Eginald SCHLATTNER
Străinul apropiat
 
1. Da, există un specific al literaturii transilvănene române și maghiare și săsești, care ne îndreptățește să vorbim de o literatură autohtonă. Deja faptul că această provincie a avut peste 1000 de ani de istorie aparte, separată de Țările Românești și București, dar și de Regatul Maghiar cu capitala Budapesta, cu o populație multietnică bine structurată, impune o realitate cotidiană și un ambient uman diferit de țara-mamă, reflectate în literatură de pe meleagurile noastre, indiferent de limbă. Acest fenomen singular este cel mai elocvent ilustrat pentru mine prin masa de piatră de la castelul Kemény din Brîncovenești lîngă Tîrgu Mureș, unde se întîlneau între cele două războaie cei de la Revista Erdélyi Helikon, tocmai propagând ideea unei literaturi ardelene de limbi și origini culturale diferite (Același mesaj și în revista interbelică săsească Klingsor, fondată la Brașov de scriitorul Heinrich Zillich, exceptînd ultima fază de apariție). S-a creat chiar noțiunea de "transilvanism", cu unele conotații politice, dar mai ales literare, subscrisă și de autori români. Scriitorul Ion Slavici a fost închis de noile autorități românești pentru faptul că, după primul război mondial a optat pentru o Transilvanie independentă de Vechiul Regat, de tip Elveția.

2. Filosoful român Lucian Blaga, care se trage dintr-un sat la răspîntia celor trei etnii ardelene și anume între Sebeș-Alba - un burg important săsesc -, și Alba Iulia - cu un milenar Episcopat catolic maghiar -, întrepătruns de o populație românească autohtonă, a găsit o formulă concludentă pentru a ilustra această comuniune istorică și culturală în sensul de gen proxim și notă specifică. Dacă îmi amintesc bine, cam așa sună adnotația lui: în cele mai multe sate ardelene trăiesc colective etnice diferite sub același cer, dar fiecare în orizontul său propriu (ceea ce nu se poate spune despre satele din Bărăgan sau de pe valea Siretului).

Prin urmare, autorul, care scrie și compune pe meleagurile transilvănene, și care descrie un segment de viață din Ardeal, nu poate face abstracție de acest fenomen: în afară de mine și de ai mei, în afara lor, există sub același cer un "celălalt", supus imperativelor unei istorii comune, unui regim politic comun, unor incidente comune oricărui om de la naștere pînă la moarte, numite destin, și sub oblăduirea aceluiași Dumnezeu.

Aș merge chiar mai departe: dincolo de conținutul scrierilor lor, cu un set de mărci ardelene și trăsături comune, scriitorii pot fi recunoscuți deopotrivă prin stil și formă ca fiind originari de aici. Chiar dacă scriitorii ardeleni abordează teme legate exclusiv de situația de dincolo de Carpați - așa cum romanul "Răscoala" de Liviu Rebreanu abordează marea răzmeriță din 1907 a țăranilor din Moldova și Muntenia -, ei nu-și neagă originile din acest mediu uman, în care au fost socializați: Transilvania.

Cu atît mai mult, dacă abordează tematici cantonate în Ardeal: de exemplu romanul "Ion" de Liviu Rebreanu, cartea de căpătîi a țăranului român din Ardeal; de altfel problematica și structura lui este inconfundabilă în raport cu cea a țăranului de dincolo de Carpați (vezi Marin Preda). Totodată apar în acest roman - tradus în limba germană sub titlul "Pămîntul care te îmbată" -, ca de la sine înțeles, figurile reprezentative ale celorlalte etnii.

Prezența celuilalt, de altă etnie, sub același cer, în orizontul lui propriu, este descrisă și în romanele prozatorilor sași, acestea aparținînd acelei entități pe care germanul o numește "Heimat". De exemplu, în romanul "Bruder, nimm die broder mit" a lui Erwin Wittstock, o panoramă a vieții social-politice ardelenești de după primul război mondial, unde nu lipsește nici comunistul maghiar, nici țăranul român. Același lucru se poate spune și de fiul susnumitului, Joachim Wittstock, care în cartea lui "Ascheregen" ("Ploia de cenușă"), tradusă în românește, pune în paralel viața a mai multor persoane sub incidența impactului datei de 23 august 1944, vieții paralele, printre care nu numai sași, ci și români, maghiari, evrei.

Același lucru trebuie afirmat și despre scriitorii maghiari din Ardeal: nu pot să treacă de celălalt, fie el român sau sas, sau evreu, sau armean, spre deosebire de colegii lor din Ungaria, care nu sunt legați de acest postulat.

Acest postulat al unei literaturi a Transilvaniei, pentru mine înseamnă respect și toleranță față de acela, care este diferit de mine, care trăiește și gîndește altfel decît mine, care se articulează într-o altă limbă - verbală și a inimii - decît a mea.

Dar, după părerea mea, trăsăturile comune cele mai evidente sunt și deosebirile și delimitările intime ale producției literare ale fiecărui scriitor - expresia unei identități colective bine conturate. Dincolo de cerul comun - unde se îmbină sunetul clopotelor bisericilor ardelene, indiferent de rit și de limbajul rugăciunilor -, și făcînd abstracție de fundalul istoric și peisagistic comun, diferențele apar prin însăși tratarea temelor literare într-o limbă anumită și într-un context etnic și de destin colectiv anumit, cu problematica proprie acestui orizont. A se citi romanul "Pădurea Spînzuraților" de Liviu Rebreanu, unde conflictul de bază rezultă tocmai din faptul că personajul principal este ofițer chezaro-crăiesc în armata austro-ungară în războiul 1914-18, dar totodată ardelean român, legat de neamul său. Sau romanul lui Heinrich Zillich: "Zwischen grezen und Zeiten", unde reprezentantul fiecărei etnii are un destin, dictat de apartenența lui națională. Așa, de exemplu, va fi altfel perceput de către un român, un maghiar sau un sas evenimentul din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia sau evenimentele de la 23 august 1944 din țară.

Dacă autenticitatea intimă a unei opere literare rezidă în cunoașterea acestei "alcătuiri" proprii, atunci rezultă, că "celălalt", cel de o identitate etnică diferită, apare mai mult optic, văzut din exterior. De aici decurge un pericol literar posibil, și anume ca "celălalt" să devină un personaj artificial sau decorativ. Încercarea de a-l prezenta din interior, văzut cu ochii lui, este de cele mai multe ori sortită eșecului, indiferent cît de autentic și realist este descris ambientul respectiv. Lipsește acea dimensiune metafizică, incomensurabilă, care este proprie fiecărui fenomen; acel moment inerent și secret al lucrurilor, inexplicabil, aproape de neexprimat, pe care Constantin Noica îl numește "intrinsec". El poate fi însușit, după experiența mea, numai prin releul trăirii proprii, printr-o osmoza subcutanată inconștientă cu lucrurile dimprejur și profunzimile lor, durch das eigene Erleben, indem man darin lebt.

Scriitoarea Lucia Demetrius a încercat să descrie o familie săsească din Sighișoara ("Familia Binder") și a eșuat.

Foarte curajos s-a apropiat de această temă, de destinul unei familii pur săsești din Ardeal, Pál Bodor în "Vila elvețiană" ("Svájci villa"), 1985.

Cel mai reușit mi se pare romanul despre un liceu german dintr-un burg săsesc de Sânziana Pop, tradus în nemțește cu titlul "Die Trompetenserenade", fiindcă ea a trăit printre elevii și profesorii respectivi.

Pentru evitarea ambelor pericole în prezentarea acestor personaje străine de comunitatea proprie (unu, de a fi numai o atrapă decorativă - în multe texte de sub dictatură impus ca un imperativ ideologic -, sau doi, încercarea unei identificări forțate, care denaturează firea figurilor), după părerea mea rămîne numai încercarea de a-l descrie pe "celălalt" așa cum este perceput de experiența proprie a scriitorului. Acolo imaginea aceluia apare cum a trăit-o el, cum a interiorizat-o el, și nu mai mult.

Se poate ajunge la o mare apropiere, chiar pînă acolo, încît și cel străin de mine să se recunoască întrucîtva. Cred că în spațiul literar german din Ardeal această apropiere maximă a izbutit-o scriitorul Hans Liebhard prin Povestirile sale minunate, unde vecinul român, văzut prin prisma unui copil sau adolescent, apare plin de o veridicitate convingătoare.

Citînd pe un filosof contemporan din Paris, de sorginte evreiască, care a reflectat în fel și chip noțiunea de diferență, mă asociez cu acesta, cînd spune: a-i lăsa celuilalt străinul din sine (dem andern sein Fremdsein belassen).

3. Da, există o literatură a Transilvaniei.

2000.10.09.

articolul în format *.pdf