Ioan MUȘLEA
Spirit și literatură
 
1. Faimosul spirit ardelenesc (de ce nu "transilvanism"?) comportă o puzderie de fațete / accepțiuni diferind de multe ori în chip substanțial de la un scriitor / gînditor ardelean (sau nici măcar) la altul. Același "spirit" a cunoscut, de altfel, o evoluție cît se poate de firească de-a lungul vremurilor. Alta a fost perspectiva înainte de 1918, ea s-a modificat substanțial după Marea Unire, cunoscînd mai apoi alte și alte reevaluări în timpul războiului, în anii comunismului sau din decembrie 1989 încoace.

Pentru început ar trebui însă a nu ține seama de naivitatea lui Blaga conținută în celebrul panseu: "A fi ardelean înseamnă a duce un gînd pînă la capăt." La urma urmei, ardeleni au fost și gîndul și l-au dus cu brio pînă la capăt sau, mă rog, pe aproape un Beniuc, un I. Dodu Bălan ori alții ejusdem farinae.

Poate că definirea cea mai interesantă a spiritului transilvan i-o datorăm acelui atît de fin cunoscător al realităților și "literaturilor" Ardealului care a fost Mircea Zaciu; pe parcursul întregii sale opere "profesorul" a revenit de nenumărate ori asupra "chestiunii", deschizînd perspective și puncte de vedere deopotrivă memorabile; dintre toate, îl vom reproduce - pentru început - pe cel care ni s-a părut a fi cel mai acoperitor: "transilvanismul realizează propulsarea epicului, socialului, etnicului și eticului necesare unei literaturi tinere."

În schimb, la Rebreanu găsim afirmații care se bat cap în cap: pe de o parte marele prozator este de părere că "arta acestor creatori (ardeleni, n.n.) nu e niciodată un simplu joc de cuvinte, sunete sau intenții. Scriitorul ardelean, mai mult parcă decît cel din alte părți, se simte legat cu pămîntul și socotește arta sa un apostolat. De aceea și literatura aceasta reoglindește mai puternic sufletul poporului, cu dorurile, bucuriile și speranțele sale", în vreme ce într-altă parte susține că: "Nu se poate vorbi despre o literatură ardeleană în sens limitativ. Asemenea literatură n-a existat niciodată și nici nu va putea exista vreodată. (...) Astfel, cînd vrei să stabilești contribuția Transilvaniei la dezvoltarea și evoluția literaturii noastre, nu poți proceda decît după diferențierea pe care a făcut-o și Ibrăileanu: considerînd originile scriitorilor, constatînd că scriitorul e născut în Ardeal. Deși împărțirea aceasta a scriitorilor pe regiuni poate fi interesantă mai mult din punct de vedere cultural și statistic decît strict literar-estetic." Cam tot atunci, după o mărturisire sforăitoare, aducînd a JFK la Zidul Berlinului: "Eu sunt ardelean!" George Călinescu, în "Istoria" sa, credea că: "Maiorescu simbolizează spiritul românului central, el încearcă implicit o fixare a unei contribuții ardelene venind dinspre "luminile" veacului al XVIII-lea: interes pentru tot ce e adevărat, sănătos, fie și mai modest; repulsie pentru complicațiile inutile, acțiune critică exercitată numai ca un control al principilor de bază cu evitarea analizei (...) care poate să zdruncine încrederea în fapte. (...) Această arie a românismului prețuiește însă superlativ valorile morale, comuniunea chtonică, ceremonialul evenimentelor cardinale, tentația cosmicului și a misterului." Stăpînind perfect problema, același Mircea Zaciu - în cuvîntul înainte ce deschide opul "Ca o imensă scenă, Transilvania..." - face o mărturisire emoționantă: "Am nutrit întotdeauna convingerea că spiritul transilvan - hrănit cu aluviuni diverse și orientat mereu cu fața spre Occidentul european - se caracterizează în tot ce are mai autentic, prin toleranță, afirmarea liberă a gîndului și cuvîntului rostit în trei limbi diferite și prin capacitatea de a găsi comprehensiunea reciprocă întru același cuvînt." În același volum, textul "Spiritul transilvan" dezvoltă pe larg aceeași temă. Profesorul Ion Vlad pare să împărtășească aceleași opinii: "Transilvanismul a fost un concept justificat de circumstanțele istorice și de condiția de a fi a poporului român din Ardeal. (...) Migrația cărturarilor transilvăneni în Žara Românească și Moldova a generat o realitate pusă în valoare de trăsături distincte de natură spirituală, de psihologie colectivă și de programe situate sub emblema ethosului popular românesc ...", însă - la un moment dat - trage, aș zice, un prim semnal de alarmă: "prin intermediul cărților și al memorialisticii se instalează - discrete, sincere, patetice uneori -, liniile unui climat spiritual din cînd în cînd atins de atmosfera provincioasă, de localismul suficient și de orgoliile și vanitățile unor false valori ardelene." De aici și pînă la ideile/obsesiile unui Ion Negoițescu, cel care - în 1943, deja! - i-a adresat lui E. Lovinescu celebrul "Manifest al Cercului Literar", nu mai e decît un pas; în textul cu pricina, Negoițescu afirma răspicat: "Domnule Lovinescu, această scrisoare vă vine din Ardeal din patria sămănătorismului, dintr-o regiune unde sămănătorismul, poate justificat odinioară din cauza unor vitrege circumstanțe naționale, dar oricum lipsit de sens astăzi, cînd cultura "transilvană" nici nu mai există ca atare, ci e topită cu desăvîrșire într-un singur corp românesc, într-o singură cultură - prea bine temeinicită pentru a suporta tirania implicațiilor suprapuse de factori mai mult sau mai puțin politică; această scrisoare înseamnă tocmai un protest împotriva formelor desuete care mai stăruie peste literatura ce se scrie aici și care se vrea, în mod anacronic, regională și specifică." Peste 50 de ani, Negoițescu va relua această temă în aproximativ aceiași termeni, desemnîndu-i însă, de astă dată, și pe principalii vinovați: "În literatură, sămănătorismul ardelenesc este un refuz al occidentalizării prin chiar tendința de căutare a specificului românesc. Acest sămănătorism este și o urmare a ideologiei lui Eminescu, dar și una a ideilor lui Titu Maiorescu împotriva latiniștilor, precum și a cultului acestuia pentru limba populară românească. (...) Dacă în secolul fanariot, centrul de greutate al culturalizării românilor se găsește în Ardeal, ca urmare a unirii cu Roma, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, centrul de greutate se mută în Principatele Unite."

Ceea ce - dintr-un motiv sau altul - nu a luat în considerare (cu excepția, din nou, a aceluiași Negoițescu!) nici unul dintre cei amintiți mai sus este starea de fapt a Transilvaniei de astăzi după ce au nenorocit-o mai bine de 50 de ani de comunism. Această tragedie fără margini a Ardealului explică, de fapt, forme aberante sau de-a dreptul penibile ale unui transilvanism aproape de nerecunoscut, zbătîndu-se într-o confuzie sinistră. Rînd pe rînd, dictatul de la Viena, refugiul/exodul intelighenției românești înspre Sibiu, Timișoara sau București, șantajul ordinar al rușilor "la două capete", intrarea masivă a maghiarilor în Partidul Comunist, diversiuni ticăloase precum cea care i-a opus, în '46, la Cluj, pe muncitori studenților regaliști, criza și frămîntările sau disperarea provocate de revoluția maghiară din '56 sau manifestările de "internaționalism" agresiv ale României comuniste în aceeași perioadă constituie, toate, doar cîteva din jaloanele unei istorii zbuciumate de-a lungul căreia atît românii cît și maghiarii s-au crezut stăpîni pe situație cînd, în fond, nu însemnau mai nimic sau cel mult niște jalnice marionete.

Cele mai dramatice momente legate de soarta și devenirea Transilvaniei le-am trăit însă, fără îndoială, în anii '70 - '80 cînd, pe de o parte plecarea nemților a devenit o realitate dureroasă, iar pe de alta, isteria politicii național-comuniste a atins culmi nebănuite, lovind sistematic și cu precădere în maghiari. Din păcate, germenii aceluiași național-comunism au continuat să-și facă de cap și după 1989, ajungîndu-se la provocări sinistre cum a fost cea de la Tîrgu Mureș și / sau la exacerbarea unui extremism naționalist cu mare priză la o anumită populație. Este de ajuns să ne amintim declarațiile sinistre ale liderilor "peremiști" cum și - într-o vreme - cele ale PUNR-ului. Li s-a răspuns - nu o dată - și din partea maghiarilor cu aceeași monedă.

În acest context, Clujul a reprezentat în permanență o poziție-cheie și n-am să uit niciodată tensiunea extremă generată de începerea săpăturilor din Piața Libertății cînd puțin a lipsit să nu se ajungă la o confruntare deschisă. Și tot Clujul a oferit, din păcate, - și încă în trei rînduri! - dovada cea mai limpede că există anumite prejudecăți și chiar convingeri teribil de bine înrădăcinate în sufletele și în mințile majorității românești, formată - vai! - cu precădere, din non-clujeni ori din clujeni de dată recentă.

Asemenea stare de lucruri avea să compromită orice șansă de reînviere a unui alt fel de... transilvanism și asta cu atît mai mult cu cît asistăm în Ardealul cultural (și nu doar!) la o firească tendință centrifugă în urma căreia distanțarea față de Clujul atît de pompos autointitulat capitala Transilvaniei, a unor centre cum sunt Brașovul, Tîrgu Mureșul sau Sibiu a devenit o evidență de netăgăduit.

O altă legendă ținînd de transilvanism și care trebuie să fie supusă unei analize lucide este cea a eticii foarte speciale a ardeleanului, conferindu-i acestuia o statură - morală, desigur - cumva mai aparte. Povestea mi se pare cu totul exagerată dacă stăm să ne gîndim la "ambiguitățile" și echivocul în care s-au complăcut Titus Popovici, Al. Ivasiuc, N. Breban sau Ioan Alexandru, precum și la rolul nefast pe care l-au jucat Ion Dodu Bălan, Lăncrănjan, Ion Brad, N. Berwanger sau Hajdú Győző și sinistrul Mihai Beniuc. Undeva simetric i-aș aminti aici - gîndindu-mă la militantismul lor cu tentă extremistă - și pe Aron Cotruș sau Octavian Goga.

2. Îmi este foarte greu să mă pronunț în legătură cu un domeniu cum ar fi cel al transilvanismului maghiar despre care - am spus-o și altă dată - nu cunosc aproape nimic, nefiindu-mi accesibil "în direct".

În consecință pot doar să bănuiesc existența unui anumit transilvanism care - și ar fi firesc să fie așa - exaltă sau, mă rog, "oglindește" valorile (eterne) ale maghiarismului și - în cel mai bun caz - ne privește/contemplă /studiază pe noi, românii, cu curiozitatea și o anumită înțelegere. Din lucrarea recentă a Alinei Mungiu-Pippidi intitulată "Transilvania subiectivă" aceste tendințe transpar cu asupra de măsură și ar fi absurd să ne facem că plouă cînd am ajuns noi înșine să ne îngrozim privind/contemplînd spectacolul sinistru pe care ni-l oferă "eterna și fascinanta Românie". Pe de altă parte este la fel de firesc ca maghiarii să privească (hipnotic?) spre luminile și gloriile vieții literare budapestene care a beneficiat - încă din anii '70! - de înlesnirile unei politici culturale mult mai permisive și de o deschidere prioritară către Occident. Așa se face că - oriunde în lumea largă - un Esterházy Péter sau Konrád György, de pildă, eclipsează fără probleme orice nume românesc de aceeași anvergură.

Ca să nu mai vorbim de pleiada de muzicieni maghiari (dintre care unii se întîmplă să fie chiar... transilvăneni!) puși în valoare în chip exemplar de către aceiași strategi exemplari ai politicii culturale.

În asemenea condiții, mă întreb dacă mai putem vorbi despre scriitori maghiari din Ardeal care să gîndească "pe bune" în termeni de transilvanism...

Din păcate, despre literatura nemțească din România nu se mai poate vorbi decît la trecut, ea încetînd să mai existe de o bună bucată de vreme. Din cîte știu, singurul scriitor neamț cu adevărat reprezentativ care a mai rămas pe meleagurile noastre ar fi Joachim Wittstock. De altfel transilvanismul atît de mult trîmbițat al unor Cisek sau Meschendőrfer îmi pare - sincer să fiu - cam de circumstanță. Altfel stau desigur lucrurile cu un Wolf von Aichelburg sau cu genialul Paul Celan și fascinantul Von Rezzori (chiar dacă ultimii doi sunt de fapt bucovineni).

Lucrurile se schimbă însă radical dacă ne gîndim la noul/ultimul val al scriitorilor germani din România, care și-au început activitatea sub comuniști, cunoscînd o evoluție spectaculoasă și impunîndu-se autoritar pînă și în lumea atît de complicată și sofisticată a poeziei românești. Ba mai mult, unii dintre acești scriitori au rezistat cu brio chiar și odată ajunși în Germania; îi vom aminti aici doar pe Oskar Pastior, Dieter Schlesak, Franz Hodjak (care - ajuns "dincolo" - a publicat, la faimoasa editură Suhrkamp un volum de versuri ce s-a bucurat de un mare succes și care se numește "Landverlust" adică... "Pierdere de țară"), Richard Wagner și Werner Söllner. Un caz cu totul aparte este cel al prozatoarei Herta Müller care a făcut o fulminantă carieră internațională. Analize strălucite ale fenomenului, ale miracolului cultural șvabo-săsesc au apărut - și în România, dar și în Germania - sub semnăturile unor Gerhard Csejka și Peter Motzan. Cred că n-ar fi lipsit de importanță să precizăm că - în materie de literatură română - preferințele scriitorilor nemți se îndreptau în exclusivitate înspre textele unor Dinescu și Sorescu, nicidecum spre condeiele transilvănenilor. Ce gîndeau însă cu adevărat sașii despre Transilvania ar fi extrem de complicat să aflăm. Elita scriitoricească avea convingeri de stînga și contesta imbecilitatea comunismului românesc de pe asemenea poziții (dialectice) cu totul aparte. Marea masă a sașilor cred că nu avea decît convingerea că aparține unei mari națiuni și cînd a fost la o adică a demonstrat acest lucru luptînd alături de frații lor din Wehrmacht și SS. Au plătit cumplit acest angajament total deoarece foarte mulți sași au fost deportați în Rusia Sovietică sau în Bărăgan. Ar mai fi de adăugat și faptul că, dintotdeauna, nemții noștri au beneficiat de statutul excepțional pe care ți-l conferă apartenența la o cultură majoră cum este cea germană, precum și de canalele de comunicare privilegiată cu structurile și tendințele "la zi" ale literaturii de aiurea. Nu în ultimul rînd, cred că ar trebui să se țină seama și de acea bizară libertate (a sașilor) în materie de cenzură românească, "fenomen" explicabil prin certitudinea puternicilor zilei (de ieri!) că - oricît ar fi fost de valoroși scriitorii și artiștii nemți - interesul șvabilor și cel al sașilor așa-ziși "normali" pentru această literatură supărător de nouă nu era, în cel mai bun caz, decît unul ... minor.

3. Ader întru totul la părerea lui I. Negoițescu, fiind convins că la nevoie sau la limită s-ar putea ca o asemenea literatură a Transilvaniei să existe realmente, însă în clipa cînd cineva s-ar trezi spunînd: "cutare sau cutare este un scriitor ardelean formidabil!" introduce o evidentă conotație peiorativă.

Mi-a dat mult de gîndit în ultimul timp un text semnat de Dávid Gyula în săptămînalul "22" și întitulat "Literatura minoritară - literatura universală". Chiar dacă am răstălmăcit, de fapt, ideile lui Dávid, astăzi sunt convins că a vorbi despre o literatură a Transilvaniei ar însemna să o definești din start ca nefiind decît una provincială și, pe cale de consecință, una minoră. Îmi imaginez că și în ce-i privește pe maghiari, lucrurile stau pe undeva la fel.

Nu aș vrea să închei fără a numi cîțiva scriitori de prim plan care pot întruchipa spiritul transilvan în tot ce are acesta mai bun și mai deplin, rămînînd însă - în același timp - niște spirite europene de excepție. Este vorba de I. Negoițescu, Marian Papahagi și Dan Culcer. Voi proceda la fel și pentru a desemna ceea ce consider că întruchipează transilvanismul în varianta sa cea mai imbecilă și retrogradă. Este vorba despre oribilul monument al lui Avram Iancu din centrul Clujului.
*
Provocarea și sfidarea care stau astăzi în fața scriitorilor din Ardeal - fie ei români sau maghiari - este una și aceeași: Europa și participarea - oricum decalată - la construcția europeană. În această perspectivă, problemele se schimbă cu desăvîrșire și transilvanismul nu va mai avea de jucat (în literatură) nici un fel de "partidă".

2000.10.09.

articolul în format *.pdf