoric: prin "corturi negre mărunte/țiganii, ca și broaștele-n baltă,/Durmea prăvăliți toți peste-olaltă".

Ceea ce ar fi de văzut din cea dintîi creație literară românească de excepție născută în Ardeal ar fi să fie acest continuu apetit spre ordine, de la cea politică, de civilizație și de mentalitate pînă la aspirația în spirit pentru ierarhie, judecată axiologică, suspendarea acesteia din motive extraliterare (și asta o continuă tentație ardelenească, de la Coșbuc, Goga, pînă la Aron Cotruș sau Beniuc). Aș defini literatura transilvană ca fiind una marcată de teză; dacă ar fi să desenăm o hartă a spiritului românesc în provincii aș fi tentat să hașurez partea de dincolo de Făgăraș cu o culoare mai închisă, un bleu-jandarm, pe alocuri kaki, marcînd așa apetitul pentru teză, idee și ideologie. Urmările civilizatorii ale acestei, să-i zicem, realități educate în umbra biroului solgăbirăilor imperiali sînt foarte bune. În literatură ele pot fi, vorba locului, "așe ș-așe", adică pot duce spre performanță estetică și spre tezism propagandistic încruntat, în același timp și în toate epocile modernității culturii naționale. Exemplele sînt numeroase, la îndemînă și concludente, mai ales dacă le scrutăm comparativ cu lumea cîntărilor psaltichiei lui Anton Pann din cetatea lui Bucur. Popa Tanda se vrednicește într-o pedagogie de care avem nevoie și astăzi, Mara acumulează și reinvestește profitul obținut spre luarea aminte a sereleurilor contemporane, Blaga construiește o ideologie lirică a misterului, Goga una a nevoințelor naționale, Coșbuc și el se îmbată de fericirea idilică a unui sat etern, înțolit în costume naționale, ca la serbările școlare, Aron Cotruș este mîhnit liric din cauza injustițiilor sociale, Beniuc la fel, în timp ce un Ioan Alexandru vede pe cerul Ardealului heruvi în zbor și ciorchini de lumini dumnezeiești, iar Emil Cioran insuportabilul abandon istoric similar pietrei de rîu. După cum lesne se poate observa, mai peste tot, mize, atitudini, idei și ideologii. Sensul ludicului, al gratuității, al frumuseții celei în sine este mai întotdeauna plasat în raftul al doilea al imaginarului creator. Acest lucru este pozitiv (dar și negativ) în funcție de gradul de iscusință artistică care îl pune în pagină. Oricum ar fi, o literatură națională fără ceea ce am inventariat mai sus, riscă să devină un pavilion de frumuseți rarefiate etic și, în cele din urmă, estetic, prin grija prea mare pentru propria performanță într-o manieră de tipul prea bine cunoscut - acela al țării în flăcări și al babei la oglindă - care nu place nicidecum spiritului ardelean, interesat să spună și să se plaseze în esențialitatea istoriei.


2000.08.24.

articolul în format *.pdf