SZILÁGYI Júlia
Luxul ardelenesc al cuvîntului?
 
Întrebările "Provinciei" îmi reamintesc că sînt interesată mai degrabă de scriitori, decît de literatură... Sigur, există cărți, edituri, reviste. Instituții foarte importante. Dar dacă acestea sînt literatura, sau nu - depinde de cel care scrie cartea: poezia, proza ș.a.m.d. Nici restul nu este tăcere, din contră: adeseori de-a dreptul gesturi gălăgioase. Cea de a treia întrebare poate părea bănuitoare sau sfidătoare: dacă literatura lipsește, aceste gesturi nu o pot înlocui, iar dacă ea există, la ce mai folosesc?

Ei bine, este literatură (și) în Ardeal. Dar ce anume o face să fie ardelenească și în ce măsură are acest atribut? E greu de imaginat: scriitorul ardelean stă la masa lui de lucru ardeleană și scrie ardelenește (ungurește, românește, nemțește etc.). Ce conferă operei un caracter ardelenesc? Locul unde se află masa scriitorului sau panorama de la fereastra lui? Și cînd nu are masă și nici fereastră? De aici, din Cluj, de pe strada Brassai, în 2000, sînt dispusă să cred, să demonstrez chiar, că tot ce a scris mai bun Páskándi Géza (nu le numea opere, deși erau opere), a scris stînd pe / și la diferite scaune de bucătărie. Evident, scaunul de bucătărie nu este condiția ideală a creației. Este doar un element secundar, ca și vila de pe Rózsadomb (cartier select al Budapestei - n.r.) sau mobila antică. De altfel, sînt curioasă ce ar răspunde la primele două întrebări Mikes Kelemen în secolul al XVIII-lea, sau Kemény Zsigmond în secolul XIX. Căci cel dintîi, fără să fie întrebat, a dat un răspuns atît de răspicat la cea de a treia întrebare, încît îl mai cităm și astăzi, punînd accentul cînd pe Zagon, cînd pe Rodosto (Techirdag): "Atît mi-e de bine la Rodosto, că nu pot să uit Zagon." Oricum, scrisorile "trimise" din surghiunul din Turcia aveau ca subiect și destinație satul natal din secuime, deși ajungeau cu o teribilă întîrziere și acolo și în marile centre ale canonizării! și oare nu tocmai pe țărmul Mării de Marmară a apărut pentru prima oară în limba maghiară acea voce eseistică? Sau chiar mai curînd? în captivitatea vieneză a lui Bethlen Miklós? și astfel - fapt foarte interesant - un deținut și un exilat să fi zămislit, fără să-și dea seama, ceea ce putem numi un preambul la ce urma să devină eseistica maghiară - și nu numai cea din Transilvania. Obsesivă investigație! De ce nu, asemenea întrebări și răspunsuri au o oarecare legătură cu obsesii, hai să le numim - nobile. Cum ar fi mesajul lui Németh László, care compară stilul lui Pázmány Péter, adept al credinței catolice în disputele teologice de la sfîrșitul secolului XVII cu protestanții, cu cel al lui Mikes Kelemen, fidel pînă la moarte principelui Rákóczi, și i se părea că "acolo unde baza lingvistică, luxul ardelenesc al cuvîntului este în mare același, o școală diferită creează o cu totul altă limbă". Da, înțeleg sintagma superbă "luxul ardelenesc al cuvîntului", dar nu pricep ce o fi însemnînd "o școală diferită", de vreme ce atît bihoreanul Pázmány, viitor arhiepiscop de Strigoniu, cît și secuiul Mikes, ambii provenind din familii protestante recatolicizate, au studiat la același colegiu iezuit din Cluj! Cert este că scriitorul maghiar din Transilvania de astăzi le este dator amîndoura, fără să fie neapărat conștient ce anume a moștenit și de la cine...

Acestea sînt idei premoderne, știu, dar toată această căutare febrilă a ceva care de fapt trece dincolo de literatură - este, într-un fel, tot premodernă. Căci în fond ce vizează aceste întrebari? Locul unde se face literatură, s-a făcut și se va mai face, sperăm, literatură, iar cei care caută acest loc, nu vor uita, de bună seamă, nu vor ignora, nu vor neglija nici cealaltă dimensiune, timpul, cînd scriitorul, opera și cititorul se regăsesc în mod fericit.

Să mi se îngăduie să meditez asupra a ceea ce pare să fie comun la operele create în diferite limbi ale Transilvaniei și anume, un soi de tradiționalism. Se regăsește parcă și în chestionarul "Provinciei" o urmă de crispare paseistă. Ușor de înțeles și greu de despărțit de regula bunelor maniere politice de altfel diferit colorate: despre trecut numai bine sau nimic, echivalent cu: numai rău sau nimic... Și cum puterea literaturii de a modela conștiința (inclusiv cea istorică) nu este doar o invenție a unei epoci mai mult sau mai puțin apuse, iată ce scria un istoric de mare autoritate, Szekfû Gyula în l926, într-un eseu - al cărui protagonist, arhiepiscopul Tomori (tot ardelean!) pare să întruchipeze mai tot ce posteritatea știe și nu știe despre Mohács - intonat cu o respectuoasă ironie: "Cele mai multe personaje ale istoriei noastre ni se înfățișează și astăzi în costumul cu care le-a îmbrăcat cu o sută de ani în urmă poezia romantică maghiară, această mare evocatoare de spirite, care a poruncit unor oameni uitați ai vremurilor trecute să apară și să poarte în secolele care vor urma, costumele istoriei." De atunci, cum bine știm, un șir de postromantisme au croit din pestrițe materiale ideologice veșminte care de care mai arătoase. Și nu este un secret, că Ardealul, ca subiect, ca scenă sau ca scop, s-a dovedit deosebit de potrivit pentru a servi să exemplifice atît cîte-o noutate foarte veche cît și un trecut ce ni se pare foarte nou. Acesta este motivul pentru care cred că Transilvania și literatura ei poate deveni în conștiința publică cronotopul preferat al unor reconstituiri istorice. Conceptul de "literatură maghiară din România" canonizează acel fapt că o epocă de istorie literară este circumscrisă nu de datele literare, ci de date istorice.

Canonizează un început și un sfîrșit. Desigur, acest început și acest sfîrșit se influențează reciproc, pînă în zilele noastre. Și are un impact și asupra întrebărilor "Provinciei", precum și asupra posibilelor răspunsuri. La ce răspundem, la ce nu răspundem și de ce. Această anchetă este un început. Chiar și dacă are antecedente și sperăm că va avea continuare.

2000.10.09.

articolul în format *.pdf